Poezia Maturizare de Nicolae Labiș

MATURIZARE


Ca să iubesc lumina aspră-a zilei
Și tot ce-i omenesc, născut eu îs
Și îs născut s-aprind cu rouă-n ierbiri
Vii lacrimi și cascade vii de rîs.


De cînd mă știu copil, iubeam pădurea
Și mierlele, și vulturi din nori,
Și mieii blînzi, și rîșii iuți și ageri,
Și șerpii cei cu solzii lucitori.


Trecură anii... Rîșii iuți răpiră
Mielul meu alb cu capul bucălat,
Și-adeseori pe cînd voiam să-i mîngîi,
Șerpii frumoși de mînă m-au mușcat.


Nu înțeleg să plîng acele clipe
Cînd ura încă nu o cunoaștem.
Cînd nu plîngeam chiar de-mi zdreleam geninchiul,
Ci soarele-părinte-i surîdeam.


Acum în piept port o avere nouă
Lîngă iubire - ura ca un scut.
Strugurii-s copți și stors-am mustul dulce,
Și mustul dulce-n vîn s-a prefăcut.

Poezia Maturizare de Nicolae Labiș

MATURIZARE


Ca să iubesc lumina aspră-a zilei
Și tot ce-i omenesc, născut eu îs
Și îs născut s-aprind cu rouă-n ierbiri
Vii lacrimi și cascade vii de rîs.


De cînd mă știu copil, iubeam pădurea
Și mierlele, și vulturi din nori,
Și mieii blînzi, și rîșii iuți și ageri,
Și șerpii cei cu solzii lucitori.


Trecură anii... Rîșii iuți răpiră
Mielul meu alb cu capul bucălat,
Și-adeseori pe cînd voiam să-i mîngîi,
Șerpii frumoși de mînă m-au mușcat.


Nu înțeleg să plîng acele clipe
Cînd ura încă nu o cunoaștem.
Cînd nu plîngeam chiar de-mi zdreleam geninchiul,
Ci soarele-părinte-i surîdeam.


Acum în piept port o avere nouă
Lîngă iubire - ura ca un scut.
Strugurii-s copți și stors-am mustul dulce,
Și mustul dulce-n vîn s-a prefăcut.

Poezia Noi, Nu ! de Nicolae Labiș

NOI NU !



O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pînă-n zarea ce-și leagănă oaza.
Generații secate se sting,
Tinerii rîd către stelele reci -
Cine-și va pierde credința-n izbîndă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci ?




Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să-i moară ?
Cine-o să-și lepede inima-n colb -
Insuportabil de mare povară - ?
Ca un vînt rău, ori ca o insultă
Întrebarea printre rînduri trecu.
- Ascultă, ascultă, ascultă !
Noi, nu ! Niciodată ! Noi, nu !

Poezia Noi, Nu ! de Nicolae Labiș

NOI NU !



O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pînă-n zarea ce-și leagănă oaza.
Generații secate se sting,
Tinerii rîd către stelele reci -
Cine-și va pierde credința-n izbîndă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci ?




Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să-i moară ?
Cine-o să-și lepede inima-n colb -
Insuportabil de mare povară - ?
Ca un vînt rău, ori ca o insultă
Întrebarea printre rînduri trecu.
- Ascultă, ascultă, ascultă !
Noi, nu ! Niciodată ! Noi, nu !

Poezia Troia Strîmbă de Nicolae Labiș

TROIA STRÎMBĂ



Strîmbă Troie-a vechii lumi
Între ziduri nu însumni
Hectorii de epopee,
Roditorul tău Enee
În atîția ani de jaf
S-a-ngrășat și zace-n praf
Și prin timpi nu mai putea
Să-ți lungească stirpea ta.


Ți-e Helena-mbătrînită
Cu tentacule moluște
Rod muncit de alții cere
Să înghită și să muște,
Ruginitele lacăte,
Portițe îți sînt surpate -
Lupți cu spasme disperate
În paragini de cetate.


