www.Zapaciti.ro

O RĂZBUNARE Nu era încă nouă sute șapte, Dar nu curgeau miere și lapte Pe Argeș, Olt și Vedea. Nu erau ale tale nici livedea, Podgoria, prisaca, Nici țara ta, săraca. Zisei a ta c-așa vorbise vine, Și o zisei cam de rușine. Toate erau, din vămi în vămi, Închise ca în chingi cu catarămi, Cu lacăte și cu țîțîne ; Ca să pricepi că ție nici praful nu-ți rămîne, Că toate sînt de tine, De mîna și de gura ta streine. Uscîndu-te de sînge și destrămîndu-ți viața, Îți lasă din mălaiul cernut prin ciur, mătreața. În țara mare vei putea s-arăți Că,-nchise ca-n cetăți, Stau strînse și-ncuiate Belșugurile toate, Și cheile-s la ei, O mie de stăpîni cu chei, Care descuie țara și-o încuie, Ca un coșciug bătut în cuie. Noi ne rotim ca șoarecii-mprejur. Ca să apuc un sac de grîu, îl fur, Și toți trăind din păcăleală, Tot omul e-nșelat și-nșeală. Ne minte stăpînirea și o mințim și noi. Ciocoiul fură lumea, și lumea pe ciocoi, Dar pe cînd noi ascundem de el un znop de...

SATUL EI ? Băbuța-și cată la răspîntii satul, Băieții, casa, fetele, bărbatul. Movila asta mare să fie satul ei, Grămezi de bîrne și de pămînt, sau ce-i ? De la biserică la școală E numai cîmp de țară goală, Cenușe, scrum și zgură, Și cîte-o urmă, ca de bătătură. Mai scoate cîte-o rămășiță, Fum prăbușit, de stuh și șiță. Pribeagul suflet schioapătă-n femeie Ca-n candelă, pe stinse, o scînteie, Și cumpăna, la puțul lui Zamfir, Se-nnalță ca-ntr-un cimitir. Cîte o grindă, prinsă-n căprior, Se-ncrucișează neagră, dintr-un fost pridvor. S-a îngrijit, în post, ocîrmuirea Să semuie, de Paște, răstignirea.

PĂTRU AL CATRINCII - ,,Aprod ! Să intre Pătru al Catrincii !” Veniseră streinii Să-l vadă pe tîlhar, și să-l audă, Cîte un fin cumătru, nepot sau altă rudă. Gătit cu giuvaere, brățări de lanțuri grele, Îi dase stăpînisea, la glezne, și ghiulele, Și strălucea în fiare, ca un mitropolit, Ros în călcîi de scoabe cu nituri și strivit. Cînd se mișca din lanțuri și se-ndrepta să vază, O sută de cădelniți păreau că tămîiază. Patru diaconi falnici, înnalți și lați în spete, Drept sfeșnice de mînă, cu puști și baionete, Păzeau arhiereul de temniță, de-aproape. Să nu cumva să zboare și să scape. Era, cum zic, un munte de om, și-ntre vecini, Ca un vultur de piscuri, tîrît printre găini. Intrînd judecătorii, cu cel chemat în față, Se stinghereau să-i rabde privirile de gheață. Și se făcuse-n sală Tăcere și de suflet, ca-ntr-o clădire goală. Cînd glasul lui răspunse-ngînînd cuvîntul ,,jur !” Un frig și-o-nfiorare se-ntinse-mprejur, Că vorba lui și vocea loveau ca un cu...

STANE, CĂPITANE E țara răsculată. - ,,Unde vă duceți, oameni buni, în ceată ? Că nu e zi de tîrg și iarmaroc.” - ,,O luăm și noi așa, într-un noroc... Că dacă încă n-am murit, Unchiașule blagoslovit, Să zguduim, încai, nițel boierii, La începutul primăverii.” - ,V-ați rînduit să știți ce-i de făcut ? V-ați socotit ?” - ,,Nu, nu ne-am priceput. Pleznește fierea-n noi și-atîta tot. Să mergem s-o vărsăm.” - ,,Socot Că treaba nu se face decît cu rînduială. O să aveți, de sînge, destulă cheltuială. Umblați atîtea poști Ca niște proști ? Nu v-ați ales și voi un căpitan ?” - ,,Ba da, pe Stan”. - ,,Ascultă, Stane, căpitane, Ce-ați chibzuit să faceți la Străoane, Că ați plecat pe jos și pe cărări, Numai cu umeri și spinări, Și cîte o ruptură de dăsagă. Ori e răscoală, ori e șagă. Și dacă-i vorba, ce se-alege Cînd ați scuipat pe lege Și nu v-ați chibzuit ?” - ,,Vezi, nici nu ne-am gîndit.” Și oamenii s-au dus și dus mereu, Cum zic, cu Dumnezeu. Întru t...

