Poezia Domnului Gabriel Azais de Vasile Alecsandri





DOMNULUI GABRIEL AZAIS



Un arbor ce mai mult rodește
Cu cît mai mult îmbătrînește
Sub cerul Țării Românești
E pomul trainic ca stejarul
Ce toamnei își închină darul
De mere grase, mari, domnești.
Din moși-strămoși la noi se spune
C-a fost a raiului minune
Pe timpii nașterei lumești.



Din pomu-i Eva încîntată,
Gustînd, a înflorit deodată
Ca cel mai splendid trandafir,
Și de pe-atunci orice fecioră
Poartă în ochi și-n inimioară
Un vis, un dor ș-un suvenir ;
Și-n Orient plin de mistere
Altarul cu arom de mere
Parfumă sfîntul unt-de mir.



Tu, Azais, ce-n bătrînețe
Pașești cu-avînt de tinerețe,
Cu fruntea sus, pe-al vieții drum,
Vechi arbor încărcat de poame
A căror suc ațîță foame,
Iar sați nu-aduce nicidecum,
Căci dau știință și plăcere
Precum un crin ne dă și miere
Și mult îmbătător parfum ;



Lăsat-ai, Azais, să cadă
Un fruct frumos din a ta roadă
Pentr-un poet din răsărit.
El l-a cules voios în cale,
Pe cînd purta zilele sale
Sub cerul vostru aurit ;
Și l-a gustat cu lăcomie,
Ș-aprins de-o dulce veselie
Ureaz-acum întinerit :



,,Acel ce bunurile-mparte
Ție,-Azais, să-ți facă parte
De trai mănos, și lung, și lin,
Ca să privești în a ta viață
Reînfrățirea cea măreață
Al neamului întreg latin.
Apoi să lași iubitu-ți nume,
Precum un măr domnesc în lume,
Ca să rodească tot în plin.”


1 februarie 1883



Poezia Domnului Gabriel Azais de Vasile Alecsandri





DOMNULUI GABRIEL AZAIS



Un arbor ce mai mult rodește
Cu cît mai mult îmbătrînește
Sub cerul Țării Românești
E pomul trainic ca stejarul
Ce toamnei își închină darul
De mere grase, mari, domnești.
Din moși-strămoși la noi se spune
C-a fost a raiului minune
Pe timpii nașterei lumești.



Din pomu-i Eva încîntată,
Gustînd, a înflorit deodată
Ca cel mai splendid trandafir,
Și de pe-atunci orice fecioră
Poartă în ochi și-n inimioară
Un vis, un dor ș-un suvenir ;
Și-n Orient plin de mistere
Altarul cu arom de mere
Parfumă sfîntul unt-de mir.



Tu, Azais, ce-n bătrînețe
Pașești cu-avînt de tinerețe,
Cu fruntea sus, pe-al vieții drum,
Vechi arbor încărcat de poame
A căror suc ațîță foame,
Iar sați nu-aduce nicidecum,
Căci dau știință și plăcere
Precum un crin ne dă și miere
Și mult îmbătător parfum ;



Lăsat-ai, Azais, să cadă
Un fruct frumos din a ta roadă
Pentr-un poet din răsărit.
El l-a cules voios în cale,
Pe cînd purta zilele sale
Sub cerul vostru aurit ;
Și l-a gustat cu lăcomie,
Ș-aprins de-o dulce veselie
Ureaz-acum întinerit :



,,Acel ce bunurile-mparte
Ție,-Azais, să-ți facă parte
De trai mănos, și lung, și lin,
Ca să privești în a ta viață
Reînfrățirea cea măreață
Al neamului întreg latin.
Apoi să lași iubitu-ți nume,
Precum un măr domnesc în lume,
Ca să rodească tot în plin.”


1 februarie 1883



Poezia Domnului Louis Roumiex de Vasile Alecsandri





DOMNULUI LOUIS ROUMIEX


( Răspuns la sonetul său gravat pe statueta Caliopei,
oferită mie la banchetul de la Montpellier, mai 1882 )

1.

Călcat-am multe țări pe lume,
Condus de-o strălucindă stea,
Ca să găsesc, să văd anume
Odrasle mari de ginta mea,



Dar m-am grăbit prin ele-a trece,
Căci mă simțeam de tot străin,
Și sufletu-mi rămînea rece,
Rece și mut în al meu sîn.



Sub un butuc frunzos de vie
Deodată-aice m-am oprit,
Cînd auzii o melodie
Zburînd prin spațiul uimit.



Și ca pădurea care vibră
Sub vîntul mediteraneu,
La melodia cea felibră
A tresărit sufletul meu.


2.

Privii în juru-mi cu mirare
Și-ntrezării sub un măslin
Un bujorel de fată mare
Cu ochi de foc și chip latin.



Pe-a sale brațe albe, goale
Purta un snop bogat de grîu
Și poame rumene în poale
Și flori pe cap și furcă-n brîu.



Iar mai departe-n nechezare
Zburda voios un cal din Crau,
Și-n orizon, pe-albastra mare,
Mii de corăbii lunecau.



Uimit de farmecul frumuseții,
Pe cea minune o-ntrebai :
,,Ești tu zeița tinereții ?”
Ea îmi răspunde-n dulce grai :




,,Eu sînt Provența !... Poezia
Și România-mi sînt surori.
Roumiex îmi servă ambrozia,
Și eu îl încunun cu flori.”


1 februarie 1883


Poezia Domnului Louis Roumiex de Vasile Alecsandri





DOMNULUI LOUIS ROUMIEX


( Răspuns la sonetul său gravat pe statueta Caliopei,
oferită mie la banchetul de la Montpellier, mai 1882 )

1.

Călcat-am multe țări pe lume,
Condus de-o strălucindă stea,
Ca să găsesc, să văd anume
Odrasle mari de ginta mea,



Dar m-am grăbit prin ele-a trece,
Căci mă simțeam de tot străin,
Și sufletu-mi rămînea rece,
Rece și mut în al meu sîn.



Sub un butuc frunzos de vie
Deodată-aice m-am oprit,
Cînd auzii o melodie
Zburînd prin spațiul uimit.



Și ca pădurea care vibră
Sub vîntul mediteraneu,
La melodia cea felibră
A tresărit sufletul meu.


2.

Privii în juru-mi cu mirare
Și-ntrezării sub un măslin
Un bujorel de fată mare
Cu ochi de foc și chip latin.



Pe-a sale brațe albe, goale
Purta un snop bogat de grîu
Și poame rumene în poale
Și flori pe cap și furcă-n brîu.



Iar mai departe-n nechezare
Zburda voios un cal din Crau,
Și-n orizon, pe-albastra mare,
Mii de corăbii lunecau.



Uimit de farmecul frumuseții,
Pe cea minune o-ntrebai :
,,Ești tu zeița tinereții ?”
Ea îmi răspunde-n dulce grai :




,,Eu sînt Provența !... Poezia
Și România-mi sînt surori.
Roumiex îmi servă ambrozia,
Și eu îl încunun cu flori.”


1 februarie 1883


Postare

  ANPC Termeni și Condiții