Poezia 15 Mai 1848 de Vasile Alecsandri

15 MAI 1848



Fraților, nădejde bună ! fiți cu toți în veselie !
Cerul însuși ocrotește scumpa noastră românie !
Azi e ziua de-nviere a românului popor,
Care singur își urzește dulce, mîndru viitor.



Priviți cerul cum se-ntinde ca o mare-nseninată ;
Priviți soarele ce-aruncă o lumină înflăcărată ;
Priviți văile-nflorite, codrii, munții înverziți !
Cerul, soarele, pămîntul astăzi sînt împodobiți ;
Căci e ziua mult dorită, căci e ziua mult măreață,
Unde falnic se rădică românia îndrăzneață !



Fraților, nădejde bună ! azi, sub cerul fără nori,
Libertatea, românia se-ntîlnesc pe cîmpi de flori
Ș-înnoiesc în fața lumei a lor vecinică-nfrățire
Dup-o lungă, dureroasă și fatală despărțire !



Fraților, nădejde bună ! Viitorul ce urziți
Va fi vrednic de trecul a strămoșilor slăviți !
Bărbăția și unirea între voi de-acum domnească,
Și strigați în libertate : România să trăiască !
Un român

10 mai 1848

Poezia 15 Mai 1848 de Vasile Alecsandri

15 MAI 1848



Fraților, nădejde bună ! fiți cu toți în veselie !
Cerul însuși ocrotește scumpa noastră românie !
Azi e ziua de-nviere a românului popor,
Care singur își urzește dulce, mîndru viitor.



Priviți cerul cum se-ntinde ca o mare-nseninată ;
Priviți soarele ce-aruncă o lumină înflăcărată ;
Priviți văile-nflorite, codrii, munții înverziți !
Cerul, soarele, pămîntul astăzi sînt împodobiți ;
Căci e ziua mult dorită, căci e ziua mult măreață,
Unde falnic se rădică românia îndrăzneață !



Fraților, nădejde bună ! azi, sub cerul fără nori,
Libertatea, românia se-ntîlnesc pe cîmpi de flori
Ș-înnoiesc în fața lumei a lor vecinică-nfrățire
Dup-o lungă, dureroasă și fatală despărțire !



Fraților, nădejde bună ! Viitorul ce urziți
Va fi vrednic de trecul a strămoșilor slăviți !
Bărbăția și unirea între voi de-acum domnească,
Și strigați în libertate : România să trăiască !
Un român

10 mai 1848

Poezia Cătră D. De Lamartin de Vasile Alecsandri

CĂTRĂ D. DE LAMARTIN

( Oda unui tînăr moldovan )


Precum firul de arină de a lumei rîu mînat,
Sînt purtat dea a mea soartă,
Ni cercînd al nopţei cursul cel de visuri îngrecat
Nu doresc a şti de unde şi-ncotro fatul mă poartă.



Ce agiută fericire pentr-o lîncedă făptură
De a cunoaşte elementul dintru care s-au făcut,
Oare cel ce din nimică plăsmuit-au pre natură
Nu-i și el nepreceput ?



Într-o luntre struncinată, eu, împins de sumeție,
Prest-oceanul fără margini a pluti de-aș cuteza,
Fundul volburei adînce, preste apelor cîmpie,
Ori pute-v-aș măsura ?



Hobote misterioase, scară-n veci neapropietă,
Ale cărei numai Zeul poate treptele sui,
Oare cine va pătrunde o lucrare atît secretă
A monarhului puternic ce nu-l pot închipui ?



O insectă care roade pe a primăverei floare
Piramida urieșă ca să darme ar pute ?
Precum vulturul ce zboară să s-apropie de soare,
Spăimîntat de fulgerare, care aerul dispică,
Simte aripa muită ș-obosit pe țărmuri pică,



Așa mintea vînturată de ideile deșarte
Nu-ncetează ca să cerce a misteriilor carte,
Dar în urmă obosită de adîncul nențăles
Întru întuneric cade, de-unde ea au fost purces.