EVOLUȚIE Cucoana ceea-n zdrențe și uscată Mi-e cunoscută. Uite cum se roagă, Soție,-amantă, astăzi hodoroagă, Ce mare rol jucase altădată ! Făcea miniștri, șefi și domni, ca-n șagă, La club, la vals, în cler și în armată, Temută, căutată, ascultată. A dus de nas, în cîrd, o lume-ntreagă. Concesii, monopoluri, furnituri, Treceau prin patul ei de hetairă, Ieșite din lighean și spălături. Acestea le știai și le tăceai. Te-ntrebi acum, de ce mereu te miră Că țara sta-ntre zmîrc și putregai ?

ARENDA Boieru-și dă moșia, în arendă, Cui dă mai mult, și sare, pe agendă, Tot soiul, scris, de mușterii, Și gospodari, mai buni de pușcării. De unde are el moșia nu se știe, Că toți boierii au moșie, Din furnituri, comenzi și misitie, Din orzul cailor de la armată, Advocatură, soldă sau camătă furată. Odată și odată, și-n zestre, la-nceput, Și-n moșteniri, sămînța-i un jaf necunoscut. Scriind de vitejie, istoricii, dibaci, N-au glas despre pămîntul răpit de la săraci. Au grijă să cîștige, tăcînd, ce li se cade, Călătorii prin lume, înscăunări și grade. Boierul dă pămîntul cu sate, cu țărani, Vînduți iobagi și robi, pe bani. De pildă, două sute de săteni, Ca niște tîrnuri, hîrburi sau bușteni. Orbii, ologii, ciungii, muții, șchiopii Stau la pomeni și la coliva popii, Cercînd să dea o mînă de-ajutor Cîte un slut de ochi sau de picior. Într-un cătun mai zace, fost soldat, Un chip de om trei sferturi mai scurtat, Dintr-un război mai vechi cu turcii, Și...

BOIERII În țară, două soiuri de boieri Împart puterea între ele, Boieri de-o zi, boieri de ieri, Stăpînitorii vieți mele, Și unii, și-alții de pripas, Și nu le poți mai da de nas. Unii purced de la Fanar, Și alții de la coada vacii, Dar întăriți cu-acelaș har, Să sugă țara și săracii, Și toți de-o teapă și un soi, Și unii și-alții sînt ciocoi. Dintre clănțăi și-nvățători Se pregătește-a treia treaptă, Omizi, gîndaci și lipitori, Și-alt supt, mai crîncen, va să-nceapă, Căci corciturile dădură Pe cea de-a treia corcitură. Și fiecare cîrd se cheamă Cumva, cu numele bălțat, Și se prefac, ca-n panoramă, Că se înfruntă și se bat, Dar ca și corbii, pe un leș, Sînt întrutotul înțeleși. Cînd crede împlinit sorocul, Sufleurul face semn să vie Alți măscărici să ție locul Și țara luată cu chirie - Și unii vin, și alții pleacă Lăsînd-o mai în jale, mai săracă.

FLĂMÎNZENII E zarvă, zbucium, grijă în guvern, Că zilele răscoalei nu se-aștern Că foileăntocmite pe muchi, de călindar, La fel de o potrivă, pe colțuri și-n chenar. Una-i mai scurtă, alta e mai lungă, Și mărginile nu pot, în teanc, să se ajungă. Una-i curată, albă, lină, goală, Parcă n-ar fi armata și răscoală, Și nu se poate ține o bună socoteală. Ar vrea, cînd le-mpreună, guvernul, și le strînge, Să fie zilnic roșii, cu sărbători de sînge. Guvernului îi place un tot și simetria, Dar nu-și mai face bine poporul datoria, Că nu-și pîrăște frații și nu dă la lumină Ce se ascunde-n gîndul lipsit de disciplină. De pildă, trenul, care, cu sute de țărani În lanțuri, se oprise în stația Pașcani. Vagoanele de vite îi aduceau la Iași, Să ia osînda ocnei, de hoți și de vrăjmași. Frînarii, și hamalii, și muncirorii-n gară, Trufași, să-nfățișeze ceva, și ei, în țară, Cu de la sine voie, aiurea și obraznici, Au zlobozit țăranii și-au dezarmat pe paznici... Răscoala i...

