Poezia Eu de Nicolae Labiș

EU


1.  Zbor


Aburi pe zare
Praguri de mătase
Valea sticlitoare
Văluri de mireasă
Vînturi depărtării
Basme dă să spună...
Inima îmi sună
Pe arcușul sării
Dulce ca o strună...
Sania îmi zboară
Suie și coboară
Caii mușcă frîul
Străbătînd șoșeaua
Bătucînd pustiul...
Albe cum îi neaua
Coamele în unde
Sania străluce
Dorul dor mi-l duce
Cine știe unde...
Caldă-i blana mare
Ca o sărutare
Geru-i ger, în fire
Ca o despărțire
Cîntecu-mi vibrează
Vîntul mi-l tot taie
Viersu-mi scînteiază
În lucioase straie
Oameni după mine
Cruce-și fac din limbă...





Înspre zări senine
Sania mă plimbă -
Oamenii se miră
Zurgălăii cîntă
Sania-mi ușoară
Hăt în zări mă-nplîntă
Calea mea străluce
Mă tot duce, duce...



2. Popas


Sania-n popas de-o clipă și-a oprit cîntările
Și de gerul ăsta strașnic, stană, depărtările
Pare-se că înghețat-au în a zării pulbere...
Și în sara ce se lasă prin scîntei să spulbere...
De pe deal, de după dealuri, ca în cuib de presură
În văioaga părăsită, lupii mă împresură...
Urlă rar... și smoala liniștei sub cetină
Mă învolbură-ntr-o miasmă rea și neprietină...




Hei ! căluți ! Destul popasul ! Lupii cu mustățile
Ne-au amirisit cărarea... ștreangurile-ntindeți-le
Pui de lup or să ne lîngă oasele - sticloasele...
Nu am gust ca-n valea asta să ne zacă oasele !



N-aveți dreptul să v-ajungă lupii, sînteți caii mei ;
Eu n-am dreptul să pierd drumul, căci sînt eu !
La drum ! Ehei !



3.   Elan



E tare omenesc, o știu
Să-ți placă-n zboruri aprig,
Să te avînți peste pustiu
Cu-aleanul de jăratic,
Să-ți fie caii tari și iuți,
Te-mbete zurgălăii
Și plin de flăcări să săruți
Nemărginirea văii.




Chiar dacă drumul ți-i sortit
Curînd să ți se frîngă
Și în abisuri prăbușit
Elanul să se stîngă,
Chiar dacă drumul mi-i crăpat
Aproape ori departe,
Vreau pîn' la capăt să-l străbatPrin ghețurile sparte,
Voi coborî și voi urca.
Oricum, la fel de bine
Cînta-voi de-oi putea cînta
În vremea care vine.



4.   Drag


Drag mi-i drag ca după goana drumului cu cîntice
Rebegit, cu-obrajii pară și cu gol în pîntice
Să pun pătura pe caii scînteioșii ca văile
Casei albe sub zăpadă să-i străbat odăile
Lîngă focul care țipă dogorînd însufletul
Să-mi mai încălzesc la pară inima și sufletul.