www.Zapaciti.ro

[ ACUMA CÎNTECUL S-A SFÎRȘIT... ] Acuma cîntecul s-a sfîrșit. Nu știu dei bine ori rău. Din frunze-am cîntat. Dumnezeu, lîngă mine stînd, mi-a șoptit. De fapt nu era Dumnezeu, era pom. Și cîteodată-avea glas de om. ,,Sărbătorește, mi-a spus el, aceste cîmpii dezmierdate și creste...'' Și ca o pasăre neînvățată m-am apucat să cînt. Eram mirată și bucuroasă, și nici n-am simțit cum trece anotimpul fericit ! Zburați, cîntece, zburați departe, scuturați-mă de pămînt și moarte, și preamăriți natura-n care încă e liniște și-nțelepciune-adîncă.

STÎNGĂCIE Tu ai ținut cîndva întreaga-mi viață în mîna ta cam mare și stîngace, cum ții un pui, care-ntr-o dimineață năuc și fraged iese din găoace, și-i simți bătaia inimii atunci cum asurzește dramul lui de lut, de frică să nu-l sfarmi ori să-l arunci, dar tu se vede că n-ai mai avut, În mîna ta, o floare ori un pui, pe care - asta-i trist - să-l fi iubit, și nu e vina ta că l-ai strivit ; se-ntîmplă dintr-acestea prișicui.

CÎNTECUL DEȘERTĂCIUNII Îmi risipesc ca o miliardară comoara mea de zîmbete și versuri, și-n toate aflu proaspete-nțelesuri, cum află o zi de primăvară. Asemenea fărîmelor de stele în august, eu alunec către moarte, de care numai clipa mă desparte, și scrumu-i taina strălucirii mele. De la un loc cu pulberea și iarba am legănat sub soare cîte-un vis și tînăra și mîndră l-am și scris, ca vremea să-și împiedice-n el graba. Eu voi trăi puțin, însă prea mult cînd cuget cules-am din durere, și-adesea-mi par și mie că-s părere, și nu mă cred, cu toate că m-ascult. M-am copt asemeni spicelor și-aștept să vie secerișul și să cad Într-un hambar de scîndură de brad, în care stai cu mîinile pe piept. Și, iată, de nimica rău nu-mi pare, la gîndul că m-apropii de-acel ceas, ca de iubirea cîtă mi-a rămas necheltuită-n suflet, și de soare.

PEȘTII ȘI CORMORANUL Nu se afla un iaz în tot ținutul să nu-i dea Cormoranului tributul! E drept că-n tinerețe merg toate ca pe roate; dar către bătrânețe nu prea mai merg chiar toate... Prea vârstnic, Cormoranul ca să mai vadă, poate, cum trebuia, prin unda de mărgea,- trăia de la o vreme cum putea, ca omu-n post : destul de prost... Dar, cum, necum,- nevoia-ți dă povețe, că-i dascăl bun și dornic să te-nvețe. Ce s-a gândit? Să roage un Rac să dea de știre în iaz că Peștii, sigur, se-ndreaptă spre pieire, de vreme ce și-a pus în gând stăpânul să-i pescuiască pân` la unul... Le spus Racul, deci, cum vine cazul. S-a-ntunecat de-atâta jale iazul! Toți peștii vin, se duc, se zbat ca pe uscat, și țin un sfat, trimit un deputat să-ntrebe; - „E adevărat? Chir Cormoran, de unde ai aflat? Primejdia e oare-atât de mare? Nu știi, cumva, mai poate fi scăpare?...” -„Mai este una: folosiți răgazul și părăsiți cu toții-n grabă iazul!” -„Îl părăsim! Dar cum?...” -...

BROSCA ȚESTOASĂ ȘI CELE     DOUĂ RAȚE SĂLBATICE A fost cândva o Broască Țestoasă cât un nap, cam ușurică numai pe la cap. Și, într-o bună zi, - nu-i, oare, culmea?- urându-i-se în bârlog,- porni, mă rog, să vânture oleacă lumea! Iar două Rațe gură-cască, aflând ce vrea cumătra Broască, îi spuseră c-au s-o ajute să vadă locuri nevăzute. -„Vezi bolțile cu nesfârșite zări? Noi peste zeci de mări și țări te-om duce în himerica America!” -„Și ai să vezi, - o Rață îi mai zise - republici și regate cum n-a văzut Ulise!” Urma s-apuce Broasca în dinți și să nu-l scape un bețișor cam de vreo două șchioape și ele de la capete, în cioc. Zis și făcut. Porniră vijelios din loc și străbătură câmpuri și-ntinderi mari de ape. Zărind-o-n slăvi ținându-se de ciot, se minunează lumea peste tot: -„Ieșiți cu toții repede din case ca s-o vedeți prin ceruri, c-un bețișor în bot, pe falnica regină a broaștelor țestoase!” -„Într-adevăr regină!”zise ea, mai înțelea...

RĂTĂCIND CU LUNA E-așa frumos să rătăcești o noapte, cu luna, ca o amforă, pe umăr, să simți, asemeni fructelor prea coapte, cum cad în tine gînduri fără număr. Se-ntinde caldarîmul ca o apă, ademenind molatecă piciorul, și casele-și răsfață larg pridvorul, în care luna n-a putut să-ncapă, și-a curs - argint și miere - prin grădină... Splendoarea ei poate-a făcut să cadă - pierdute-ntr-o beție de lumină - atîtea flori de-acacia pe stradă, și ea-i aceea care-n astă seară îți face dor de-o vorbă de iubire și de-un fermecător odinioară pierdut în nu știu cîte cimitire. Asemeni unui braț de fată moartă e luna ce te duce-așa, de umăr - stafie, tu și ea, din poartă-n poartă, să numeri gîndurile fără număr. Oprește-te, cuprinde-ți capu-n mîini, și, dacă nu se poate astfel, plîngi. Că luna, luna asta n-o să stingi decît cu jarul soarelui de mîini...

ÎNTÎLNIRE-N NOAPTEA DE PRIMĂVARĂ Prin vreme, dintr-o altă primăvară, se-ndreaptă către mine-agale-o fată ( ce cunoscută mi-i și-ndepărtată ! ) ; ea-ntinde mîna, parc-ar vrea să-mi ceară un zîmbet, dintr-acele fără rost, și mă privește-n față, cu mirare, și tristă, fata asta depre care fotografii și oameni spun c-am fost. Aș vrea s-o iau de mînă și să plîng, dar nu știu pentru ce nu pot s-o fac - e-n jurul ei un farmec de copac abia-nflorit - și-n scoica mea mă strîng, s-adorm, să nu mai simt că-i primăvară, întocmai ca și-atuncea cînd o fată ( ce cunoscută mi-i și-ndepărtată ! ) se-ndrăgostise pentru-ntîia oară.

VARIANTA Sunt sora ierbii tinere de-afară. Aceleași seve curg într-amîndouă, și ne-a lăsat aceeași ărimăvară pe gene suferința, ca o rouă. Privirea dimineților albastre mirată soarbe boabele de rouă, care străbat prin zîmbetele noastre cînd ne-nfioară toamna pe-amîndouă. Ne-am copt încet, ca pîinea-ntr-un cuptor și, spic de aur, sufletul așteaptă, culegător ales cu mîna draptă s-adune bobul dulce-sunător.