TRECÎND CIOCOIUL Trecînd ciocoiul, ieri, prin arătură, Numai l-aud că zbiară și mă-njură. Ce ți-am greșit, boierule, zic eu, De mă tot faci tîlhar și derbedeu ? Am pungășit la ușa dumitale, La seceră, la sapă, la parale ? Dacă e vorba să ne dăm pe față, Hoția de la curte și ciocoi se-nvață. S-a înnegrit, de mult ce-i otrăvit, Că-l țintuiam cu ochii și nu m-am căciulit. Ar vrea, că-i de ! cocon, Să-i ies în drum de-a bușea, cu vorbe de plocon. Îl ustură ficații și-l arde la rărunchi, Că, dacă trece el, nu îngenunchi. N-ajunge că ne suge, mai face și pe sfîntul, Călca-l-ar vaca neagră și l-ar mînca pămîntul. Las' că-i clocesc eu una, să n-o mai uite, tată, C-a pus la primărie jandarmii să mă bată, Ce mai boier și ăsta, de marfă și cîntar ! Tat'su fusese-n piață plăcintar.

UN COLȚ DE ȚARĂ Un colț de țară urcă lin Carpații. E al ciocoiului, și prost și îngîmfat, Care-și tot strigă de un timp argații, Să ducă vitele la adăpost. Conacu-i gol și staulele-s goale. Niciun argat nu e să dea răspuns. Sătenii, hotărîți să se răscoale, S-au înțeles cu toții într-ascuns. E zgomot și neliniște de foame, La vaci, la cai, la oi și boi. Ciocoiu-ar vrea să-i prindă, să-i înhame, Aduși legați argații înnapoi. Jandarmii, popa și învățătorii Tînjesc, de parcă fiecare-i mort. Prefectul știe ce cam vrea poporul Și scrie stăpînirii un raport. Dar pînă una, alta,-ncearcă Ciocoiul să dea vitele la apă. Dar ce ? l-ascultă vre o vacă, parcă ? Și cu îndemnuri proaste vitele s-adapă ? Ar vrea să le adune-n bătătură. Niciuna de pe loc nu se urnește. Ar vrea să le-mblînzească, dar vorba-i parcă-njură Că vitele nu știu stricat pe franțuzește. De-o viață joacă riga, se-ntinde, se răsfață, Strein, mînca-l-ar buba, de țarină și vite,...

CAUZA CAUZELOR Nevinovați ca îngerii, se-ntreabă Diintre boierii oameni mai detreabă Ce s-a-ntîmplat și ce le-a mai lipsit Că satele s-au răzvrătit, Așa deodată, fără pregătire. Boierii au dreptate să se mire, Că ei s-au înțeles destul de bine cu sătenii. Crăciun, și Paște, și Blagoveștenii, Și Bobotează, hramuri mari, cu clerici, Îi adunau pe toți pe la biserici Și sărutau icoanele-mpreună. Ce ? i-a oprit cumva, cînd se adună, Vreun un stăpîn să se închine ? Așa că unii cu-alții trăiau bine. La masluri, la botez, la-nmormîntări, Molitvele-s aceleași citite-ntre cîntări. Clopotnița și toaca nu sună pentru toți ? Atunci ți-ai bate capul și să-nțelegi nu poți, Trăind duhovnicește, în pace, mic și mare, Să ia sfîrșit deodată asemenea-mpăcare ? Vezi, nu știi cum se poate, Uitînd de liturghie, să intri în păcate. Unii vorbind aiurea, spun că țăranii mulți, Flămînzi și goi, trec vara și iarna tot desculți. Păi, asta lor le place și n-are niciun rost ...