Te supui păstrînd otravă -
Steaguri albe sui spre slavă ;
Steaguri sui chemînd mai iute
Alte Troie să te-ajute,
Iar ostașii tăi cu mască
Umblă-n taină fără cască.


Oaste nouă, frați ai mei
Cîte douăzeci de ani,
Fii de neînfrînți ahei
Armele-nvățăm a prinde
În aceste vremi districte -
Să le-ntoarcem spre dușmani !

Poezia Troia Strîmbă de Nicolae Labiș

TROIA STRÎMBĂ



Strîmbă Troie-a vechii lumi
Între ziduri nu însumni
Hectorii de epopee,
Roditorul tău Enee
În atîția ani de jaf
S-a-ngrășat și zace-n praf
Și prin timpi nu mai putea
Să-ți lungească stirpea ta.


Ți-e Helena-mbătrînită
Cu tentacule moluște
Rod muncit de alții cere
Să înghită și să muște,
Ruginitele lacăte,
Portițe îți sînt surpate -
Lupți cu spasme disperate
În paragini de cetate.


Te supui păstrînd otravă -
Steaguri albe sui spre slavă ;
Steaguri sui chemînd mai iute
Alte Troie să te-ajute,
Iar ostașii tăi cu mască
Umblă-n taină fără cască.


Oaste nouă, frați ai mei
Cîte douăzeci de ani,
Fii de neînfrînți ahei
Armele-nvățăm a prinde
În aceste vremi districte -
Să le-ntoarcem spre dușmani !

Poezia Dans Ritual de Nicolae Labiș

DANS RITUAL


Timpul în preajmă-ne-și zornăie clipele -
Iată-ne inima - focuri teribile -
Încă puțin și irump
Lavele-i - aur și plumb.


Timpul ne umple în grabă pocalele,
Mintea-ne-și scăpară spada și zalele, -
Iată - ne cheamă-n curînd
Clopot ori gong răsunînd.


Nou gătiți cu inimi treze
Și cu plete-n vînt jilave
Vom dansa pe metereze
Cum spartanii-n ore grave ;
Cîmp răsunător de luptă
Sub lumina de amiază-i -
În vîltoarea ne-ntreruptă
Pași-ți către el ritmează-i.


Pentru bărbătească goană
A puterii din artere
Sî dansăm, prieteni, dansul
De învîrtejiri severe,
Pentru bărbăția minții
Să pornim un dans sub stele,
Să sclipească-n reze zimții
Și cupola frunții mele
Pentru cei ce ieri luptară
Dar bătrîni zac azi în corturi,
Să dansăm ca niște flăcări
Îmbrăcate-n albe porturi,
Să dansăm rotind în aer
Fluturări de curcubee
Pentru oastea care-așteaptă-n
Pîntec rodnic de femeie.


Din călcîie, nu, din buze
Nu, și nu din albe clape,
Sunet electrizat aproape.
Dans al mării și al sorții,
Dans de ape, dans de pară
Iată, n-au sfidat proporții
Cînd cu voi ne compară.

Poezia Dans Ritual de Nicolae Labiș

DANS RITUAL


Timpul în preajmă-ne-și zornăie clipele -
Iată-ne inima - focuri teribile -
Încă puțin și irump
Lavele-i - aur și plumb.


Timpul ne umple în grabă pocalele,
Mintea-ne-și scăpară spada și zalele, -
Iată - ne cheamă-n curînd
Clopot ori gong răsunînd.


Nou gătiți cu inimi treze
Și cu plete-n vînt jilave
Vom dansa pe metereze
Cum spartanii-n ore grave ;
Cîmp răsunător de luptă
Sub lumina de amiază-i -
În vîltoarea ne-ntreruptă
Pași-ți către el ritmează-i.