IARBA Și-n trup și-n spice viața grea s-adună și, fără să păstrăm vreo amintire, eu și cu iarba, sora mea cea bună, voioase creștem peste cimitire. Deasupra noastră cerul întretaie cărări de stele, fără să ne cadă, și pentru amîndouă-aceeași ploaie din ochii lui albaștri o să cadă. Și eu și iarba ne-nchinăm la soare ; de-a lungul primăverilor visăm, și-i ducem zării triste la picioare tot aurul pe care i-l furăm. Ni-i dragă lumea pururea frumoasă, dar paiul vieții noastre e subțire ; și eu și iarba vom cădea sub coasă, ca să ne căutăm prin cimitire.

DUPĂ CE... După ce frunzișul fu plin de șoapte, după ce soarele privi îndelung lucrurile cele vii și moarte de pe pămînt, atunci își aprinse toamna-n cer rugurile. Și-ntr-o zi văzui că totul e gata. Rotunjime merelor egal răsuna ; prasadele, poama ciugulită și coaptă în zarea lovită de aripi sclipea. Frunzele încă nu cădeau. Florile încă întîrziau pe-un pămînt sunător. Jur-mprejur atunci izbicniră pădurile : aur, și sînge, și flăcări. Toate mă dor !

SĂ VĂ CÎNT, FRUCTE Să vă cînt, fructe, să vă cînt... Adînci îs rădăcinile-n pămînt. Dar gloria-mprejurul frunții voastre e ca un nimb de tresăriri albastre. Merele-n iarbă rostogolite, prasade pe creanga plecată, gutui... Ce veselă horă de fete gătite ! Și viarmele doarme pe laurii lui. În carnea cu miros de floare aurora boreală răsare ; harbuzul trosnește, semințele curg. Și-i toamnă și-amurg...

Dormiți... dormiți, sub proaspătă zăpadă, morminte rotunjite-abia-n cîmpie. Așa de rece noaptea o so cadă, așa degrabă vremea o să vie. Și voi sînteți cupole scufundate, dintr-un oraș odată-nfloritor, cînd ca un ultim clopot mai străbate, azi, sufletul poetului, sonor. Dar auziti-l, voi, morminte reci, cetăți nepăsătoare, prin care se coboare negre ploi și subțirică, albă, trece-o floare. Dormiți, dormiți cu stele de pază și-ntr-un crepuscul dulce-ngrămădite, popoare-ntregi de plante-acum visează furtuna unor crengi nebiruite.

ACUM, DIMINEAȚA Acum, dimineața e-naltă și plină de arbori care tremură ușor și de coline singure-n lumină, ce-n respirații unice cobor. E vară, pînă sus în cer e vară, și verdele acestor mari cîmpii ne-nvață că și morții au o țară, și mările, tăcute temelii,

INSULA SCUFUNDATĂ În podul palmei sale ridicase zeul mării insula cu terase și munți de safir. O scufunda din cînd în cînd. o trăgea c-un fir nevăzut s-arătau corăbii în zare, sau cînd bătea vîntul prea tare. Altfel, plutea ca o frunză de aur pe ape. Zeul dormea pe-aproape, undeva, pe nisipul mărunt, cu părul de sare cărunt, plin de crabi și de scoici. Vedeam prin pînza de apă subțire tîmpla-i cu vinișoare de mărgean. O, cîtă pace era-n ocean atunci... Odihnindu-se de asprele lui porunci, meduzele și peștii străvezii dormeau lîngă albăstrele temelii ale insulei. Beau apa ușoară din gura rîului. poate-ascultau păsările, care-n fiece seară, ascunse-n stufiș, cîntau. Nimenea nu călcase încă nisipul. Vedeam urma adîncă a unui monstru marin mort de mult. Oasele lui albesc lîngă munți. I-au amult păsările carnea înc-aburind. Și algele, cu fiece val tresărind, s-au depărtat. Marea s-a zbătut și-a oftat : - Unde mi-i fiul, întraripatul și stră...

CEI DOI ȘOARECI,VULPEA ȘI OUL Știindu-te că-n multe privințe ești întia, te-aș ridica în slavă, Iris mai sus de soare ; dar nu ești făurită ca mii de muritoare și-ai refuzat într-una și smirna și tămâia. Femeia-i tot femeie!și, sub această latură, cu zeii și cu regii s-aseamănă frumoasele : li-i teamă să-și zărească în vreun stih ponoasele. Dar laudă-le-ntr-una și-n veci nu se mai satură! Licioarea asta dulce, slăvită de poeți, cu care zeii gliei ușor poți să-i îmbeți, nectarul ce s-aduce lui Joe-n boloboace e lauda și ție cu nici un chip nu-ți place. Discuțiile-nalte îți pun pe frunte nimburi. Discuțiile- minunate schimburi! Se întâlnesc în ele (directe, indirecte, la voia întâmplării) atâtea subiecte. În vorba dumitale nimicurile-mi par că au și ele partea lor de har. Himerele, știința, menirile virtuții, de toate e nevoie în astfel de discuții ce-mi par ca o grădină cu har din altele sfere, în care o albină din toate face miere. Acestea fiind spuse, nu ...

ULIUL ȘI PRIVIGHETOAREA Femeile și câinii stârneau o zarvă mare și-l petreceau copiii din sat cu huiduieli. Dar Uliul, hoțul slăvii, venit după ciupeli, a izbutit să prindă Privighetoarea-n gheare. -„Nici nu ți-ai umple, nene, cu mine bine pântecul, că-s numai cânt și pene. În schimb, ascultă-mi cântecul. În melodii duioase și divine, cum știu să cânt pe lume numai eu, ți-oi depăna povestea lui Tereu... -„Tereu?... E vro mâncare pentru mine?...” -„Nu, e un rege crud, un căpcăun, de mine-ndrăgosit ca un nebun. Ti-oi arăta așa frumos ce-am pătimit, c-ai să rămâi pe drept cuvânt vrăjit...” -„Îmi scurmă foamea pântecul cu ne-ndurate gheare, și tu-mi dai ghes cu cântecul? Când pântecul e gol urechi nu are!”

MAIMUȚOIUL ȘI MOTANUL În casa unui om din vreme veche, trăia o-mpielițată de pereche : un maimuțoi -pocitul Maimuliță- și un cotoi -cumătrul Motănilă. Când dispărea slănina, brânza, cașul, nu căuta pe la vecinul făptașul... Ci cum ședeau, odată, la vatră lighioanele și urmăreau cum se coceau castanele, un îndoit folos credeau c-ar scoate de-ar izbuti să le mănânce toate, făcându-și lor un bine și altuia un rău. Și maimuțoiul, marele mâncău, i-a spus. „Fârtate năpârstoc, tu ești mai priceput ca mine, zău. Ce-ar fi să scoți castanele din foc?... Zis și făcut! Fârtatul priceput a și-nceput să scoată cu gheruța castanele din foc, în vreme ce maimuța le și mânca pe loc. Când se ivi o slugă, o rupseră la fugă. Flămând și cu lăbuța pârlită de văpaie, mai căpătă motanul neghiob și o bătaie. Câți nu s-aleg în viață cu foloasele, și alții trag, în locul lor, ponoasele!