E ADVOCAT E advocat vestit, dar cam peltic. Avea ceva subt limbă,-ncă de mic. De cînd umbla cu gîștele prin sat, Nebănuit că iese un mare advocat. Dar gura slută poate fi o vină, Dacă citezi din greacă și latină, Și dacă te vădești în stare Să aperi cu doi clasici un hoț de buzunare ? O mare aperi pledoarie dezleagă și păcatul, Că hoțul își împarte venitul cu-advocatul. Cînd s-a întors bursierul cu doctorat în țară, Nu sînt cinci ani, stătea pe dinafară, Și n-avea nici pingelele întregi Neîntrecutul tînăr om de legi. Dar și-a-nțeles chemarea bine Și a făcut și el ce se cuvine, Cînd n-a avut nici pat, nici blid, Ca să ajungă-ntîi ,,băiat de Stat”, Și mai tîrziu de-așijdea ,,bărbat”. A stat ce-a stat la colț, și-apoi lungit, Și ceasul care sună la vreme i-a sosit, Și n-a sunat dogit. Cel mai isteț flăcău, din opt copii, În cîțiva ani făcuse trei moșii, Sătean de mămăligă și de ciorbă lungă, Știuse să se facă ciocoi și să ajungă. Și-a mai ales și-...

DOINĂ DIN FRUNZĂ La Mitropolie-n față Parcă-i slujbă, parcă-i piață. Droaia de cu dimineață, Ca la urs, ca la paiață, Ca la tîrg și iarmaroc, S-a-mbulzit, și nu e loc Să arunci de sus un ac. Tîrgoveții totuși tac, Și-ntr-atîta omenet Scapă șoaptele încet, Numai șoapte, Parc-ar fi un miez de noapte, Pe muțește, ca de frică. Spaima mută că se strică. E o mare Adunare. Deputați și senatori S-au trezit la cîntători. Carnea tremură pe ei, Ca frecată cu ardei. Ochii nu și-i mai închid. De opt nopți n-au mai dormit. N-ațipesc nițel măcar, Că se-nneacă și tresar Cîte un fior de gheață Le furnică pielea creață, Întrebîndu-se-alandala Cum s-o fi ivit răscoala Și de ce și pe ce, Dar mai bine-i a tăce Și-ai îngenunghie pe brînci, Că păcatele-s adînci.

DOINĂ Îi ies țării, pe gherghef, Fire-n jur, ca de sidef, Să ne sugă, ca pe muște, Cînd se țin să nu ne-mpuște. Toți păianjenii domnești Stau la pîndă-n București Și apucă, pe furiș, Oamenii-n păienjeniș. Făcuți ghem, pe dedesubt, Și-i păstrează pentru supt ; Iar păianjenul cel mare Stă în mijloc, ca-ntr-un soare De mătase. Coase firul și-l descoase Și-l așează, să se joace, Mai încolo, mai încoace ; Îl înnoadă, îl deznoadă, Împletit tot pe-altă pradă, Ca să prindă, ca năvodul, Înlăuntru tot norodul. Poate nici nu te-ai gîndit Că un băț doar, de chibrit, Ar da foc într-o clipită La mătasea împletită.

DOINĂ PE NAI Fumu-i fros și-abia te văd. La conace e prăpăd. Ce blestem și Nenoroc ! Magaziile-au luat foc. Grîul arde și porumbul, Într-o ceață grea ca plumbul, Și văpăile aleargă Uriașe, să o spargă, Tocmai cînd se-arată-n țară Aurul de pe secară, De pe orzuri și livezi. Vezi și nu-ți vine să crezi Că se duce orișicum Toată munca noastr-n scrum. Dar și fără foc și pară, Ea pleca din vetre-afară. Dusă-n zări pe marea-albastră Și nu mai era a noastră. Îi era drumul deschis Boierimii la Paris, Unde începe odată Viața ei adevărată. Stropii noștri de sudoare Se făceau mărgăritare În șiraguri săltărețe Pentru circ și călărețe. În cerceii de rubine Era sînge de la mine. Lacrima din ochii tăi. Carnea ta cu vînătîi. Candela de agonie Și tăcerea din sicrie. Domnișorii se adună Să se sfătuie-mpreună, În cinzeci de ani de sfat S-au scuipat și înjurat, La coșciugul mortului, Ca la ușa cortului, Mari ciocoi și mici ciocoi, Ciocli vechi și cioc...