Pentru bărbătească goană
A puterii din artere
Sî dansăm, prieteni, dansul
De învîrtejiri severe,
Pentru bărbăția minții
Să pornim un dans sub stele,
Să sclipească-n reze zimții
Și cupola frunții mele
Pentru cei ce ieri luptară
Dar bătrîni zac azi în corturi,
Să dansăm ca niște flăcări
Îmbrăcate-n albe porturi,
Să dansăm rotind în aer
Fluturări de curcubee
Pentru oastea care-așteaptă-n
Pîntec rodnic de femeie.


Din călcîie, nu, din buze
Nu, și nu din albe clape,
Sunet electrizat aproape.
Dans al mării și al sorții,
Dans de ape, dans de pară
Iată, n-au sfidat proporții
Cînd cu voi ne compară.

Poezia Constelația Noastră de Nicolae Labiș

CONSTELAȚIA NOASTRĂ


,,Tot cerul omenirii presărat
Cu stele în cinci colțuri”
                V. Maiakovski

Și-a urcat pe cer statura mare
Steaua cu cinci roșii zimți,
Îngrozind vrăjmașa înstelare
Steaua cu cinci roșii zimți.



Stele noi porniră să răsară
Împrejurul stelei roșii,
Fluxurile lumii se umflară
Sub lumina stelei roșii.



Cavaleri ai stelei roșii sîntem,
Drum spinos lovim cu pașii ;
Cavaleri ai stelei roșii sîntem,
Visătorii și făptașii.



Cîte douăzeci de ani pe frunte -
Armele metalic saltă -
Cîte douăzeci de ani pe frunte -
Deci milenii laolaltă.



Cu entuziasmul vieții noastre
Stăvili mucede vom rupe,
Din entuziasmul vieții noastre
Comunismul să se-ntrupe.

Poezia Constelația Noastră de Nicolae Labiș

CONSTELAȚIA NOASTRĂ


,,Tot cerul omenirii presărat
Cu stele în cinci colțuri”
                V. Maiakovski

Și-a urcat pe cer statura mare
Steaua cu cinci roșii zimți,
Îngrozind vrăjmașa înstelare
Steaua cu cinci roșii zimți.



Stele noi porniră să răsară
Împrejurul stelei roșii,
Fluxurile lumii se umflară
Sub lumina stelei roșii.



Cavaleri ai stelei roșii sîntem,
Drum spinos lovim cu pașii ;
Cavaleri ai stelei roșii sîntem,
Visătorii și făptașii.



Cîte douăzeci de ani pe frunte -
Armele metalic saltă -
Cîte douăzeci de ani pe frunte -
Deci milenii laolaltă.



Cu entuziasmul vieții noastre
Stăvili mucede vom rupe,
Din entuziasmul vieții noastre
Comunismul să se-ntrupe.

Poezia Era Entuziasmului de Nicolae Labiș

ERA ENTUZIASMULUI


Sîntem în miezul unui ev aprins
Și-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă.
Cei ve nu ard dezlănțuit ca noi
În flăcările noastre se destramă.



Nereținute forțe azi se cer
Să se consume-n arderea această
Unui elogiu trîndav și inform
Prefer injuria entuziastă.



Viața ni se cheamă-n încleștarea
Supremei bătălii pe cîmp deschis
Și-așa ea ni-i revoltător de scurtă
Ca s-o mai dăm pe lene și plictis.



Prieteni, să trăim entuziasmul
Ce om făcu din fiecare rob,
Și care azi ne-nsuflețește lupta
În unica-ncleștare de pe glob.



Războinici nu, ci luptători de gînduri,
A lumii însănătoșire vrînd -
Mai este pe pămînt ticăloșie
Și-i oftică destulăă pe pămînt.



O clasă ne-a născut - cea proletară -
Ea ne-a născut, ori ne-a renăscut.
În numele natalei noastre clase
Stîrpi-vom jaf, și lepră, și scorbut.