S-aruncăm dișertăciunea din a vieței noastre căi,
Și a Proniei prin care toate nasc, trăiesc și mor,
Ce cum în trecut și-n față vede pre cel viitor
Al ai dreptul noi să cerem, să cîntăm puterea ei.



Nalță-se credința nastră cătr-a ceriului tărie,
C-a miresmei tămîierea ce s-aprinde prest-altar,
Stelilor, popoare-a lumei să cîntăm în armonie
Pre acel ce-i fără margini în putere și în har !



Cerul, apele, pămîntul, toate laudă-a lui nume,
El urzit-au pre luceafăr ca să lumineze-n lume,
Floarea ca să-l profumeze, paserea de a-l ura,
Noi să-l adărăm, pre tine s-aibe cine a-l cînta !



Călătorule, mărețe, asfeli este al tău soarte,
Altor plînsul și suspinul cu mizeria le lasă...
Vîntul aspru-n timp de vară cînd aduce floarei moarte,
Unui arbore de munte de furtunele nu-i pasă...



Iară eu ce-n primăvară văd abia a mea ființă,
Cînd veni-va nefericea să m-apese pre pămînt,
Rădicînd spre ceriuri ochii cu un cuget de credință,
Cuvînta-voi ș-atunci bine a lui nume nalt și sfînt.



Căci eu știu că-n ceri domnează giudecăței tribunal,
Unde răul se defaimă și să laudă cel moral,
Știu că domnul cumpănește fieșcare-a noastră faptă
Și-mpărțește după moarte răsplătirea cea mai dreaptă.



Deacă obiectele dorinței ce m-insuflă duioșie
De la mine dineoare ar vre soarta a rîpi !
O durere prea cumplită - dar ce zic, fără urgie
Oare poate un părinte două inimi dispărți ?



Nu...  căci sîmt sănină-n mine a nădejdei dulce rază,
Cel a cărui bunătate pre putere covîrșază
De-umelite rugi și lacrimi niciodată s-a-ndura,
Și pre-a inimei odoare în viață va păstra.



Companionul ce petrecem cu-ntristare la mormînt
Ne așteaptă-n ceri de unde a sa mînă ni întinde.
Pruncul carile ca pomul necopt cade pre pămînt,
Tunci cînd ramul de boreas cu furtună se cuprinde,
Chiar asemine și fiul rupt din sîn ș-a maicei mînă,
Înundat de ale ei lacrimi, se coboară în țărînă,
Unde-n lumea fericirei, într-un legănaș de flori,
Dormitează și așteaptă pe-un părinte iubitori.
Dup-o viață virtuoasă, cătră ceri cînd dineoare,
Pin a stelilor noianuri vom întinde aripioare,
Acolo cu duioșie, cu credință și pe amor
Le-om afla-le întrunite într-un trai nemuritor !



Cîntăruțule al Galiei ! cu arfa ta armonioasă,
Cînd vei strînge-n ceri în brațe și pre fiica cea duioasă,
Și în extazul credinței vei pleca măreața frunte,
Cinsă cu cununi verzite și de coamele cărunte,
Vei s-auzi decretul vecinic a cerescului părinte
Ce însuflă nemurire armonioasele cuvinte :
,,Tu, carile-n lume fost-ai al meu Bradul pămîntesc,
Să unești a ta cîntare cătră versul cel ceresc !!

Poezia Cătră D. De Lamartin de Vasile Alecsandri

CĂTRĂ D. DE LAMARTIN

( Oda unui tînăr moldovan )


Precum firul de arină de a lumei rîu mînat,
Sînt purtat dea a mea soartă,
Ni cercînd al nopţei cursul cel de visuri îngrecat
Nu doresc a şti de unde şi-ncotro fatul mă poartă.



Ce agiută fericire pentr-o lîncedă făptură
De a cunoaşte elementul dintru care s-au făcut,
Oare cel ce din nimică plăsmuit-au pre natură
Nu-i și el nepreceput ?



Într-o luntre struncinată, eu, împins de sumeție,
Prest-oceanul fără margini a pluti de-aș cuteza,
Fundul volburei adînce, preste apelor cîmpie,
Ori pute-v-aș măsura ?