FĂCLIA Când roiurile primelor albine din zările olimpice-au purces, sus, pe Himet , sălașul și-au ales, pe cline cu poieni de floare pline. Cu timpul, niște oameni mai hămesiți ca lupii ambrozia divină, din faguri, le-o prădară și, lacomi, le lăsară pustii de miere stupii, iar ceara în făclii o preschimbară. Ci iată că odată o falnică Făclie văzând prin partea locului cum însăși moalea glie se schimbă-n cărămizi la para focului,- voind să biruiască truda timpului,- (aidoma făpturilor Olimpului) se azvârli ca Empedocle -n foc și se topi în vâlvătăi pe loc. Nu toate-s cu putință pentru toți : mai bine chibzuiești și te socoți și nu te-apuci să faci decât ce poți.

LEOPARDUL ȘI MAIMUȚA Poftind o lume găgăuță să-i viziteze-n șandramale, un Leopard și o Maimuță se străduiau s-adune, la bâlci, ceva parale. -„Eu,zise Leopardul, mă bucur de renume, căci meritele mele sunt cunoscute-n lume. Dovadă, mai presus de vro tăgadă, e c-a ținut și Vodă să mă vadă. Iar când va fi să mor, mi-a spus c-ar vrea să-și facă un manșon din blana mea, atât e de vărgată și tărcată și de împestrițată și bălțată!” Voind mai de aproape să-l vadă cum arată, intrară curioșii, dar și ieșiră-ndată. -„Eu n-am, a spus și sprintena Maimuță, ca dumnealui, comorilor în spate, ci ici, în tărtăcuță, și mă pricep la salturi, la pozne, la de toate. Vi s-o părea că-s mică, dar sunt de viță mare și vin în trei corăbii, pe mări, din altă zare, să vă vorbesc (căci știu să și vorbesc), să mă pocesc, să țopesc, să dănțuiesc, să sar prin cerc, uimindu-vă pe toți... Și totu-i doar un zlot nu șase zloți! Iar celui ce nu-i place ce-i arăt, îi dau și bănișorii îndărăt...

CEI DOI PORUMBEI Doi porumbei, cu gungurit în glas, trăiau sub o cornișă de cetate și se iubeau cu dragoste de frate. Dar unuia, urându-i-se-acas`, Porni,-ntr-o zi, spre țărmuri depărtate. -„O, dragul meu, așa ceva se poate? Îl părăsește pe bunul tău fârtat ca să cutreieri lumea-n lung și-n lat? Absența-i cea mai crudă urgie dintre toate! Dar ce-ți mai pasă ție? Așteaptă să înceapă zefirii să adie! Un corb mai adineauri prin aer croncănea în semn de piază rea. Eu mă-ngrozesc cu gândul la drumul lung și greu. Și de-oi vedea că plouă, am să mă-ntreb mereu: Au frățiorul meu o fi având pe undeva un rost de cină și de adăpost? ...” Aceste vorbe simple și fără gând ascuns pe călătorul nostru firește, l-au pătruns, dar orul lui de ducă fiind cu mult mai tare, el i-a răspuns: - „Nu plânge, frățioare! Călătoria nu-i așa de lungă și trei sau patru zile-au să-mi ajungă. Un drum ca ăsta mult te învață. Când am să-ți spun cutare boroboață, îți va părea c-ai fost și t...

RÂUL ȘI ȘUVOIUL Neprindidind să-și țină în albie puhoiul, se năpustea năpraznic, din munți vuind, Șuvoiul, de-ai fi crezut, când îi vedeai mânia, că smulge tot din cale și îneacă, cutremurând zăvoiul și câmpia. Au ce drumeț i-ar înfrunta urgia și-ar îndrăzni vârtejul să i-l treacă? Și, totuși, unul dintre toți -cel fugărit de niște hoți- a îndrăznit. Șuvoiul nu avea nici patru coți, dar el stârnea, în schimb, atâta larmă, încât l-ai fi crezut un râu cumplit ce tot răstoarnă-n cale, darmă, sfarmă... Cel urmărit de hoți a întâlnit un Râu cum nu se poate mai mulcom, mai tihnit, cu valurile netede și ascunde și cu nisip mărunt întins pe mal. Fugind de hoți, s-avântă și călăreț și cal, dar se afundă-n câteva secunde, în apele profunde, sorbiți de nevăzutul morții val. Vrăjmașii care-amenință îmi plac și nu mă tem decât de cei ce tac.

ȘOIMUL ȘI CLAFONUL Adesea, când te cheamă stăruitor spre el un glas amăgitor, nu are rost să te grăbești !N-a fost de loc un prost -cum s-ar părea - copoiul lui Nivelle... Un cetățean din Mans, de meserie clapon, fusese hărăzit s-ajungă o friptură pe tipsie ; dar el, prinzând de veste, a fugit. Simțind când vine ceasul de apoi, claponii n-au încredere în noi. Claponul nostru, prins atât de greu, avea un rol de fală-ntr-un supeu. S-ar fi lipsit, desigur, bucuros, de cinste, de tipsie și de sos. Toți îl chemau, mieros, ca pe un pui, dar el, isteț, ținând la pielea lui, nu asculta de glasul nimănui. De sus, de pe un stâlp pe care viața îl depășea puțin în chip de boltă, zărindu-l cum își luase tălpășița, un Șoim strigă la el, plin de revoltă : -„Cum poți să fii atâta de mojic și fără duh, că nu înveți nimic? Eu când aud în crâng sunând din corn, plec să vânez și la stâlpi mă-ntorn. Tu nu-i auzi cum strigă după tine, ori ești cam surd?...” -„Nu-s surd. I-...

VICTORIA ÎNVĂȚĂTURII După cum o să vedeți, zice-se că ar fi fost, mai demult, doi târgoveți : un bogat, -semeț și prost- și-un sărac, -băiat isteț. Stând de vorbă de o dreavă, se treziră la gâlceavă. Cel bogat, om certăreț, pretindea că-i mai de preț și se cade ca oricine cu respect să i se-nchine. (Banii au și ei un rost: merite dau celui prost!) -,,Prietene, ascultă-mă pe mine, eu socotesc că nu ți se cuvine să fii cinstit ca om de rangul meu. Poți tu să dai ospețe cum dau eu?... Te văd cetind. La ce-ți servește-n viață, când ai palatu-n pod, -o chichineață- și vara porți, ca iarna, aceeași haină sumbră, iar ca lacheu statornic ai propria ta umbră? Republicii nu-i trebuie golanii, ci cei ce știu să-și cheltuiască banii. Cu mesele și luxul, eu risipesc comori. Pe urma mea trăiesc, cum știi prea bine, atâția meseriași și negustori și câte un pârlit de scrib, ca tine... I-ar fi răspuns săracul așa cum se cuvine, dar a tăcut, având prea mult de spus. Și...

AȘTEPTÎND Așteptînd să vină cel drag, am pus o ramură verde pe prag. Fereștile nu știu cum luminau. Parcă rîdeau. Florile aduse din cîmp au fost și ele vesele-un timp. Toate lucrurile cîte erau în casă se făcuseră de-argint și mătasă. Dar a trecut amiaza. E seară. Oamenii reintră în casele lor. Păsări, obosite de zbor, în cuiburi ascunse coboară. Ridic ramura stinsă de jos : amîndouă suntem de prisos.

INTERIOR În casa asta trecură zilele mele, leneșe ca pernele pe canapele, cuminți ca niște fete de pe vremuri. Candelă de sub icoană, de ce tremuri ?... Maica Domnului seamănă nu știu cu cine ! Mamă, cîteodată seamănă cu tine. Amîndouă ați împletit și-ați spălat, noaptea mai tîrziu decît toți v-ați culcat... Mi-s dragi portretele, mi-s dragi ungherele pe unde se-ascund să toarcă tăcerile, ca niște pisici singuratece. Casa e plină de zbor de perdele lunatece... M-aș duce să caut în scrinul de lemn ( pe care se lasă lumina ca un îndemn ) portocale și mere și să-ntîlnesc printre rufe mîinile unei fetițe, fragede tufe...