Obișnuiți să chiuim la chefuri,
Să hohotim și să iubim femei,
Cînd sîntem cu dușmanul față-n față
Ne împietrim sub platoșă de stei.



Noi omenia nu ne-om sărăci-o -
Nimic din ce-i uman nu poți să negi.
Și un entuziasm al întristării
Există pentru oamenii întregi.



Păstra-ne-vom a inimii comoară -
Atîta doar - mai plin vom viețui :
Entuziasm cînd bei un vin de seară,
Entuziasm în zori lucizi de zi.



Să-ntîmpini primitor melancolia
Cînd toamnele ți-o poartă sub ferești,
Dar să auzi prin toamne primăvara -
Entuziasm - nu vrei să putrezești !



Sîntem în miezul unui ev de foc,
Și-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă.
Cei ce nu ard dezlănțuit ca noi
În flăcările noastre se destramă.

Poezia Era Entuziasmului de Nicolae Labiș

ERA ENTUZIASMULUI


Sîntem în miezul unui ev aprins
Și-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă.
Cei ve nu ard dezlănțuit ca noi
În flăcările noastre se destramă.



Nereținute forțe azi se cer
Să se consume-n arderea această
Unui elogiu trîndav și inform
Prefer injuria entuziastă.



Viața ni se cheamă-n încleștarea
Supremei bătălii pe cîmp deschis
Și-așa ea ni-i revoltător de scurtă
Ca s-o mai dăm pe lene și plictis.



Prieteni, să trăim entuziasmul
Ce om făcu din fiecare rob,
Și care azi ne-nsuflețește lupta
În unica-ncleștare de pe glob.



Războinici nu, ci luptători de gînduri,
A lumii însănătoșire vrînd -
Mai este pe pămînt ticăloșie
Și-i oftică destulăă pe pămînt.



O clasă ne-a născut - cea proletară -
Ea ne-a născut, ori ne-a renăscut.
În numele natalei noastre clase
Stîrpi-vom jaf, și lepră, și scorbut.



Obișnuiți să chiuim la chefuri,
Să hohotim și să iubim femei,
Cînd sîntem cu dușmanul față-n față
Ne împietrim sub platoșă de stei.



Noi omenia nu ne-om sărăci-o -
Nimic din ce-i uman nu poți să negi.
Și un entuziasm al întristării
Există pentru oamenii întregi.



Păstra-ne-vom a inimii comoară -
Atîta doar - mai plin vom viețui :
Entuziasm cînd bei un vin de seară,
Entuziasm în zori lucizi de zi.



Să-ntîmpini primitor melancolia
Cînd toamnele ți-o poartă sub ferești,
Dar să auzi prin toamne primăvara -
Entuziasm - nu vrei să putrezești !



Sîntem în miezul unui ev de foc,
Și-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă.
Cei ce nu ard dezlănțuit ca noi
În flăcările noastre se destramă.

Poezia Comunistului de Nicolae Labiș

COMUNISTULUI


              I

Sufletul tău nu-i ascuns,
Larg, ți-l deschizi în afară,
Totuși deplin i-am pătruns
Cea mai intimă cămară ?




Simt cum distinct în adînc
Stropii de cîntec se strîng,
Acolo vibrează o strună
Și sufletu-ntreg îți răsună.



Lumea amorfă cîștigă
Timbru de limpezi cristale
Cînd patima-n șopot ori tunet și-o strigă
Strunele tale.

              II


E primăvară și vînt,
Frigul domnește alături cu soarele,
Scutură frigul firul plăpînd,
Soarele umflă în matcă izvoarele.




Mari arături s-au întins pe pămînt,
Sevele prind din pămînt să emane
Nouă sămînță-ncolțită curînd
Printre străvechi vegetații dușmane.




Pașii tăcuți, apăsați, ți-i petreci
Peste gliile umede și încă reci,
Simțiri omenești parcă-nvie în glie,
Să prindă frenetica ta melodie.




