A FOST O NOAPTE OARBĂ
A fost o noapte oarbă, cu luna-n ceruri lipsă.
Stăpînii-și amintiră, treziți, de-Apocalipsă.
Cetăți, orașe, cuiburi de lene și păcate
S-au zguduit deodată, răsturnate.
Ospețele-n furtună, zburate de vîrtej,
Opriră dumicații-n gingie și gîtlej.
Amestecații cu cioburi, stăpînilor, subt mese,
Li se trezea beția de prinți și de prințese.
Un urlet, ca de mare-n răzvrătire.
Lințoiul gros al morții-ncepu să se deșire.
Irumptă, omenirea din ghizduri și zăgaze
Isca vîltori, prăpăstii și piscuri de talaze.
S-au prăbușit în haos statuile, pe rînd.
Cu slava lor de idoli, de piatră și pămînt.
I se părea lui Vodă că doarme și visează.
Beția lui de noapte se pomenise trează.
În glota răzvrătită, puhoi ca de catarge,
O negură se-ngroașă, o negură se sparge.
El vede ce nu vede și ce i se năzare :
Un uriaș cu-o faclă aprinsă intră-n zare.
E-adevărat, e-aievea, e răscoală.
Îl caută norodul : împărăția-i goală,
Și una după alta i-s ușile-ncuiate.
Le-a sfărîmat pe toate
Și într-a doua sută cămară dărîmată
Răscoala dă de Vodă pitit într-o privată...
Cînd cumpăna răbdării. Măria-Ta, se frînge,
O ciutură-i de lacrimi și-o ciutură-i de sînge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...