DORINȚA DE ÎNFRUMUSEȚARE
Dorința de a se înfrumuseța și a trăi cît mai mult
este o tendință naturală atît femeilor, cît și a
bărbaților.
De aceea, apare ca firească întrebarea: care au
fost cauzele care au determinat această dorință
a oamenilor ?
Documente ale vremurilor, atestările analiștilor
sociologi făcute pe baza cercetărilor arheologice,
indică drept cauze care au determinat acest
fenomen următoarele :
- condițiile de mediu, de viață și modul de gîndire
al oamenilor ;
- instinctul de apărare față de forțele supranaturale
și de dușmanii apropiați; cultul zeilor și al morților;
- instinctul de apărare a sănătății față de dăunătorii naturali.
a) Condițiile de mediu, de viață și modul de gîndire
al oamenilor
Protejarea pielii a apărut ca o necesitate în primul rînd
în Orientul Mijlociu.
Trăind în climatul torid al acestei zone, stratul natural
de grăsime al pielii, nu-l mai putea proteja pe om, care
muncea sub soarele arzător.
Au început să fie folosite în acest scop grăsimile animale
și uleiul vegetal.
Acestea au devenit produse de primă necesitate fiind date,
în cadrul colectivelor organizate, muncitorilor și ostașilor,
ca rație zilnică.
Observînd că animalele, păsările, insectele și plantele au
culori diferite, oamenii primitivi s-au gîndit că acestea s-au
menținut în lupta pentru existență și datorită coloritul lor
și s-au străduit - găsind și metode - să-și coloreze și ei
figura și corpul.
b) Instinctul de apărare față de forțele supranaturale și de
dușmanii apropiați; cultul zeilor și al morților.
Teama omului primitiv în fața forțelor supranaturale,
dorința de a-i îmbuna pe zei, pentru ca aceștia să-l ajute
în fața calamităților naturale și a dușmanilor, a ridicat
pe trepte înalte folosirea unor produse naturale, care
încălzite, degajau un parfum ce era oferit cu prilejul jertfelor.
De asemenea, pentru a se apăra de forțele răului și pentru
a nu fi recunoscuți de dușmani, își ungeau fața și corpul cu tot
felul de culori, considerînd chiar că astfel se impuneau
față de dușmani.
În concepția lor de viață și moarte, oameni au manifestat
un cult deosebit morților, astfel că, pentru conservarea
cadavrelor în necropole, foloseau rășini, balsamuri și
substanțe odorizante, care aveau în același timp și proprietăți
antiseptice.
Substanțele odorizante au căpătat apoi o arie de folosință
mai largă la ceremoniile religioase.
c) Instinctul de apărare a sănătății față de dăunătorii naturali.
Necesitatea curățeniei corporale a apărut instinctiv la omul
primitiv, care caută să-și curețe corpul prin folosirea tuturor
mijloacelor naturale.
Datorită căldurile mari ei se spălau mult.
Mai tîrziu au învățat să-și prepare sub o formă sau alta săpunul.
Toate aceste lucruri elementare le considerau ca absolut necesare.
Dar chiar acolo unde apa era un lux, de pildă în Sahara, spălarea
se făcea cu nisipul uscat al pustiului.
În ținuturile arctice și subarctice, unde clima făcea uneori cu
neputință spălatul cu apă sau zăpadă, băștinașii au socotit
baia de aburi.
În cartea sa ,,Obîrșia lucrurilor” Iulius Lips, etnograf german,
prezintă unele aspecte privind igiena, arătînd că ,,nici un fiu bine
crescut al ținuturilor sălbatice nu neglijează igiena trupului”.
În Roma antică folosirea băilor calde era foarte obișnuită.
Împărații se făceau populari acordînd gratuit vizitatorilor
posibilitatea de a face baie, precum și uleiurile necesare.
În epoca respectivă au fost construite Termele ( băi publice ).
Oamenii erau chemați la baie prin clopote ; ei se grăbeau să
apuce cît mai multă apă caldă.
Pentru a îndepărta mirosul transpirației, își puneau la subsuori
mici pernuțe aromate.
Din motive de sănătate, pentru a se apăra de trahomul endemic,
răspîndit de către muște, oameni își pictau pleoapele cu o culoare
închisă, menită să-i protejeze contra acestei boli de ochi.
Alifiile făcute cu ulei de palmier, ulei de ricin, untură, umt, cu
adaosuri de ierburi diferite și de parfumuri metalice, apărau
pielea corpului de insolații, de înțepăturile insectelor, de frig și de vînt.
Metodele și produsele folosite pentru acele zugrăveli ale chipului
au fost considerate, pe drept cuvînt, ca fiind precursoare ale
cosmetologiei, după cum elementarele reguli de igienă, de apărare
a sănătății au fost considerate ca precursoare ale medicinii și
tot astfel, diferitele aspecte din viața oamenilor primitivi, a oamenilor
antici, a gîndirii lor, au stat ca fundament al multor teorii ale
civilizației moderne.
Dorința omului de a se înfrumuseța are origini foarte îndepărtate.