RUGĂCIUNE ÎN PĂDUREA DE BRAD Ca să ne-ntîlnim noi doi acum, stelele-au făcut atîta drum, și-a fost soare-n lume, și-au fost ploi, cer rotund și lanuri pentru noi... Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc pentru pomi și turme cîte cresc, ocrotite-n poala ta albastră, toate pentru bucuria noastră... Ne-nchinăm de aceea Răsăritul, apei și pămîntului, truditului... Și-o să-ți sărutăm, acolo, pe munți, marginea veșmîntului, să-ți spunem lauda, și sub picior să-ți punem praful nostru, praful de pe frunți... Ne-or primi pădurile și turma ierburilor alergînd aproape de pămînt... Și zînele din ape ne-or cunoaște pe nisipuri urma... Umbre-n asfințit ne-or face semne, vom striga ecoul să ne-ndemne, și, luminîndu-i urma, vom cunoaște locul unde căprioara paște... Vom cunoaște scunde-mpărății de ciuperci și vizuini pustii, de dușmani sau poate de prieteni, ce-și uitară oasele sub cetini. După urma ciutei fără vină, ne vom face drum și-apoi hod...

CAPRICII S-apleacă primăvara pe ferești, cu părul tot numai zulufi de soare, așa cum stai în umbră și zîmbești, o fi crezut că gura ta-i o floare. Simți răsuflarea ei cu iz de ploi și iarbă crudă scînteind sub coasă ? Să nu te miști. Poate că intră-n casă. Vom prinde-o, să rămînă printre noi. Ba nu, că - cine știe - ești în stare mai mult decît pe mine s-o iubești ; și-apoi, îmi face rău atîta soare. Fii bun și lasă storul la ferești.

MURIM... CA MÎINE E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi. poate chiar mîine, pomii de pe-alee acolo unde-i vezi or să mai stee voioși, în vreme ce vom putrezi. Atîta soare, Doamne,-atîta soare o să mai fie-n lume după noi ; cortegii de-anotimpuri și de ploi, cu păr din care șiruie răcoare... Și iarba asta o să mai răsară, iar luna tot așa o să se plece, mirată, peste apa care trece - noi singuri n-o să fim a doua oară. Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate găsi atîta vreme pentru ură, cînd viața e de-abia o picătură între minutu-acesta care bate și celălalt - și-mi pare nențeles și trist că nu privim la cer mai des, că nu culegem flori și nu zîmbim, noi, care-așa de repede murim.

LEGENDA RÎNDUNICĂI ( Dedicată D-nei Nyka Grădișteanu ) Rîndunică, rîndunea, Ce bați la fereastra mea ? Du-te-ți pune rochița, Că te arde arșița, Te suflă vîntoaiele Și te udă ploaiele. Mergi în cîmpul înverzit, Că rochița a-nflorit Și o calcă turmele Și o pasc oițele. ( Cîntic poporal )                I Cînd se născu pe lume voioasă Rîndunică, Ea nu avea făptură ș-aripi de păsărică, Fiind al cununiei rod dulce, dismierdat, Copilă dragalașă de mare împărat. Dar fost-au o minune frumoasă, zîmbitoare, Sosită pintre oameni ca zîmbetul de soare, O gingașă comoară formată din senin, Din raze, din parfumuri, din albul unui crin, Și maica sa duioasă, privind-o, se temea Să nu dispară-n aer sub forma de o stea. O zînă coborîtă din zodia cerească Veni să o descînte, s-o legene, s-o crească, Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri, S-o apere-n viață de-a zilelor amaruri. Ea-i puse-o scăldătoare cu apă nenc...

MĂGARUL ȘI CÂINELE Ajută-te cu alții la o nevoie, bade, cum cere legea firii, de-a pururi cu temei! Doar un Măgar (de altfel, jivină, cumsecade) se abătu, o dată, de la porunca ei. Mergea pe drum, agale, cu un Dulău, hapsânul, și începuse să i se urască. Dar ațipind îndată, la un popas, Stăpânul, porni și Urechilă, prin pajiște, să pască. Mai rar o pajiște frumoasă, cu iarba fragedă, gustoasă! Avea, cu toate astea, ospățul și racilă : nu se găsea prin iarbă măcar un fir de dracilă! De data asta, însă, Măgarul, chibzuit, s-a și lipsit. Dulăul, cum îl vede, s-apropie și-l roagă să-i dea și lui un codru de pâine din desagă, că tarte e lihnit. Înfulecând de zor lăstare crude, Măgarul se făcea că nu-l aude. Dar mai târziu i-a spus, nițel de sus : -,,Prietene, așteaptă și nu te mai pripi, că are grijă Badea să-ți dea, când s-o trezi!” Văzând, după o vreme, un Lup prin preajma lor, cheamă și el Dulău-n ajutor. La rîndul său, Dulăul, un câine cam poznaș, îi sp...

ȘOARECELE ȘI ELEFANTUL A-ți trâmbița în preajma importanța, slăvindu-te în fața orișicui, e-o molimă ce bântuie în Franța, chiar dacă omul mare lucru nu-i. Arar înfumurați mai pătimași! Și spaniolii-s uneori trufași, dar semeția lor e mai de soi, smintită, chiar, dar nu așa nătângă, cum o vedem mai peste tot la noi... Ci nevoind să par un vorbă-lungă, voi folosi mai bine o parabolă, așa cum cere datina în fabulă. Văzând pe drum un Elefant gigant ducând greoi, solemn, cu mare fală un baldacin de gală, un Șoricel micuț, dar arogant, spunea c-abia se mișcă nătânga matahală  și nu-i ca un prâsnel cum este el! (Uita că duce-n spate o casă de sultan: Sultana cu un câine lățos și o pisică, un papagal, o slugă și o maimuță mică!) -„Cum , toată lumea asta admră un morman? (mai spuse el, de-a dreptul mânios.) Ce-or fi găsind, mă rog, la un colos? Doar trupul lui, de care copiilor li-i frică! Oi, fi, eu, mic, dar nu sunt mai prejos...” Și mai avea și altele ...

ÎNMORMÂNTAREA LEOAICEI Murind soţia unui Leu, de peste tot veneau mereu supuşii, trişti, să-i spună fiecare cuvintele de consolare ce fac durerea şi mai mare. Şi el, plângându-şi nenorocul, le spuse locul şi sorocul solemnităţii funerare, să vie toţi, cu mic, cu mare, că, din porunca lui, agia va rândui ţeremonia. Vă-nchipuiţi că toţi s+au strâns şi Leul, dându-le exemplu, vuiau pereţii peşterii de plâns (căci Leii n-au, în codrii lor, alt templu). Că-i în palat, în grotă, în speluncă, ca pretutindeni, Curtea-i ca o ţară în care toţi sunt veseli sau trişti ca la poruncă, iar, de nu sunt, încearcă doar să pară,- o trupă de fantoşe pe care-o joci pe sfoară! Doar Cerbul din mulţimea lor nătângă n-a plâns de loc. Ar fi putut să plângă când ea-i mâncase fiul şi soţia? Azi moartea ei îi răcorea mânia. Ce mai încoaci, încolo, - n-a ălâns cu ei la rând și l-a pârât o cutră că l-a văzut râzând. Cum zice într-o pagină vestită și Solomon, un înțelept iudeu, mânia...