Cîtă putere consumi
Să naști vibrația ce schimbă lumi,
Vechi vegetații să cadă pe rînd,
Să crească sămînța-ncolțită curînd !



                   III


Cresc albe flori din a gliilor sucuri,
Cad în văzduh, sure flori de ninsoare,
Cresc din pămînt albe flori și te bucuri,
Cad din văzduh sure flori și te doare.




Bucurie, durere, în tine se-mbină -
Blîndă lumină - tăioasă lumină -
Naltă vibrație împrăștie-n fire
Și pentru creștere, și pentru pieire.




Vibrație - pentru zidiri de granit,
Vibrație pentru om obidit,
Vibrație pentru visare,
Inimă, lacrimă, floare,
Pentru copil și bărbat,
Pentru speranță, vibrație,
Pentru ale dansului ritmului și grație,
Pentru dansul de flăcări și roți -
Nimic pentru tine, tot pentru toți.




Simt cum distinct în adînc
Stropii de cîntec se strîng,
Acolo vibrează puternic o strună
Și-o lume întreagă răsună.

Poezia Comunistului de Nicolae Labiș

COMUNISTULUI


              I

Sufletul tău nu-i ascuns,
Larg, ți-l deschizi în afară,
Totuși deplin i-am pătruns
Cea mai intimă cămară ?




Simt cum distinct în adînc
Stropii de cîntec se strîng,
Acolo vibrează o strună
Și sufletu-ntreg îți răsună.



Lumea amorfă cîștigă
Timbru de limpezi cristale
Cînd patima-n șopot ori tunet și-o strigă
Strunele tale.

              II


E primăvară și vînt,
Frigul domnește alături cu soarele,
Scutură frigul firul plăpînd,
Soarele umflă în matcă izvoarele.




Mari arături s-au întins pe pămînt,
Sevele prind din pămînt să emane
Nouă sămînță-ncolțită curînd
Printre străvechi vegetații dușmane.




Pașii tăcuți, apăsați, ți-i petreci
Peste gliile umede și încă reci,
Simțiri omenești parcă-nvie în glie,
Să prindă frenetica ta melodie.




Cîtă putere consumi
Să naști vibrația ce schimbă lumi,
Vechi vegetații să cadă pe rînd,
Să crească sămînța-ncolțită curînd !



                   III


Cresc albe flori din a gliilor sucuri,
Cad în văzduh, sure flori de ninsoare,
Cresc din pămînt albe flori și te bucuri,
Cad din văzduh sure flori și te doare.




Bucurie, durere, în tine se-mbină -
Blîndă lumină - tăioasă lumină -
Naltă vibrație împrăștie-n fire
Și pentru creștere, și pentru pieire.




Vibrație - pentru zidiri de granit,
Vibrație pentru om obidit,
Vibrație pentru visare,
Inimă, lacrimă, floare,
Pentru copil și bărbat,
Pentru speranță, vibrație,
Pentru ale dansului ritmului și grație,
Pentru dansul de flăcări și roți -
Nimic pentru tine, tot pentru toți.




Simt cum distinct în adînc
Stropii de cîntec se strîng,
Acolo vibrează puternic o strună
Și-o lume întreagă răsună.

Poezia 100 de Nicolae Labiș

100


În orașul dintre munți -
Ca știrbite stalagmite -
La un an după război,
Casele rînjeau rănite.




Toamna munții-nvinețea,
Sevele-nghețau în plante,
Bruma cobora în zori
Peste baligi, diamante.




Douăzeci și trei August
Prima pomenire vie
Și-a adus-o printre plopi
Mari, de toamnă timpurie.




În orașul dintre munți,
Oamenii nu pricepură
Cît de mare-i acea zi
Învălită-n ploaie sură.





Prin noroiul de pe străzi
Defilau numai o sută,
Doar o sută de bărbați -
Sub a vîntului volută,
Steagul roșu vuvuia
Printre casele sărace,
Precum flamurile mari
Ale armiilor dace.