De mii de ani a existat preocuparea de a-și privi chipul, de a se
pieptăna, farda sau rade.
Fiecare fază a culturii umane a dat naștere unor concepții
proprii despre frumusețe, care urma să fie atinsă cu ajutorul
mijloacelor cosmetice.
La toate popoarele lumii se găsește însă, aceeași regulă că...
frumusețea, care în primul rînd o curățenie exemplară !
Dîndu-și seama de acțiunea apei reci, a aburului fierbinte,
a razelor soarelui tropical asupra pielii, oamenii au învățat
și aplicat noi cerințe ale igienei.
d) Natura oferă oamenilor mijloace de înfrumusețare
Natura a ajutat dintotdeauna pe om să-și realizeze obiectivele
și dorințele sale ; ea a oferit oamenilor și multiple mijloace
de înfrumusețare.
Oamenii primitivi foloseau ca sulimanuri nu mai puțin de
17 vopsele diferite, între care cele mai căutate erau albitele
( marnă, var ), negru ( cărbune de lemn, minerale de mangan )
și toată gama de nuanțe ale ocrului ( de la galbenul ce mai
deschis, pînă la portocaliu și roșu ).
În țările Orientului Mijlociu, a fost descoperită guma secretată
de un mic arbust spinos, ale cărui picături se cuagulau în
contact cu aerul și degajau un parfum neobișnuit.
Acestei gume-rezine i s-a dat numele de ,,mor”, respectiv smirnă.
Tot în aceste regiuni, erau și alți arbori care secretau rezine
mirositoare, cum ar fi olibanul ( Boswellia corteri ), din care
se făcea tămîia și balsamul de Meca.
Preoții sperau ca mirosul degajat prin încălzirea acestor
gume-rezine, prin spiralele de fum ce se ridicau, să ducă mai
repede rugăciunile la cer.
Totodată, mirosurille respective le dădeau un extaz deosebit,
care le întărea credința în zeii lor.
Preoții egipteni din Heliopolis oferau zilnic zeului soarelui,
trei mirodenii : o rășină dimineața, tămîie la prînz, iar seara,
un amestec de șase produse numite ,,kufi” în care intra și praful
de iris ( stînjenel ), folosit mai tîrziu în cosmetică.
În fața statuilor zeităților erau puse în vase de alabastru unsorile
și uleiurile rituale, preotul muindu-și uneori degetul, pentru a
unge statuile.
Femeile din antichitate își colorau în roșu-corai, cu ajutorul
sucului de ,,kufra”, vîrful degetelor, palmele, degetele de la
picioare, cîlcîiele și uneori chiar și vîrful sînilor.
Planta numită ,,kufra” era cunoscută sub numele de ,,henne”
și avea un parfum deosebit.
Femeile din orient pulverizau frunzele acestei plante, le amestecau
cu catesu ( vopsea extrasă dintr-un copac indian ) și obțineau
coloratul necesar.
Turcoaicele își vopseau părul în roșu cu acest produs.
La fiecare popor, pe lîngă influențele din afară, se practicau
procedee cosmetice devenite tradiționale și menținute pînă
în zilele noastre, procedee bazate pe ceea ce natura pune la
dispoziție oamenilor.
Documentele atestă unele produse naturale și procedee folosite,
care pot apărea drept curiozități.
Unele triburi de papuași melanezieni își decolorau părul
negru și creț cu ajutorul varului sau al leșiei, dîndu-i o
nuanță roșiatică sau gălbuie.
Îi pudrau apoi cu săruri pulverizante obținînd un efect ciudat,
prin contrast cu culoarea închisă a pielii lor.
Indienii americani preparau pentru spălarea părului, un fel
de șampon din seva unor plante, mai ales din planta,,Yucca”.
Pentru a feri pieptănăturile de murdărie și de atacul insectelor,
părul era uns cu ulei, frecat cu var și tratat cu urină de vită.
Varul acționează asupra urinei punea în libertate amoniacul,
care curăță părul și alunga insectele.
Indienii Kamio, din America de Nord, intensificau culoarea
neagră a părului lor, tratîndu-l cu o fiertură de smoală,
obținută din scoarța arborelui moschito.
Egiptenii, începîd cu frumoasa Cleopatra, au lăsat multiple
procedee de înfrumusețare.
Dealtfel, se spune despre Cleopatra că a fost prima femeie
care a scris un manual de îngrijire a frumuseții femeilor.
Ea folosea mîlul Nilului pentru a-și încreți părul.
Din mîl și urină își prepara o mască cosmetică.
Pentru epilare, folosea piatra ponce și penseta.
Ca să dea strălucire umerilor, folosea scoici pisate și alabastru.
Prepare un parfum al ei cu miros tulburător ,,Kiphe”,
care după Plutarh era un amestec de miere, vin, planta
,,henne”, smirnă, diferite rădăcini, lemn de trandafir, trestie
mirositoare, crocus, măcriș, boabe de ienupăr etc.
Dar și ceilalți egipteni nu s-au lăsat mai prejos.
