Poezia Pe Ploaie de Tugor Arghezi

PE PLOAIE



Ce demon am, ce sorți, ce țară ?
Și pentru ce pămîntu-ntreg
Mai strîmt
Decît boltita mea cămară ?
Azi am un sceptru, mîine-l neg : -
S-a frînt ?




Mi-e frig din creștet la călcîie.
E umed fiecare gînd
Și orb !
Mi-e sufletul bolnav de rîie
Și pîn' la sînge se mîngîie
Cu ghiarele-i de corb.




Mai sus, mai sus de nori și aștri,
E frig, pustiu, și e-n zadar
Să pleci,
Mințit de-atîți satiri albaștri, -
Spre stăvilarul secular
Înfipt în haos cu pilaștri, -
Căci nu-i făcut să treci.




Mai sus, mai sus ! Spre ce ? Spre unde ?
În loc de-a merge poate-n sus,
Te-mping spre beznele profunde,
De bronz, subt care doarme dus
Alt Nepătruns, alt Presupus.

Poezia Pe Ploaie de Tugor Arghezi

PE PLOAIE



Ce demon am, ce sorți, ce țară ?
Și pentru ce pămîntu-ntreg
Mai strîmt
Decît boltita mea cămară ?
Azi am un sceptru, mîine-l neg : -
S-a frînt ?




Mi-e frig din creștet la călcîie.
E umed fiecare gînd
Și orb !
Mi-e sufletul bolnav de rîie
Și pîn' la sînge se mîngîie
Cu ghiarele-i de corb.




Mai sus, mai sus de nori și aștri,
E frig, pustiu, și e-n zadar
Să pleci,
Mințit de-atîți satiri albaștri, -
Spre stăvilarul secular
Înfipt în haos cu pilaștri, -
Căci nu-i făcut să treci.




Mai sus, mai sus ! Spre ce ? Spre unde ?
În loc de-a merge poate-n sus,
Te-mping spre beznele profunde,
De bronz, subt care doarme dus
Alt Nepătruns, alt Presupus.

Poezia Psalm ( 2) de Tudor Arghezi

PSALM  ( 2 )



Sînt vinovat că am rîvnit
Mereu numai la bun oprit.
Eu am dorit de bunurile toate.
M-am strecurat cu noaptea în cetate
Și am prădat-o-n somn și-n vis,
Cu brațu-ntins, cu pumnu-nchis.
Pasul pe marmur, tăcut,
Călca lin, ca-n lut,
Steagul nopții, desfășat cu stele,
Adăpostea faptele mele
Și adormea străjerii-n uliți
Răzimați pe suliți.
Iar cînd plecam călare, cu trofeie,
Furasem și cîte-o femeie
Cu părul de tutun,
Cu duda țîții neagră, cu ochii de lăstun.
Ispitele ușoare și blajine
N-au fost și nu sînt pentru mine.
În blidul meu, ca și în cugetare,
Desprins-am gustul otrăvit și tare.
Mă scald în gheață și mă culc pe stei,
Unde dă beznă, eu frămînt scîntei,
Unde-i tăcere, scutur cătușa,
Dobor cu lanțurile ușa.
Cînd mă găsesc în pisc
Primejdia o caut și o isc,
Mi-aleg poteca strîmtă ca să trec,
Ducînd în cîrcă muntele întreg.



Păcatul meu adevărat
E mult mai greu și neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Să te răstorn pe tine, Dumnezeu !
Tîlhar de ceruri, îmi făcui solia
Să-ți jefuiesc cu vulturii Tăria.


Dar eu, rîvnind în taină la bunurile toate,
Ți-am auzit cuvîntul zicînd că nu se poate.

Poezia Psalm ( 2) de Tudor Arghezi

PSALM  ( 2 )



Sînt vinovat că am rîvnit
Mereu numai la bun oprit.
Eu am dorit de bunurile toate.
M-am strecurat cu noaptea în cetate
Și am prădat-o-n somn și-n vis,
Cu brațu-ntins, cu pumnu-nchis.
Pasul pe marmur, tăcut,
Călca lin, ca-n lut,
Steagul nopții, desfășat cu stele,
Adăpostea faptele mele
Și adormea străjerii-n uliți
Răzimați pe suliți.
Iar cînd plecam călare, cu trofeie,
Furasem și cîte-o femeie
Cu părul de tutun,
Cu duda țîții neagră, cu ochii de lăstun.
Ispitele ușoare și blajine
N-au fost și nu sînt pentru mine.
În blidul meu, ca și în cugetare,
Desprins-am gustul otrăvit și tare.
Mă scald în gheață și mă culc pe stei,
Unde dă beznă, eu frămînt scîntei,
Unde-i tăcere, scutur cătușa,
Dobor cu lanțurile ușa.
Cînd mă găsesc în pisc
Primejdia o caut și o isc,
Mi-aleg poteca strîmtă ca să trec,
Ducînd în cîrcă muntele întreg.



Păcatul meu adevărat
E mult mai greu și neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Să te răstorn pe tine, Dumnezeu !
Tîlhar de ceruri, îmi făcui solia
Să-ți jefuiesc cu vulturii Tăria.


Dar eu, rîvnind în taină la bunurile toate,
Ți-am auzit cuvîntul zicînd că nu se poate.