La ferești se închinau
Babele ca-n cimitire,
Alții clătinau din cap
Parcă a nedumerire,
Alții presimțeau sub cer
O schimbare nevăzută,
Și prin ploaie defilau
Cei o sută, cei o sută.




Trec o sută prin ruini
( Azi sînt parcuri și sînt case ),
Trec o sută, cîinii bat
( Azi, motoare zgomotoase ),
Trec o sută cadențat,
Stropi de glod pe strai s-anină,
Trec o sută, nouri cresc,
Dar sub nouri e lumină.





Trec o sută - ochi fierbinți,
Buze strînse-nvinețite,
( Pînă azi căzură mulți
Ori sub ploi, ori sub cuțite ).
Trec o sută pe asfalt
Șfichiuiți de ude ramuri
( Pînă azi crescură mulți
Din acei ce-au stat la geamuri ).




În orașul dintre munți,
Ca o apă-n soare suie
Oamenii pe strîmbe străzi,
Și-n stindarde vîntul vuie.
Ca o inimă pulsînd,
În mulțimea desfăcută
Se aud sonor pășind
Cei o sută, cei o sută.

Poezia 100 de Nicolae Labiș

100


În orașul dintre munți -
Ca știrbite stalagmite -
La un an după război,
Casele rînjeau rănite.




Toamna munții-nvinețea,
Sevele-nghețau în plante,
Bruma cobora în zori
Peste baligi, diamante.




Douăzeci și trei August
Prima pomenire vie
Și-a adus-o printre plopi
Mari, de toamnă timpurie.




În orașul dintre munți,
Oamenii nu pricepură
Cît de mare-i acea zi
Învălită-n ploaie sură.





Prin noroiul de pe străzi
Defilau numai o sută,
Doar o sută de bărbați -
Sub a vîntului volută,
Steagul roșu vuvuia
Printre casele sărace,
Precum flamurile mari
Ale armiilor dace.





La ferești se închinau
Babele ca-n cimitire,
Alții clătinau din cap
Parcă a nedumerire,
Alții presimțeau sub cer
O schimbare nevăzută,
Și prin ploaie defilau
Cei o sută, cei o sută.




Trec o sută prin ruini
( Azi sînt parcuri și sînt case ),
Trec o sută, cîinii bat
( Azi, motoare zgomotoase ),
Trec o sută cadențat,
Stropi de glod pe strai s-anină,
Trec o sută, nouri cresc,
Dar sub nouri e lumină.





Trec o sută - ochi fierbinți,
Buze strînse-nvinețite,
( Pînă azi căzură mulți
Ori sub ploi, ori sub cuțite ).
Trec o sută pe asfalt
Șfichiuiți de ude ramuri
( Pînă azi crescură mulți
Din acei ce-au stat la geamuri ).




În orașul dintre munți,
Ca o apă-n soare suie
Oamenii pe strîmbe străzi,
Și-n stindarde vîntul vuie.
Ca o inimă pulsînd,
În mulțimea desfăcută
Se aud sonor pășind
Cei o sută, cei o sută.

Poezia Bunica de Nicolae Labiș

Cu doinile bătrîne, dureri de-odinioară
La ceasuri moi de seară îmi sună în auz.
Din lacrimile noastre am înșirat prin țară
Coloane nesfîrșite de purpuriu hurmuz.




Eu m-am născut acolo pe unde munții cîntă
Cînd vîntul se avîntă prin codrii cei merei.
Avea pe gene lacrimi bunica mea cea sfîntă
Și-aveau și munții lacrimi pe-obrajii lor de stei.




În nopți de toamnă, ude, țipînd cînd se perindă
Cocoarele-n șiraguri înalte și subțiri,
Sfioase căprioare mi-alunecau în tindă,
Oglindă să-mi întindă noptatice privi.