Pentru îngrijirea părului și a dinților foloseau diferite rețete :
- contra încărunțirii: sînge de vițel negru, fiert în ulei; sînge
din corn de taur negru; grăsime de șarpe negru;
- contra căderii porului: pomadă făcută cu grăsimea de la 6 animale:
leu, hipopotam, crocodil, pisică, șarpe și țap;
- pentru întărirea firului de păr: dinte sfărîmat al unui măgar,
amestecat cu miere ;
- pentru curățirea dinților : bețișoare de lemn - care erau mai
întîi mestecate la un capăt pentru a le înmuia;
- gura și-o parfumau mestecînd grăunțe de mirt ;
- pentru strălucirea dinților : îi frecau cu un bastonaș de fildeș
pe care-l înmuiau într-un amestec de coji de ouă, cărbune și sidef.
Înaintea fiecărei mese își stropeau mîinile cu apă.
Drept săpun, foloseau un amestec de nisip, sodă și leșie.
Amestecul era utilizat pentru curățarea și catifelarea pielii.
Grecoaicele își spălau părul cu must de mere.
Subsuorile și le epilau cu rășină.
Ele purtau părul lung, pe care îl răsuceau în zulufi, îl prindeau
cu agrafe și panglici realizînd diferite pieptănături.
La femeile libere, părul scurt era fie semn de doliu, fie
recunoașterea bătrîneții.
Sclavele erau întotdeauna tunse scurt.
Grecoaicele foloseau creme pentru albit tenul, farduri,
vopsele pentru sprîncene și gene.
Multe femei aveau un întreg arsenal de oglinzi, agrafe,
pensete, flaconașe cu parfumuri și substanțe aromate,
borcănașe cu creme.
Pentru vopsitul obrajilor și buzelor foloseau creioane din
miniu de plumb sau rădăcina plantei ,,alcea”.
Sprîncenele le înnegreau cu funingine sau cu stibiu pisat
mărunt.
Pleoapele și le umbreu ușor cu cărbune.
Genele erau mai întîi vopsite în negru, apoi fixate cu un
amestec din albuș de ou, amoniac și rășină.
Femeile se parfumau din belșug, ca de astfel și bărbații,
după cum reise din reproșurile amare ale lui Socrate.
În timpul lui Nero, femeile făceau măști pentru față,
folosind excrementele de crocodil.
Femeile Bizanțului, ca să-și decoloreze părul, îl spălau cu
leșie și extrase vegetale, după care își puneau pălării fără
calotă ( numai boruri ), pe care își răsfirau părul și-l
expuneau la soare.
La unele populații de păstori din Africa, mijloacele de
înfrumusețare conțineau cele mai neobișnuite ingrediente,
ca balega și urina de vacă.
La noi la țară, sulemenitul ( de la cuvîntul turcesc sulumen ),
obicei vechi-oriental, a fost introdus după anul 1820, odată
cu o reformă radicală în îmbrăcămintea femeilor care adoptaseră
portul european.
L. Șăineanu în cartea sa ,,Influența orientală asupra limbii
și culturii române”, arată între altele că ,,o doamnă pe atunci,
nu se credea destul de grațioasă, pînă nu-și supunea figura
unei adevărate operațiuni chimice ; ea își sulemenea fața cu
alb și roșu, împodobind-o cu benghiuri din plasturi negri,
își colora în negru genele și sprîncenele cu gogoși de ristic,
își roșea jumătatea unghiilor, iar cucoanele alea bălaie, își
vopseau părul cu un fel de {cana}, cu care boierii își căneau
barba, ca să arate mai viguroși”.
Șt. Fofor, în ,,Formularul Cosmetic” apărut în 1858, arăta că
,,femeia de la țară, se lasă dintr-altele, numai ca să cumpere
mijloace de frumusețe ; ea vine la oraș cu oglinjoara, borcănelul
cu alifioara albă și foiță roșie în sîn, și, la marginea orașului
își aranjează toaleta, și apoi dă bună dimineața în piață”.
La Paști, fetele își înroșeau obrajii cu coji de ouă roșii.
Rumenirea feței se făcea și cu ,,coada cocoșului” sau ,,creasta
cocoșului”, o plantă avînd un rizom cărnos, pe care mai întîi
îl mestecau în gură.
Tot pentru rumenirea feței foloseau frunze roșii de răchită,
brîndușe de primăvară, sfecla, bulbul de ceapă ciorii,
cerneală roșie diluată în oțet, hîrtia roșie de ambalaj etc.
Sprîncenele și pleoapene se înnegreau cu funingine de pe
fundul oalei, cu cărbune de tulpină de busuioc sau cu
dopuri arse.
Chibriturile stinse serveau pentru a marca alunițele etc.
Folosirea acestor produse naturale, în modul arătat, reflectă
desigur condițiile social-economice ale oamenilor din
perioadele respective, accesul la produsele cosmetice
rafinate ale epocii lor.
Ele scot totodată în evidență dorința nestrămutată a oamenilor
de a se înfumuseța, de a corecta pe ici-colo unele defecte
cu care s-au născut și pe care natura îi ajută să și le corecteze.
