Poezia Calul Cardinalului Bathori de Vasile Alecsandri

CALUL CARDINALULUI BATHORI



Bathor cardinalul, ușurel de minte,
Pe-un cal alb de spume fuge tot nainte

Peste văi și rîuri, peste munți de-a drept,
Făr-a-ntoarce capul rezemat de pept,

Căci i-e teamă-n suflet, teamă să zărească
A lui Mihai-vodă umbră vitejească !...

El dedese pradă oastea-i de magnați
Românilor aprigi de peste Carpați,

Ș-acea oaste mîndră, multă, strălucită
Parte zace moartă, parte-i risipită !

Îl mustră și munții cu nouri pe frunte,
Și codrii îl mustră, și șoimii de munte !

Iar cînd obositul, cuprins de fiori,
Vrea să s-odihnească în poieni cu flori,

Florile îndată se prefac în spinuri,
Poienele negre scot aspre suspinuri !

Șă cînd el aleargă la vre un izvor,
Codrii gem, copacii scutură-a lor frunză !

Și din munți, din codri, din văile-adînci
Ies mii de fantasme căzute pe brînci,

Triste, șovăinde, amenințătoare,
Palide ca moartea, ca ea-ngrozitoare,

Împedecînd zborul albului fugar
Și strigînd în cale-i cu vaiet amar :

,,Blăstem ție, Bathor ! tu, ce cu rușine
Fugi lăsîndu-ți oastea murind pentru tine !''

Calul se-nfioară ! El cearcă napoi
Să-și ducă stăpînul în foc, la război,

Și cumplit nechează, și cu mult dor plînge,
Întorcîndu-și capul spre cîmpul de sînge.

Ca el cardinalul cată-ndărăt... ,,Vai !
Iată-l ! strigă, iată grozavul Mihai !''

Și nebun de spaimă, rugînd, cardinalul
Face cruci o sută, își îndeamnă calul,

Dar sirepul falnic stă !... ș-oftînd din greu,
Cade mort de jalea stăpînului său !