Ori poate numai buna le aducea cu cîntul
Ce se-nvîrta ca vîntul prin vatra fără foc ;
Prin aer, ea c-un deget îmi zugrăvea pămîntul
Poveștilor din țara de aur și noroc.




Simțeam deplin eu oare atunci monotonia
Vieții mele triste, hrănite cu povești
Și cîntece-auzite, pe cînd prășea moșia
Bunica mea și alte slugi triste, boierești ?




Ori bănuiam eu oare, cînd coada sapei grele
O lustruiam la muncă cu slaba palmă-a mea,
Că stropii de sudoare și munca bunei mele
Nu sînt nici pentru mine și nu-s nici pentru ea ?




Cînd grînele bălane se încărcau în care
Și se topeau spre curtea boierului, sub dîmb,
Ea albă și tăcută, cu furca-n brîu, pe zare,
Privea imensitatea pustiului din cîmp.




În ceasuri moi de sară, dureri de-odinioară
Cu doinele bătrîne mi le-amintesc în sat...
De unde este buna, ea nu mai poate iară
Să cînte cum odată pe prispă mi-a cîntat.




Dar șuieră ciobanii și bat la stînă cîinii,
Tractoarele cu sara se-ntorc vuind pe drum.
Mai cînt-mi, bună, cîntul prin fluierele stînii,
Să înțeleg mai bine lumina de acum.

Poezia Bunica de Nicolae Labiș

Cu doinile bătrîne, dureri de-odinioară
La ceasuri moi de seară îmi sună în auz.
Din lacrimile noastre am înșirat prin țară
Coloane nesfîrșite de purpuriu hurmuz.




Eu m-am născut acolo pe unde munții cîntă
Cînd vîntul se avîntă prin codrii cei merei.
Avea pe gene lacrimi bunica mea cea sfîntă
Și-aveau și munții lacrimi pe-obrajii lor de stei.




În nopți de toamnă, ude, țipînd cînd se perindă
Cocoarele-n șiraguri înalte și subțiri,
Sfioase căprioare mi-alunecau în tindă,
Oglindă să-mi întindă noptatice privi.




Ori poate numai buna le aducea cu cîntul
Ce se-nvîrta ca vîntul prin vatra fără foc ;
Prin aer, ea c-un deget îmi zugrăvea pămîntul
Poveștilor din țara de aur și noroc.




Simțeam deplin eu oare atunci monotonia
Vieții mele triste, hrănite cu povești
Și cîntece-auzite, pe cînd prășea moșia
Bunica mea și alte slugi triste, boierești ?




Ori bănuiam eu oare, cînd coada sapei grele
O lustruiam la muncă cu slaba palmă-a mea,
Că stropii de sudoare și munca bunei mele
Nu sînt nici pentru mine și nu-s nici pentru ea ?




Cînd grînele bălane se încărcau în care
Și se topeau spre curtea boierului, sub dîmb,
Ea albă și tăcută, cu furca-n brîu, pe zare,
Privea imensitatea pustiului din cîmp.




În ceasuri moi de sară, dureri de-odinioară
Cu doinele bătrîne mi le-amintesc în sat...
De unde este buna, ea nu mai poate iară
Să cînte cum odată pe prispă mi-a cîntat.




Dar șuieră ciobanii și bat la stînă cîinii,
Tractoarele cu sara se-ntorc vuind pe drum.
Mai cînt-mi, bună, cîntul prin fluierele stînii,
Să înțeleg mai bine lumina de acum.

Poezia Munca de Nicolae Labiș

MUNCA



Aromitoarea lene dospea în baldachin.
Pe stampe-n jur strămoșii pioși ca la o rugă.
De sub blazonul stirpei, de smalț și aur plin,
Se întindeau tentacule, să sugă.




Și răstignită țara plătea tributul greu
De sînge și de lacrimi, de sevă și sudoare ;
Își scutura făptura în spasme lungi, mereu,
Neodihnită, amenințătoare.




