RUGĀ DE VECERNIE
În mine se deșteaptā o-ntreagā omenire,
Sînt cei ce-au fost pe vremuri, sînt cei ce sînt acum,
Cîte-o și veche, surpatā-n suvenire,
Mi-aruncā dinainte belșuguri de parfum.
Și de la sfîntul palid, sfîrșit și blînd pe cruce,
La biciul ce-l izbește și-l sîngerā-n obraz,
Pe nesimțire nu știu ce-nvecinare duce
Și rînd pe rînd sînt unul și celālant. Zāplaz
Între atîtea inimi ce bat cu toate-n mine,
Ca niște turle pline de clopote, n-a fost,
Nu este, n-o sā fie și-n van va sā suspine
Eroul meu din suflet de rîsul celui prost.
Și voia mea de bine, frumos și adevār,
Îngāduie sā-și ție și-acolo-n gînduri jugul.
Simțindu-mi spinii frunții ieșind cu rāni prin pār,
Sînt cel dintîi porunca s-o dau : Aprindeți rugul,
Ca sfîntul în cenușā subt ochii mei sā piarā,
Ca dreptul sā-și strecoare-n urechea mea scrîșnirea
Înmormîntat în lemne și-nvāluit în parā !
Și-n mine bate-n palme, mișcatā, omenirea.
Ca un norod de pașnici și veseli asasini
Ce pregātesc dreptatea luminii viitoare,
Unii-nvîrtesc sācurea, ceilalți desfoaie crini,
Cu suflete-n beznā și degetele-n soare.
Dar hotārînd privirea, de sus, pe umbra lumii
Un suflet se strecoarā în mine ca o rouā,
Și-atunci visez cu gloata sā bat poteca humii,
Purtînd în vîrful lāncii, spre cer, o stea mai nouā.
De unde vin aceștia ? De unde-acești eroi,
Cālāi, iobagi, apostoli, din noapte pîn' la mine ?
De unde-aceastā piatrā cu fețe de noroi
Și scāpārînd cu focuri de-azur și de rubine ?
Le sînt dator odihna ce pleoapa nu-mi atinge ?
Le datoresc lumina și faptul crud cā sînt ?
Cu mine omenirea, Pārinte, se va stinge ?
Dā-mi pacea și rābdarea s-o caut și s-o cînt.