COARNELE CERBULUI
Cum venise să se-adape
în cleștarul unei ape,
aplecându-se să bea,
cerbul s-a zărit în ea.
Bolți de frunze să răstoarne
cu frumoasele lui coarne!
Dar picioarele, -ce fuse!
tare-s slute și aduse...
Cam așa-și jelea amarul,
când țâșni din lan ogarul,
Cerbul meu cu ochi de mure
o tulești spre pădure.
Coarnele nu-l apără,
și-n hățișuri se încurcă
și îi dau mereu de furcă,
dar copita scapără!
Tot picioarele, cum pot,
din primejdie îl scot...
Vraja unui chip frumos
este drept, pe mulți îi roade...
O fi el, pomul, arătos,
Dar grădinarul cumsecade
știind ce-i bun și de folos
îl judecă doar după roade!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...