Poezia Impresii din Munți de Nicolae Labiș

IMPRESII DIN MUNȚII


1.CĂUTĂTORUL DE COMORI





Cerul își urnește moara.
Nouri-nouri huruind se învîrt din grind în grind,
Peste-o roată nevăzută își descarcă, grei, povara.
De sub osiile zării fulgere descolăcite
Bat în munți, se-nfundă-n peșteri țiuind prin stalactite,
Și pădurile bătrîne-n dansul ploilor se prind.



Drept, învăluit de nori,
Stă pe crestele înalte cel ce caută comori.
Fruntea lui și cu statura s-au mărit și s-au lățit,
Prelungindu-se cu norii ce se-ntind în infinit.
Păru-i prelungit pe ceafă
De șuvoaie de apă,
Degetele-s prelungite
De șuvoaie nesfîrșite.





Au căutat comori străbunii alergînd cu ochii treji
După vipiile care noaptea tremură-ntre vreji.
Între vreji găsiră cioate umede de putregai -
Goală le-a rămas visarea, gol și sacul de mălai.
Și ca să rămînă sacul doar pe jumătate gol,
Pentru alții-au scos din munte și metale și petrol.




Oh, pădurile-nverzite, munții cei pletoși ascund,
Limpezi ori amestecate, mii, comorile la fund.
Unde trăsnetele sună
Zac comorile-n țărînă,
Unde trăsnetele tac
Zac comori, și-acolo zac.
Zac comori, cetăți și urne,
Zac comori de grîu și turme,
Zac comori de fier și plumb,
Zac comori de aur scump,
Zac comorile pe care nu le măsori în carate,
Zac nedezgropate încă mituri, doine și balade.





Drept, învăluit de nori,
Stă pe crestele pietroase cel ce caută comori.
L-am văzut cînd vînturile, buciumînd din corn de bouri,
Au căscat spărturi în nouri
Și-au lăsat senin prin ele să răsară peste pini -
Erau ochii lui senini.
Munții cei cu linii dure printre pîlcuri mari de ceață
Aduceau cu el la fașă,
Rîurile ce din munte în cîmpii intrau adînc,
Fremătînd, mi se părură brașu-i drept și brațu-i stîng.
El găsește, el păzește pîlcuri de comoară rară
Ce scot flăcări în afară ori ce nu scot în afară.
Dacă umblu și mă zbucium, laud munții și-i cutreier,
Simt că sînt o-ncrețitură din giganticul lor creier.




2. Ciuta


Un om în miezul zilei se razimă-n țapină,
Cu fața încordată, îngîndurat puțin.
Își șterge de pe frunte sudoarea de lumină
Și-i fumegă în spate cîmașa lui de in.



Din ciutura-nghețată el soarbe-o-nghițitură,
Apoi și-ndreaptă ăașii către păduri, tăcut.
Și ciutura păstrează sărutul lui pe gură
Precum, sfioasă, fata întîiul ei sărut.

Poezia Impresii din Munți de Nicolae Labiș

IMPRESII DIN MUNȚII


1.CĂUTĂTORUL DE COMORI





Cerul își urnește moara.
Nouri-nouri huruind se învîrt din grind în grind,
Peste-o roată nevăzută își descarcă, grei, povara.
De sub osiile zării fulgere descolăcite
Bat în munți, se-nfundă-n peșteri țiuind prin stalactite,
Și pădurile bătrîne-n dansul ploilor se prind.



Drept, învăluit de nori,
Stă pe crestele înalte cel ce caută comori.
Fruntea lui și cu statura s-au mărit și s-au lățit,
Prelungindu-se cu norii ce se-ntind în infinit.
Păru-i prelungit pe ceafă
De șuvoaie de apă,
Degetele-s prelungite
De șuvoaie nesfîrșite.





Au căutat comori străbunii alergînd cu ochii treji
După vipiile care noaptea tremură-ntre vreji.
Între vreji găsiră cioate umede de putregai -
Goală le-a rămas visarea, gol și sacul de mălai.
Și ca să rămînă sacul doar pe jumătate gol,
Pentru alții-au scos din munte și metale și petrol.




Oh, pădurile-nverzite, munții cei pletoși ascund,
Limpezi ori amestecate, mii, comorile la fund.
Unde trăsnetele sună
Zac comorile-n țărînă,
Unde trăsnetele tac
Zac comori, și-acolo zac.
Zac comori, cetăți și urne,
Zac comori de grîu și turme,
Zac comori de fier și plumb,
Zac comori de aur scump,
Zac comorile pe care nu le măsori în carate,
Zac nedezgropate încă mituri, doine și balade.