DOINĂ PE FLUIER Un avînt nestăpînit I-a-nviat și-ndrăgostit Juni mai noi și cotoroanțe, Cu principii și nuanțe, Se sărută, brațe-n brațe, De ceva să se agațe. Suspinau că piere țara. Veneau vrajba cu ocara. Boieria-n răzvrătire Suferea ca de-o jignire. După-atîți amari de ani O scuipau niște golani, Supărată că îndură Palmele peste figură. Cînd era mei gros norocul, Se-mplinise și sorocul. Țara le era moșia, Cugetul, ticăloșia, Cuviința, alelei ! Huzurești și faci ce vrei. Legea, eu, cum vreau o fac : Birul, biciul, bunul-plac. Altă lege-n țară nu-i : Fiștecare legea lui. Ai de unde și s-alegi : Cîți ciocoi atîtea legi. Ei, țăranii,-o luau de-a buna : Vor o lege, numai una, Și o lege-a tuturor, Scrisă și cu mîna lor. Cînd și cînd, un zvon, așa, Și mai mult înfricoșa. Zece sate răzești S-au pornit spre București. De la munte, trei județe Pleacă, minte să ne-nvețe. La bariera din Vitan, Robii de pe bărăgan Au sosit cu furci și coase...

DUDUIA E-o domnișoară-nnaltă, subțire și trecută, Și nu e nici femeie detot și nici bărbat. Cu noapte-n cap se duce la plug și semănat, La seceră, la coasă, călare și ciufută. Au vrut să o mărite. Duduia nu se lasă, Și ofițerii sprinteni, și grangurii petiți, Cerînd-o de nevastă, plecau dezamăgiți Că nu-i niciunul vrednic de mîna ei osoasă. Era rostirea vie, în carne, simț și minte, A unei noi ființe, de-al treilea tipar. În loc de fraga gurii-i crestat un buzunar, Și-n loc de trup se-ngustă un sac de oseminte. Femeie nefemeie, la bine și la rău, Turtită ca o tavă și-un sul de rogojină. Sătulă de-ntuneric, scîrbită-i de lumină, Făptură nemplinită și fată fătălău. Citind, închisă-n casă, cărți groase, pe alese, Văzu deșteptăciunea, ajunsă de prisos, Că nu dă mîngîiere și nu-i e de folos, Și-a-mbătrînit pe slove și pagini nențelese. De ani de zile-ncoace, mînia se răzbună. Și-a împletit gîrbaciul și l-a-nnodat cu plumb Și alungînd țăranii pr...

RĂZVRĂTITUL Dumitru țărănoiul, dulgher și lăutar, Nu tulburase satul vorbindu-i în zadar : Cu binele nu merge. L-am încercat de-a surda. Au scos din noi și untul, cu sîngele, și urda, Și zerul. O cocleală rămîne pentru noi, De nu te bagi iscoadă și slugă la ciocoi. Eu slugă la jigodii nu m-aș vedea să fiu ; Mă-ngrop mai repede de viu. Te strădui fără noimă și dai pe brînci, te storci, Rîndeș la boieria de cocină de porci. Mai bine luarăți sapa și traista la spinare, Pribegi făr' de cămașe, desculți prin țara mare. Prășind prin bărăgane sau ciocănind o coasă, Un boz de mămăligă, de prînz, tot o să iasă, Dar cel puțin rămîne, de bine și de rău, Că ești de capul tău. Cioplind cu barda bîrna, bătînd dimia, piua, Ori învîrtind la moară ești muncitor cu ziua, Nu rob pe toată viața și priponit ca vita, Primind mălaiul muced și-aprins, cu țîrîita. Cu semenii de brazdă, fugiți de pe moșii, Începe-o răspicare și de-alte datorii. Începi să-nveți cititul, să scr...

RĂZĂTOARE S-a tot întins luncă-n sat Și-a mai lățit fîșia cu-o brazdă, la arat. Mașia îi ajunge pînă la noi în casă. Aproape n-are omul pe unde să mai iasă, Și se făcu moșia de două ori mai mare, Din suta de pogoane o sută de hectare. Nu ne mai țin de-o ogradă nici cloștile cu pui, Și ele pasc cu mieii azi pe moșia lui, A hoțului bătrîn. Ia oile, le-nchide, făcîndu-se stăpîn. Pentru cîrlani și vite plătim atîta gloabă, C-am cumpăra cu banii moșia, mai degrabă. Moșneni, din vechi, pe țarini, pădure și imaș, Ajunserăm și-n casa stăbună chiriași. Ne-am plîns la stăpînire,-n deșert, că cel mai tare E cel umflat mai bine de pungi în buzunare. Nu căuta dreptatea domnească, frățioare. Ia pe ciocoi ca hreanul și dă-l pe răzătoare.