POHOR NA SYBIR Sub cer de plumb întunecos, Pe cîmp plin de zăpadă Se trăgănează-ncet pe gios O jalnică gramadă De oameni triști și înghețați, Cu lanțuri ferecați. Sărmani !... de șese luni acum Ei merg fără-ncetare Pe-un larg pustiu ce n-are drum, Nici adăpost, nici zare. Din cînd în cînd un ostenit Mort cade, părăsit ! E lung cel șir de osîndiți ! Pe vînăta lor față Necontenit sînt pălmuiți De-un crivăț plin de gheață, Și pe-al lor trup de sînge ud Des cade biciul crud. În urma lor și pe-mpregiur Cazaci, baschiri sălbatici, Cu suliți lungi, cu ochi de ciur Alerg pe cai zburdatici, Și-n zarea sură stă urlînd, Urlînd lupul flămînd. Dar unde merge-acest popor Ce nu mai are-n lume Nici o sperare-n viitor, Nici patrie, nici nume ?... Se duce, șters dintre cei vii, Să moară prin pustii. Palid convoi, perdut, uitat, Colonă funerară, Ea poartă-n frunte un stigmat... Amorul sfînt de țară ! O ! sfînt, sublim, ceresc amor, Cîți pent...

PALATUL LOREDANO În cel palat de marmoră antică Ce poartă-n frunte-o scumpă mozaică, Tablou artist de seculi admirat, Reamintind Olimpul încîntat, Opt mari ferești, ogive dantelate, Cu lui pletoși pe margine săpate, Răspînd lumini și zgomote de bal În negru sîn al Marelui Canal. Dulci armonii de flaute, vioare Conduc un hor de danțuri săltătoare, Și, ca prin vis, plăcute năluciri Se văd trecînd prin magice luciri. Ttrec albe frunți cu flori, și brațe dalbe, Ttrec negri ochi cu foc, și sînuri albe, Iar prin văzduh se-mprăștie ușor Un farmec viu, aprins, îmbătător. Din cînd în cînd sus pe-un balcon s-arată Un înger alb, o frunte-ncoronată Cu flori de crin aduse din Milan Pentru Alda, comtesa Loredan. Ș-oricare om sub stele o-ntrevede, Fie plebeu sau patrician, el crede Că s-au ivit în ceruri pentru Un serafim visat de Rafael. Gios pe canal gondolele-nșirate, De-al nopței vînt alene clătinate, Adorm încet prin legănarea lor Pe gond...

PORCUL,CAPRA ȘI BERBECUL Ticsiți în car cu toții, la un loc, o Capră, un Berbec și un Grăsun călătoreau din zori spre iarmaroc, dar nu-i prea aștepta nimica bun. Voind să-i vândă mai curând, stăpânul lor, un om de rând, firește nu avea de gând să-și ducă la distracții pasagerii. Și chiar Purcilă a-nceput să țipe de parcă de sorocele tăierii nu-l despărțeau decât vro două clipe. -„Ce-o fi țipând fârtatul rotofei?... Nici Capra nici Berbecul nu i-au găsit temei. -„N-am pomenit un porc mai nătărău! îi spuse și stăpânu-său. Ne-ai asurzit cu guițatul tău. Nu vezi Berbecul, Capra înțeleaptă? Tăcerea lor învață s-o cunoști!” -„Dar nu sunt înțelepți: sunt niște proști, că dac-ar ști și dânșii ce-i așteaptă, te-ar năuci cu behăitul lor! Or fi crezând că vor scăpa ușor. Capra dându-și laptele în dar și Berbecul lâna din spinare. Ce fericiți sunt ei că n-au habar! Eu, însă, știu că-s bun doar de mâncare și parcă stau pe jar, adânc mâhnit că nu mai văd scăpare...” ...

ȘOARECUL ȘI STRIDIA Deși avea cu ce să viețuiască. urându-i-se-n vatra părintească și vrând să mai cunoască și alt trai, un Șoarece de plai și-a părăsit sălașul, pornind să hoinărească. Când se ivi în lume din bezna rădăcinilor se minună văzând că lumea-i mare. -,,A, uite Caucazul și lanțul Apenilor!” își spuse el, zărind în zare un șir de mușuroaie pierdut în depărtare. Și tot mergând agale - stingher argonaut - la zarea de talazuri ajunse, în sfârșit, pe un tărâm cu alge și stridii împânzit. Crezuse că-s corăbii la-nceput! -„Tătâne-meu, își zise, a fost un amărât: necutezând să plece în largul zării, în borta lui, sărmanul, se stinse de urât. Dar cunosc de tânăr împărăția mării, c-am străbătut pustiuri de arșițe cumplite... (Dar toate le știu din auzite!) Era, se vede treaba, un Șoarece nerod pe care-nfumurarea îl cam scotea din minți, nu dintre cei de fală, ce cărțile le rod, de-ajung să fie tobă de carte până-n dinți. Și dintr-atâtea stridii zvârlite d...

LOGDNĂ DE PRIMĂVARĂ Vai, frumusețea ceasului de-acuma de ce nu-mi este dat s-o sorb cu tine, și-alături să simțim sub talpă humă de iarba vieții grea, cum de suspine mi-i inima de cînd nu te-am văzut ? Vreau soarele, pe degetele noastre unite, un inel să făurească ; albastre zările-n privirile-ți albastre să le privesc și dragostea să crească din rădăcini bătrîne ca grădina ( mai mîndră decît cea care s-a des ), să-mi ierți, și eu să-ți iert, de-asemeni, vina de-a fi iubit mai mult decît am spus. Și să ne ducem colo, sub coline, a primăverii zînă-nduioșată să ne prefacă-n gemene tulpine, pe care-aceeași moarte să le-abată.

CALUL DE LA BIRJA DE NOAPTE Parcă s-ar fi-nchegat din ceață : șade bătrîna birjă-n gară și se-aud locomotive triste-n aer ud - în care-așteaptă ploaia și nu cade ; și se gîndește calul fără vlagă la biciul ce-l pîndește și la drum, la urmezeala grajdului și cum e hamul greu și nu i-l mai dezleagă. Iar buza lui bătrînă se-nfioară de-o suferință fără răzvrătire, simțind aroma fragedelor fire de iarbă, ce răsar pe cîmp afară ; și, pirotind, ureche-și ațintește, s-audă glasu aspru care-i cere mereu să-și miște trupu-ntr-o durere, ce, ca și drumul, nu se mai sfîrșește. O vreme-avu, pe-alăturea tovarăș, și boturile cînd li s-atingeau, povara mult mai lesne-o dovedeau, dar a căzut prietenul - și iarăși stă calul și nu poate să priceapă întunecoasa lege care-l mînă prin nopți mucegăite și prin apă. Și-n sinea lui se roagă să rămînă, cum a rămas și celălalt, pe paie, nesimțitor la bici și-njurătură. Fierbinte fulger gîndurile-i taie, și-adînc simțind încă-o în...