Cînd zorile veniră în vuiete de tun,
A ăzbucnit sub ceruri ca flacăra, mînia ;
Și-a risipit puterea în vălmășag nebun
Stăpîna de-altădată, trîndăvia.





Bărbații tari și mîndri, cu mîneca sumeasă,
Au aruncat în flăcări tot putredul gunoi.
Și totuși unii trîntori prelinși în noua casă
Și-au inelat pe deget blazoanele mai noi,




Au pîngărit cuvinte rostindu-le țipate,
În noua rînduială și-au căutat culcuș ;
Rîzînd de munca dură, de-nalta-i demnitate
S-au răsturnat în valuri de vinuri și de pluș.





Nu sînt ei fiii țări, ci-s sterpe stîrpituri,
Și ochiul nostru ager îi vede și îi arde
Și rînd pe rînd zvîrli-vom în groapa cu lături
Pe trîntorii ascunși după stindarde.





Eu am o chezășie cînd spun c-așa va fi :
Pun chezășie munca modestă și cinstită
Pe care milioane de oameni, zi de zi,
O duc cu încordare, în fierbere grăbită.
Și pentru trîntori, munca aceasta-i dinamită.





Am căutat și caut deplina puritate,
Credeam c-o aflu-n albul zăpezilor, ceresc,
Dar sub lumina caldă a soarelui de marte,
Topindu-se, zăpezile murdare se vădesc.




Căci marea puritate se află-n minți și-n trupuri,
Ce-acolo își înalță fierbințile scîntei
Și se preface-n muncă și-n fapte se preface
Și arme tari în luptă cu trîntorii mișei.
Sînt demnitatea muncii și conștiința ei.

Poezia Munca de Nicolae Labiș

MUNCA



Aromitoarea lene dospea în baldachin.
Pe stampe-n jur strămoșii pioși ca la o rugă.
De sub blazonul stirpei, de smalț și aur plin,
Se întindeau tentacule, să sugă.




Și răstignită țara plătea tributul greu
De sînge și de lacrimi, de sevă și sudoare ;
Își scutura făptura în spasme lungi, mereu,
Neodihnită, amenințătoare.




Cînd zorile veniră în vuiete de tun,
A ăzbucnit sub ceruri ca flacăra, mînia ;
Și-a risipit puterea în vălmășag nebun
Stăpîna de-altădată, trîndăvia.





Bărbații tari și mîndri, cu mîneca sumeasă,
Au aruncat în flăcări tot putredul gunoi.
Și totuși unii trîntori prelinși în noua casă
Și-au inelat pe deget blazoanele mai noi,




Au pîngărit cuvinte rostindu-le țipate,
În noua rînduială și-au căutat culcuș ;
Rîzînd de munca dură, de-nalta-i demnitate
S-au răsturnat în valuri de vinuri și de pluș.





Nu sînt ei fiii țări, ci-s sterpe stîrpituri,
Și ochiul nostru ager îi vede și îi arde
Și rînd pe rînd zvîrli-vom în groapa cu lături
Pe trîntorii ascunși după stindarde.





Eu am o chezășie cînd spun c-așa va fi :
Pun chezășie munca modestă și cinstită
Pe care milioane de oameni, zi de zi,
O duc cu încordare, în fierbere grăbită.
Și pentru trîntori, munca aceasta-i dinamită.





Am căutat și caut deplina puritate,
Credeam c-o aflu-n albul zăpezilor, ceresc,
Dar sub lumina caldă a soarelui de marte,
Topindu-se, zăpezile murdare se vădesc.




Căci marea puritate se află-n minți și-n trupuri,
Ce-acolo își înalță fierbințile scîntei
Și se preface-n muncă și-n fapte se preface
Și arme tari în luptă cu trîntorii mișei.
Sînt demnitatea muncii și conștiința ei.