CUVÎNT ÎNNAINTE În anii nouă sute șapte, Ca din senin, în marte, într-o noapte, S-a ridicat spre cer, din Hodivoaia, Și din Flămînzi, și Stănilești, văpaia. Și s-au aprins, de-a latul țării, mii De lumînări și de făclii, Ca la un Paște și o Înviere, Facle, și vipii, și-opaițe stinghere. Cum e-n biserică, la noi, Un mugure de foc, ca un altoi, Pe vîrful unui fir de lumînare, În sfeșnic la icoane și-n altare, Așa, din sat în sat, se-ntinse Văpaia grînelor aprinse, Că flacăra-ncepea să joace De-a rîndul pe pătule și conace. Era să fie sărbătoare, Sau slujbă de înmormîntare ? Urlau și cîinii-n haite la năvală. Ajută, Doamne, țara-i în răscoală.

OMULE O lăcomie crîncenă, nebună. Adună, omule, adună. Căznește, fură, surpă și omoară, Îți trebuiesc putere și comoară, Îți trebuiesc palate și veșminte, Să-ți zacă-n ele hoit și oseminte. Morminte, omule, morminte. Avidă, mîna ta se strînge, Storci aur și se scurge sînge. Nădejde, sînge, har, ca un burete, Le soarbe aurul cu sete, Și-n beciul tău zidit înghiață Neprihănita oamenilor viață, Avîntul, bucuria, puse bine De stîrvul tău, păstrate pentru tine. Îmi e rușine, omule, îmi e rușine.

LA COSIT Zboară coasa prin trifoi Și prin mei, lîngă zăvoi, C-a ieșit, flăcău vînjos La cosit, și Făt-Frumos. Oacheș, nalt și lat în spete, El a luat-o pe-ndelete, Și-n răstimpuri, trei minute, Bate coasa și-o ascute. Cosînzeana, care-i gazda, Rîde cum întinde brazda, Retezînd trifoiul, meiul, Parcă scrisă cu condeiul. Cînd cositul l-a sfîrșit, Cîmpul pare, împletit, Ca o scoarță verde-n dungi, Și urzit pe fire lungi. Cu izvod, din loc în loc, Floarea macului, de foc. Și zăvoiul tot miroase A izvor și tiparoase.

SECERA Parc-ar fi căzut din cer Luna nouă-ntr-o livadă Și i-au pus un lumn mîner, Ca să ție bine-n coadă. Și cum umblă în răspăr Prin grîu zvelt ca păpurișul. Pare luna-ntr-adevăr Că-și începe secerișul. Leana seceră și taie, Cinge znopii pe mijloc, Și din znopi clădește claie, Cîte cinci, din loc în loc, Pe cînd Craiul Nou, din cer, Mai tîrziu, s-a bucurat, Surioara lui de fier Argintiu, cum a lucrat.

ADORMITA Adormita de plocate, Te-ai trezit pe jumătate Și ți-e frică și sfiială Că te prinde ziua goală. Nu poți iute să-ți ascunzi Sînii albi, de-abia rotunzi, Nici păianjenul din plasa Cu trei colțuri, ca mătasa. Haide, nu-ți fie rușine Că se uită mult la tine. Vărul soare, din livede, A orbit și nu te vede.

SUS Bagă de seamă, omule de carne, Că umblă orice zi să te răstoarne, Că orice oră umblă să te frîngă. Dar lacrima durută nu ți-o lăsa să plîngă. Ia seama bine, somn să nu te fure, Nu te opri, înnălță-te vulture. Ajunge o secundă să șovăi. Chiar de azi Ai și-nceput să șchioapeți și să cazi. Neadormit și teafăr se cuvine S-arunci și trîndăvia ispitei de la tine. Primejdia s-o cauți de-a dreptul, într-adins. Nu te lăsa de semeni și timp rănit și-nvins. Cu traista în spinare, cu cîinele tău, leul. Dă luptă nentreruptă cu ceasul rău și greul Călătorind de-a pururi prin zări și peste zare, Să nu te afle viața culcat, dar în picioare.