CÂINELE CARE-I DUCE STĂPÂNULUI                     MÂNCARE ÎN COȘ Greu mai reziști când mândra-i cu ochi de văpaie sau când cunoști ispita grămezilor de aur! Sunt prea puțini străjerii de pază-ntr-un tezaur ce nici nu s-ar atinge măcar de o lescaie... Mai cumpătat decât voia să fie, cu toate că îl ispitea atât, Grivei ducea stăpânului la vie merindele într-un paner, la gât. Ar trebui să ne cam ia mirarea că mai curînd deprinzi cu cumpătarea un dobitor,- decât pe nu știu care, căc omul nu-i în stare. Ci într-o zi, cum își urma cărarea, un câine ciobănesc al nu știu cui se repezi la el să-i ia mâncarea, dar se izbi pe loc de colții lui. Lăsându-și coșul jos, cu tot amarul, Grivei sări la luptă cu tâlharul. Dar cum veneau buluc potăi destule din cele care-s veșnic nesătule și sunt în stare pentru-o-mbucătură să-ndure orice lovitură,- Grivei fu nevoit...

CÂRPACIUL ȘI BOGĂTAȘUL Tot petrecea, Cârpaciul, perechi după perechi, cântând din zori de zi și până-n noapte, mai mulțumit decât erau cei Șapte mari înțelepți, din vremurile vechi. Vecinul său, Bancherul, un om de aur plin, cânta puțin, dormea și mai puțin și-n zori, când izbutea să ațipească, îl deșteapta Cârpaciul cu cântecele sale. Zău, ce păcat că Pronia cerească n-a rânduit și somnul, să-l cumperi cu parale, cum cumperi zarzavatul în târg, la precupeț! Trimise, deci,, să-l cheme la el pe cântăreț și-l întreabă, știindu-le om sărman: -,,Bădie Stroe, cât câștigi pe an?" -,,Pe an? răspunse dânsul dând din umăr. Eu nu-s deprins Boierule să număr zi peste zi, de-a valma, într-un vraf, să-mi socotesc venitul pe an,ca un zaraf. Eu drămuiesc câștigul de astăzi până mâine și tare fericit m-aș socoti de-aș scoate totdeauna măcar o biată pâine." -,,Ia spune-atunci cam cât câștigi pe zi!" -,,Păi uneori mai bine și alteori mai rău. Nu cur...

Blestem Sunt mii de ani de cînd ne-am întîlnit, și-am pas vînatul nostru la un loc, și-n grotă - după ce-am aprins un foc - legîndu-ne tovarăși, ne-am iubit. Mi-i glasul tău așa de cunoscut, și-n ochii tăi e-un soare de demult ( de care-ți amintești că ne-am temut și ne-nchinam la dînsul ). Cînd te-ascult, Străveche bucurie crește-n mine, și toate parc-au fost, dar le-am uitat și mi le-aduc aminte lîngă tine. Eu și pe-atuncea-n tine-am căutat Iubire, și-am găsit numai durere sunt mii de ani și pentru totdeauna e blestemul, de n-au avut putere atîtea nopți din noi să facă una.

ÎNVRĂJBIRE Aș vrea să mor alăturea de tine și tîmpla lîngă tîmpla ta s-o pun, ca, ascultîndu-ți gîndurile bune, să știu dacă mai și-acuma bun și fără ascunziș ca mai nainte, și să te-ntreb dacă-i adevărat că nu mă mai iubești și m-ai uitat. E lumea rea pe-aicea și mă minte c-ar fi așa, dar dacă te-aș vedea, cu gura, de pe ochi și de pe gură îndepărtînd oricare vraja rea, iubirea din tăciunele de ură aș reaprinde-o și ne-am recunoaște, mirîndu-se c-atîta învrăjbire în suflet din cuvinte poate naște. Și-am fi pe urmă cum îs două fire într-o împletitură, să nu poată o umbră între noi să se strecoare și astfel să-mi întunece c-o pată surîsul care-mi ține loc de soare.

ROCHIA Din lada mirosind a molii și-a parfum a scos o rochie din tinerețea ei bunica. Subțire-i și ușoară ca un fum, de parcă-ar fi țesută din nimica. Ce trist foșnește crinolina de mătase, volanele i se distramă și se taie, și-n joc de raze, siluete grațioase, din alte vremi, dansează prin odaie. Revede balul cel dintîi bătrîna, își recunoaște rochia de fată și-i tremură pe-atlasu rece mîna, de-nduioșare multă-nfiorată. Și cum își pleacă fruntea tot mai tare, i-așa de gîrbovă bunica-n vechiul șal... Ce s-a făcut frumoasa dansatoare care-n plutit în rochia de bal ? Picioarele ușoare și micuțe, și ochii, și surîsul strălucit, în trupul gîrbovitei bunicuțe cum, oare, pe vecie de-au murit ? Și mi-au răspuns mătăsurile moarte, sau poate chiar bătrîna-n vechiul șal : nu, n-au murit, dansează mai departe, mereu în alte rochii, primul bal.

DIHANIA DIN LUNĂ Un filozof ne-ncredințează că oamenii de simțurile mereu sunt amăgiți; iar altul capul ne -mpuiază că niciodată n-am fi fost mințiți. Au amândoi dreptate, dacă vrei. Filozofia spune - și nu-i o păcăleală - că simțurile te înșeală când pui pe mărturia lor temei. Dar dacă știi să raportezi imaginea pe care-o vezi la lucrul ei din depărtare și-n mediul ei o încadrezi și sculele le corectezi,- atunci se mai înșală omul oare?... Cu alt prilej, odată, mai pe-ndelete, poate, voi arăta cum Firea le-a chibzuit pe toate. Zăresc în culmea slăvii Ochiul Firii : icoana lui e doar de patru șchioape; dar dacă l-aș privi mai de aproape, au Soarele, același, s-ar arăta privirii? Știindu-i depărtarea, îi socotesc mărimea și n-am să-l cred turtit ca un obol, căci mintea, chibzuită, i-ngroașe rotunzimea și vede-n slăvi Pământul pornit să-i dea ocol. Când știi să pui în toate un dram de chibzuială, se spulberă, firește, putința de greșeală. Nu cr...

TOAMNA E-atîta frig în mine,-ncît îmi zic, ca o livadă toamna : ,,Oare n-am visat c-a fost frumos și vara,-n vreme ce nimic din toate-acestea nu s-a întîmplat ?'' Dar sufletul, întocmai ca livada,-i greu de ramuri frînte, frunze putrede și spini, sunt semne că n-a fost la mijloc visul meu ci-aievea dragostea trecu, lăsîndu-ne străini. Sau poate și mai rău : iubirea, ca o floare, și-a scuturat petalele pe jos, și dorul, fructul ei cel veninos, se coace-acuma liniștit la soare.

DORINȚA N-aș vrea ca după moarte să-nvii în alt tipar de om sau animal, sau floare cu petale străvezii, ci-aș vrea să trec în regnul mineral. Să fiu bucată rece de granit, ascuns filon de marmoră să fiu să-mi dorm, în fine, somnul liniștit sub straturi suprapuse mai tîrziu. Eu n-o să simt rozîndu-mă izvoare, și peste-un veac o mînă de artist va nemuri minuni strălucitoare din trupu-mi fără liniște și trist.

MACII Ardeau ca niște facle vii, în vîrf de firave tulpini. își înălțau rîzînd zblobii obrazul roșu dintre spini. I-am adunat cu mîini avare, am rătăcit în seara blîndă, umplîndu-mi brațele de floare învăpăiată și plăpîndă. Și m-am întors într-un tîrziu, departe cîmpul rămînea, atît de singur și pustiu, în urma mea. Dar cînd acasă-am încercat să-i strîng într-un aprins buchet, toți macii mai s-au scuturat ca niște lacrimi pe parchet.