Drept, învăluit de nori,
Stă pe crestele pietroase cel ce caută comori.
L-am văzut cînd vînturile, buciumînd din corn de bouri,
Au căscat spărturi în nouri
Și-au lăsat senin prin ele să răsară peste pini -
Erau ochii lui senini.
Munții cei cu linii dure printre pîlcuri mari de ceață
Aduceau cu el la fașă,
Rîurile ce din munte în cîmpii intrau adînc,
Fremătînd, mi se părură brașu-i drept și brațu-i stîng.
El găsește, el păzește pîlcuri de comoară rară
Ce scot flăcări în afară ori ce nu scot în afară.
Dacă umblu și mă zbucium, laud munții și-i cutreier,
Simt că sînt o-ncrețitură din giganticul lor creier.




2. Ciuta


Un om în miezul zilei se razimă-n țapină,
Cu fața încordată, îngîndurat puțin.
Își șterge de pe frunte sudoarea de lumină
Și-i fumegă în spate cîmașa lui de in.



Din ciutura-nghețată el soarbe-o-nghițitură,
Apoi și-ndreaptă ăașii către păduri, tăcut.
Și ciutura păstrează sărutul lui pe gură
Precum, sfioasă, fata întîiul ei sărut.

Poezia Meșterul de Nicolae Labiș

MEȘTERUL




Meșter valah, azi nume de fîntînă,
Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintenă zidire cu trei turle
Și ie dantelată de granit,
Din cîntece pierdute pînă astăzi
Și din puterea visului vînjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeș mai în jos.





Un om bărbos ținea o floare albă
În aspre palme, mînîind-o blînd...
Căzut în iarbă și secat de vlagă,
O doină tristă îngîna în gînd.
Priveai. Și-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.




Visai să vezi sub bolțile rotunde
Și-n fulmul pîlpîit de lumînări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut și soare
Chipul pălmașilor acestei țări.
Înfrigurat de-un singur gînd, smulgîndu-ți
Ca zdrențe vii părerile de rău,
Tu ți-ai strivit sub talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.




Dar ți-ai simșit-o renăscînd cu larmă
În dangătul de clopot, presimțit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu Promoteu român, purtînd alt mit
Cînd ridicat pe cea mai naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poți clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit : Mai pot !




Orbind cu pirozeaua de pe cușmă,
Și îndreptînd hangerul de la gît,
Domnul țintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor și mohorît.
Tot ce-ai putut, plătind din tine, da,
Ca piatra de pe frunte să-i lucească
Rugul unic suit pe jertfa ta.





Cînd schelele curmate se surpară
Păreai atît de neînvins sub nor,
Încît cu slabe aripi de șîndrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pămîntuli și-a țării
Te-a prăvălit pe cîmpul fumuriu,
Ca să țîșnești în veci de veci, fîntînă,
De jertfă și de cîntec pururi viu.




S-a destrămat sub piatră-n mănăstire
Cel de demult a poruncit ca domn.
Fîntîna curge-n brazde și-n ulcioare,
Fără odihnă, fără uitare, fără somn.

Poezia Meșterul de Nicolae Labiș

MEȘTERUL




Meșter valah, azi nume de fîntînă,
Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintenă zidire cu trei turle
Și ie dantelată de granit,
Din cîntece pierdute pînă astăzi
Și din puterea visului vînjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeș mai în jos.





Un om bărbos ținea o floare albă
În aspre palme, mînîind-o blînd...
Căzut în iarbă și secat de vlagă,
O doină tristă îngîna în gînd.
Priveai. Și-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.




Visai să vezi sub bolțile rotunde
Și-n fulmul pîlpîit de lumînări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut și soare
Chipul pălmașilor acestei țări.
Înfrigurat de-un singur gînd, smulgîndu-ți
Ca zdrențe vii părerile de rău,
Tu ți-ai strivit sub talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.




Dar ți-ai simșit-o renăscînd cu larmă
În dangătul de clopot, presimțit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu Promoteu român, purtînd alt mit
Cînd ridicat pe cea mai naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poți clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit : Mai pot !




Orbind cu pirozeaua de pe cușmă,
Și îndreptînd hangerul de la gît,
Domnul țintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor și mohorît.
Tot ce-ai putut, plătind din tine, da,
Ca piatra de pe frunte să-i lucească
Rugul unic suit pe jertfa ta.





Cînd schelele curmate se surpară
Păreai atît de neînvins sub nor,
Încît cu slabe aripi de șîndrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pămîntuli și-a țării
Te-a prăvălit pe cîmpul fumuriu,
Ca să țîșnești în veci de veci, fîntînă,
De jertfă și de cîntec pururi viu.




S-a destrămat sub piatră-n mănăstire
Cel de demult a poruncit ca domn.
Fîntîna curge-n brazde și-n ulcioare,
Fără odihnă, fără uitare, fără somn.