Hobote misterioase, scară-n veci neapropietă,
Ale cărei numai Zeul poate treptele sui,
Oare cine va pătrunde o lucrare atît secretă
A monarhului puternic ce nu-l pot închipui ?



O insectă care roade pe a primăverei floare
Piramida urieșă ca să darme ar pute ?
Precum vulturul ce zboară să s-apropie de soare,
Spăimîntat de fulgerare, care aerul dispică,
Simte aripa muită ș-obosit pe țărmuri pică,



Așa mintea vînturată de ideile deșarte
Nu-ncetează ca să cerce a misteriilor carte,
Dar în urmă obosită de adîncul nențăles
Întru întuneric cade, de-unde ea au fost purces.



S-aruncăm dișertăciunea din a vieței noastre căi,
Și a Proniei prin care toate nasc, trăiesc și mor,
Ce cum în trecut și-n față vede pre cel viitor
Al ai dreptul noi să cerem, să cîntăm puterea ei.



Nalță-se credința nastră cătr-a ceriului tărie,
C-a miresmei tămîierea ce s-aprinde prest-altar,
Stelilor, popoare-a lumei să cîntăm în armonie
Pre acel ce-i fără margini în putere și în har !



Cerul, apele, pămîntul, toate laudă-a lui nume,
El urzit-au pre luceafăr ca să lumineze-n lume,
Floarea ca să-l profumeze, paserea de a-l ura,
Noi să-l adărăm, pre tine s-aibe cine a-l cînta !



Călătorule, mărețe, asfeli este al tău soarte,
Altor plînsul și suspinul cu mizeria le lasă...
Vîntul aspru-n timp de vară cînd aduce floarei moarte,
Unui arbore de munte de furtunele nu-i pasă...



Iară eu ce-n primăvară văd abia a mea ființă,
Cînd veni-va nefericea să m-apese pre pămînt,
Rădicînd spre ceriuri ochii cu un cuget de credință,
Cuvînta-voi ș-atunci bine a lui nume nalt și sfînt.



Căci eu știu că-n ceri domnează giudecăței tribunal,
Unde răul se defaimă și să laudă cel moral,
Știu că domnul cumpănește fieșcare-a noastră faptă
Și-mpărțește după moarte răsplătirea cea mai dreaptă.



Deacă obiectele dorinței ce m-insuflă duioșie
De la mine dineoare ar vre soarta a rîpi !
O durere prea cumplită - dar ce zic, fără urgie
Oare poate un părinte două inimi dispărți ?



Nu...  căci sîmt sănină-n mine a nădejdei dulce rază,
Cel a cărui bunătate pre putere covîrșază
De-umelite rugi și lacrimi niciodată s-a-ndura,
Și pre-a inimei odoare în viață va păstra.



Companionul ce petrecem cu-ntristare la mormînt
Ne așteaptă-n ceri de unde a sa mînă ni întinde.
Pruncul carile ca pomul necopt cade pre pămînt,
Tunci cînd ramul de boreas cu furtună se cuprinde,
Chiar asemine și fiul rupt din sîn ș-a maicei mînă,
Înundat de ale ei lacrimi, se coboară în țărînă,
Unde-n lumea fericirei, într-un legănaș de flori,
Dormitează și așteaptă pe-un părinte iubitori.
Dup-o viață virtuoasă, cătră ceri cînd dineoare,
Pin a stelilor noianuri vom întinde aripioare,
Acolo cu duioșie, cu credință și pe amor
Le-om afla-le întrunite într-un trai nemuritor !



Cîntăruțule al Galiei ! cu arfa ta armonioasă,
Cînd vei strînge-n ceri în brațe și pre fiica cea duioasă,
Și în extazul credinței vei pleca măreața frunte,
Cinsă cu cununi verzite și de coamele cărunte,
Vei s-auzi decretul vecinic a cerescului părinte
Ce însuflă nemurire armonioasele cuvinte :
,,Tu, carile-n lume fost-ai al meu Bradul pămîntesc,
Să unești a ta cîntare cătră versul cel ceresc !!