PRIMĂVARA Un aer călduț, parfumat, sub cerul de un pal ivoriu, în vale pîrîul umflat aleargă sălbatec și viu. în zori m-a trezit sărutarea trimisă pe o rază de soare ; lumina-neca depărtarea - tot răul murise-n uitare. Veni pe aripă de vînt o veste frumoasă din cer. Și-acuma bătrînul pămînt își lasă cojocul de ger. E vestea ce-o murmură sara zefirul. Pădurea o știe ; sosește de-acum primăvara, să bucure lumea pustie. Prin dealuri sărace, se-aude un zvon care crește mereu. Îl spun a pîrîului unde, îl cîntă tot sufletul meu. O floare albastră și crudă se-nașță sfioasă spre soare și cată la loc să se-ascundă de firea zăpezii ce moare. Tu, soare, trimite lumină în raze bogate spre noi și fă să răsară-n grădină frunzișul, pe arborii goi...

MOTANUL, NEVĂSTUICA ȘI IEPURAȘUL Într-o bună dimineață, Nevăstuica hrăpăreață -o șireată și-o hapsână- se făcu, mă rog, stăpână pe palatul lui Ionică Iepurică,- lucru lesne când stăpânul lui hoinărea cu noaptea-n cap pe grui, aurorii vrând să-i dea binețe. După niște raite prin fânețe, după ce gustă în lunca nouă, cimbrul fraged, înșelat de rouă, când se-ntoarse-acasă Iepurașul, Nevăstuica-i ocupă sălașul. ,,Doamne sfinte, ce zăresc în căminul părintesc?... Hei, Cumătră, crezi că-ți merge? Ia-ți bulendrele și-o șterge, dacă vrei să nu asmut toți gherlanii din ținut..." Cuscra fără căpătâi zise :,,Petecul de glie e al cui l-ocupă-ntâi. Chiar palat de-ar fi să fie, au ce lege-ți dă temeiul să-ți închipui că bordeiul e al tău pentru vecie?" ,,Legea este obiceiul moștenit din tată-n fiu. Alta nici nu vreau să știu!" ,,Ca să nu mai țipi pe-aici în mânia ta turbată, vrei să mergi la judecată la jupânul Miorlăici?..." Cotoșm...

AȘ VREA UN BASM Aș vrea un basm, dar cine să mi-l spună cînd a tăcut de-o vreme chiar și vîntul ? E focul stins și noaptea-l fără lună, și muzei mele i-a-nghețat cuvîntul. Era o fată și-un bunic bătrîn ; erau povești și maci aprinși în lunci ; parfum și greieri ce cîntau în fîn - și-i mult de tot de-atunci Bătrînu-i mort acum, și buzele-i sunt mute. El doarme-n sînul bunului pămînt, și de-ar trăi, azi, cine să-i asculte poveța înțeleptului cuvînt ? A scîrțit o mobilă prelung, și vîntul parcă plînge la ferești - neostenite clipele se scurg. Nu-i nimeni să m-adoarmă cu povești.

LĂPTĂREASA ȘI OALA CU LAPTE Mai rar decât Petruța nevastă mai cu sârg! Sculându-se-ntr-o sâmbătă de noapte, își puse pe oblantic o oală grea cu lapte, sperând s-o ducă teafără la târg. Îmbrăcată ca de cale cu pesteleci și cu sandale, ca să-i fie mai ușor, socotea în gând de zor : ,,Banii din vânzarea nouă, am să-i vâr în niște ouă ; patru cloște am să pui și-am să scot atâția pui. Fură gaia opt sau nouă, însă tot rămân destui și, vânzându-i frumușel, am să-ngraș și un purcel; iar cu banii de pe el, cumpăr vacă și vițel. Uite, parcă-l văd cum sare prin cioparul de mioare!..." Și sărind și ea la fel a vărsat întreaga oală pe cărare. Adio, cloșcă, pui, purcel, adio, vacă și vițel!... Acasă, ca să scape de bătaie, a depănat o-ntreagă dănănaie. Ne-ademenște visul cu momele, dar iată că o clipă destramă toată cazna. Au cine n-o apucă, din când în când, și razna și n-a visat să-și facă în Spania castele? Barbați, femei, și ei și ele, visează trej...

N-AUZI CUM BAT ȘI CHEAMĂ ? N-auzi cum bat și cheamă, în soare, clopote mari de-aramă ? Din cețuri se ivește cetatea și toate există în claritatea ceasului fără-amintiri. Fire de iarbă subțiri se înalță și cîntă ; crinii cîmpului se-nveșmîntă, mii de flori cu cădelnițe și cățui au ieșit întru slava lui. ,,Nici un bob de nisip, spun ele, nu se mișcă fără voia ta. Doamne, nu ne uita.'' Numai mîinile mele grele nu se ridică pentru-nchinăciune. Sufletul plin de umbre clătinătoare nu mai pricepe zilnica minune a răsăritului tău, soare. În toate-i o lege profundă, de care neamul meu omenesc a fugit. În arborii liniștiți care cresc în fuga timpului, albă, rotundă... pe care numai noi o simțim. În fiece lucru e zeul de care fugim.

MUSCA ȘI DILIGENȚA Pe o șosea pieptișă, pietroasă, cu pripoare, de pretutindeni arsă de-a soarelui dogoare, se opinteau, năprasnic, în hamuri șase cai cu sufletul la gură, aprinși și albi de spume, să urce diligența la deal, cu chiu, cu vai. Firește, coborâse din ea întreaga lume. Dar deodată, iată, că printre cai se iscă de undeva, străfulgerând văpaia, o Muscă îndrăzneață ce-i bâzâie și-i pișcă, convinsă că-i ajută să miște hudubaia. O ia-nainte, se repede-n coaste, ca o suveică licăre prin roți, i-ndeamnă și îi sâcâie pe toți, ca-nluptă căpetenia de oaste. Ținându-se de dânșii ca un scai, se tânguie că-n munca asta grea, și nimeni nu ajută beții cai. S-a mai văzut atâta nesimțire? Călugărul nici nu s-a sinchisit : boscorodea într-una din Psaltire. Își și găsise vremea de citit! Iar lelea o pornise să cânte pe șosea, de parcă de cântat ne mai ardea... Dar între timp urcară caii coasta și poposiră, istoviți, pe plai. -,,Să răsuflăm și noi, cumet...

CURTEA LEULUI Ținuse să-i cunoască Măria Sa Leiască pe cei, din vrerea Slăvii, sortiți să-i cârmuiască. Trimise, deci, cu cărțile tocmai după datină, ceauși în toate părțile, la orice soi de grădină, profitându-le să vie cu toate, se-nțelege, la un divan cu praznic, ocârmuit de Rege. Voind să vadă Curtea și mai ales serbările, veneau mereu supușii, buluc, din toate zările. Dar în Palat - cumplită grozăvie - duhnea mai rău  ca la o stârvărie și Ursului ce-și astupase nările îi și făcu pe loc de petrecanie Măria Sa, o crânceană dihanie. Îndată, lingușindu-l cu toată josnicia, și-n ticluiri fiind destul de meșteră, ridică-n slăvi miasmele din peșteră, spunând că nu se află flori sub soare cu-asemenea mireasmă-mbătătoare... Ci Vodă (pasămite, cu Caligula rudă) scârbit și scos din fire de-atâta lingușire, o răsplătire cu-aceeași osândă foarte crudă. Iar cum cumătra Vulpe se nimerea pe-aproape, Măria sa îi zise să spună adevărul : ,,Într-adevă...

BÂTLANUL LINGAV  Bâtlanul meu cu ciocul de frigare  pornise-n faptul zilei, nu știu unde,  înalt și cucuiat pe rășchitoare,  de-a lungul unui râu cu limpezi unde,  în care coana Știucă își cam făcea de cap,  alături de cumătrul Crap  Și Crapi și Știuci să tot îmbuci! când te apuci!  Dar el, cu tabieturi și la regim, se pare,  nevrând să-și strice pofta de mâncare,  își vede mai departe de plimbare.  Făcându-i-se-ndată și foame pe deplin,  zări-n șuvoiul cristalin doar niște Lin; dar se uită la el plin de dispreț,  ca șobolanul lui Horațiu de semeț. Și tot umblând și colindând,  urmară și Vârlugile la rând. Dar cum? Să guste el Vârlugi?  E o mâncare pentru slugi!  Vârlugi, Plevușcă, Jai, Guvizi, nu merită nici pliscul să-l deschizi! A tot răbdat Bâtlanul, cătând în deal, la vale,  dar negăsind, cu timpul, măcar un solz de pește,  s-a ospătat și el... împărătește...

ȘOBOLANUL SCHIVNICIT Un Șobolan, scârbit de toți, fugi de-al omenirii val în pustnicia unei roți de cașcaval. Și în chilia lui rotundă era profundă sihăstria. Dar tot rozând, găman, din negura chiliei, ajunse, dolofan, la marginile schivniciei. (Căci Domnu-i bun și plin de milostenie cu cei ce i se-nchină cu smerenie...) Dar, într-o bună zi, pe la chindie, sosi-n chilie o solie a neamului șobolănesc să-i ceară ajutor bănesc. Prea pirpirii în fața armiei pisicești, crezuseră gherlanii lor că-i bine s-aducă ajutoare din țările străine. Cetatea lor, mândria lor, Chițcani, vestita capitală a Țării Șoricești, fiind împresurată de dușmani,- porniseră-n solie fără bani... -„Deprinsu-m-am de cele pământești (le spuse el cu vorbe prefăcute) și nu pot să v-ajut cu gologanii; dar am să-l rog pe Domnul să v-ajute...” Și noul sfânt, zgârcit și la taifas le-nchise ușa-n nas. Sihastrul meu din chilioara roții de cașcaval țintește un  dervâș nebun Călugări...

JIVINELE BÂNTUIE DE CIUMĂ O molimă ce-mprăștie urgie, prin care Ceru,-n dreapta lui mânie, a vrut să osândească păcatele din lume, -Ciuma, ca să-i spun pe nume- de vreo două luni încoace bântuia prin dobitoace. Nu tuturor le și făcea de petrecanie, dar nu scăpase teafăr nici o dihanie și nicăieri nu mai zărea vro lighioană că umblă, ca pe vremuri, nebună după hrană. Nici Vulpile, nici Lupii nu mai pândeau din zadă neprihănita pradă; iar Turturelele tânjeau, și ele urgisite de-acea cumplită pacoste, și, mohorâte, fără pic de dragoste, se ocoleau pe unde se zăreau. Ci Leul, întrunindu-și sub bolțile de cetini divanul de coroană, le spuse: - „Dragi prieteni, puzderiile noastre de mârșăvii și vicii I-au mâniat cumplit pe Cel din Slavă și nu mai văd nădejde de izbravă, decât înduplecându-l,cumva,prin sacrificii. Istoria ne-nvață și ea că-i de folos Așa că nu e vreme de zăbavă: ne-ndurați și fără muget, să-mbunăm pe Cel din Slavă, arătând ce-avem pe cuget! ...

IMNURI PENTRU PĂMÎNT Acum vreau să cînt imnuri pentru pămînt, păduri și izvoare ; străvechea ta laudă, soare, îmi arde buzele. Toate plantele răspîndesc visuri ciudate. Răcoarea nopții, stelele nestinse, Într-un cuvînt le-aș voi cuprinse. Dar mai bine s-ascult. Oare n-am fost și eu un arbore mai demult ? Și astăzi nu-s tot materie ? Forme pieritoare, vise puzderie, de unde veniți ? Laudă, oricum, laudă ție, natură și forță vie, mamă care ne legeni pe jumătate-adormiți.  Tu care-ai născocit soarele, umbra și apele și numai o dată mășcînd pleoapele - stelele, strălucitoarele ! Ai creat spațiul, ființele chinuite de nesațiul vieții, mările licărind îndărătul ceții celei dintîi ; amiaza de foc și-nfloritele pămîntului văi. Apoi, după larmă și joc, somnul cel bun al morții. Tu, ca o mamă stai îndărătul porții ; S-a-nserat, se-ntorc risipiții copii, și tu-i primești în cîmpiile liniștite ; ființe-obosite ! Ființe-obosite !

CĂRUȚA-MPOTMOLITĂ Pe un drumeag de țară, cu hârtoape, se-mpotmolise, rău, un car cu paie, și nu era țipenie pe-aproape să-i vie-n ajutor lui Niculaie. Era prin mlaștinile luncii cam la o poștă de pădure, pe unde-nțarcă dracu pruncii Nu-i rămânea decât să-njure ! Văzând că nu-l mai poate scoate, cu brațele pe șolduri stând, a jurat de toți și toate din câte i-au trecut prin gând. Sătul, apoi, și de blestelme și vrând să scape din impas,- porni pe Hercule să-l cheme. Din nori se auzi un glas : -,,Cum Hercule-i ajută-ndată doar pe aceia ce se zbat,- îți dă un sfat : ia pune mâna de îndată pe opată și strânge glodul de sub rotți ! Dă și pietroiul la o parte ! Ești gata?" -,,Da !" -,,Acuma, poți să-ți vezide cale mai departe..." Uitându-și tânguirile deșarte, pocni din bici și hăui cu sete. Căruța, mai ușoară cao plută, împinsă ca de-o mână nevăzută, Porni din loc pe pârtia-ncepută pe care-o-nfiripase pe-ndelete. Când singur ...

ZÎNE DE ROUĂ Zîne de rouă, mă rog vouă, să mă primiți în pajiștea unde dormiți. Drept lumînare, aș vrea o floare. Drept rugăciuni și tropare, vîntul să mă bată, iarba s-aplece mai tare. Voi, zîne bune, zvîrliți-mi un brîu, să se facă rîu și să sune. Apoi, sub torentul spumos, îngropați-mă jos, s-aud prin piatră, ca și cum aș sta șîngă vatră, poveștile-acestui ținut luminos... Așa mă rog vouă, zîne de rouă, să mă dezmierde și-n moarte zarea pămîntului verde.

CIOBANUL ȘI NĂLUCA LUI   Au cine nu se-nșeală, umblând după năluci? Tu, veșnică momeală, pe câți nu ne seduci?... Esop ne povestește că un dulău de târlă cu un ciolan în gură, trecea pe lângă gârlă. Cum cel răsfrânt în apă i se păru mai mare, ca fulgerul s-a năpustit gămanul. Dar  s-a topit năluca și Câinele,-n, vâltoare, era să-și piardă viața, o dată cu ciolanul !