INSCRIPȚIE DE FEMEIE Orînduirea firii a sorocit să-i fie Copila diafană bărbatului soție. Plăpînda libelulă, în mîna lui păroasă, E crudă ca lăstarul de crin și chiparoasă. Ea-l place că e teafăr și dur - și om de treabă, Nu șovăie, nu-ntîrzie, nu-ntreabă. Pornește drept nainte și-ajunge ținta drept, E răspicat și înțelept. Strădania și munca lui aspră pentru tine Fac zilele să-ți fie mai mari și mai depline. I s-au zdrobit genunchii și i s-a frînt spinarea, Să-și merite și blidul gustos și sărutarea. Din fundul mării zmulge-n șirag mărgăritare Pentru grumazul zveltei și chipeșei fecioare. Din noaptea ia ciorchinii de stele și scîntei Luceferii de aur din piatră seacă-i scoate. Mușcat de colții stîncii ți sîngerat în coate. E jertfa lui de sine, aprinsă de-o idee. Ideea, ca și lupta și pîinea,-i tot femeie. Sînt toate ale tale și toate pentru tine. De nu, atuncea pentru cine ? Căci darurile toate aduse ție ț-îs, Primind în schimb o floare, fragilul tău su...

INSCRIPȚIE DE BĂRBAT Fă-ți datoria pînă-n capăt, bine. Sînt datorii și țelul și povara, Fie că mîngîi omul, fie că-i aperi țara. Și-aștept ceasul tău. Că vine ! Nu-ți fie teamă, alta nu-i menirea, Că te codești, mișel sau înțelept, Ține nevrednicilor crîncen piept, Că porți în tine toată omenirea. Ai luat de jos poveri. Ți se cuvine. Și te mai cere una. Nu-i nimic. E grea. Ți-e cîrca plină, ia-o și pe ea Și-așteaptă-ți și sfîrșitul cu fruntea sus. Că vine !

POETULUI NECUNOSCUT Cînd ți-ai pornit clădirea altarului visat, Vezi că, furat de iazme, să nu te fi-nșelat. De vreme ce-ai să umbli prin suflete-n cuvinte, Te legi de la-nceputuri, visînd, cu jurăminte. Dezgropi pe om din beznă, faci stelele să cînte. Să n-ai deșărtăciune, nici har să te-nspăimînte. Cu tainele nu-ncape de-a gluma să te joci : Cîte cuvinte-n carte, atîtea-s și găoci. Ațteaptă alte zmalțuri, mai proaspete, și vor O scînteie nouă și dinlăuntru lor. Un blestem te-mpresoară din veac în veac, dar tu Îi ești dator clădirii s-asculți de el, sau nu. Altarul ca să fie pietrele să ție Cer inima și viața zidite-n temelie.

INSCRIPȚIE PE UȘA POETULUI Într-o viață de-o durată Ai murit de patru ori. De aceea n-ai să mori Înc-o dată niciodată. Moarte, cînd ai vrut să știi, Moarte, viață cînd ai vrut, Moarte de nerecunoscut, Morți tîrzii și timpurii. Amintirile, treptat, Au scăzut, și-ncet, pe-ncetul. S-a iscat din morți poetul. Ca un cerc dintr-un pătrat. Rătăcește în pierzare Spre un punc sclipit de stea. Poruncește-i și-o să stea S-o ajungi din depărtare.

INSCRIPȚIE PE STEAG Ce mi-ai părut odinioară, În zarea cenușie și streașină, Un petec atîrnat pe sfoară ? Și-o zdreanță aninată de-o prajină ? Din viscol uragane și furtuni, Rămîne viu crîmpeiul de mătase, Acolo unde maica-l așezase, Zăloagă-n cartea ei de rugăciuni.

VINUL DOMNIȘORILOR VESELI Cu cheflii domnișori, Drepte, am băut și eu. Gura, d-aia aspră mi-i ; Neagră, inima în piept. Poate că din vinul lor, M-am și amețit cîndva. D-aia greață mi-i atît, D-aia știu eu să urăsc. Multă-i, vai, în vinul lor Veninoasa -nțelepciune, Multă-i cinstea necurată, Multă-i mila ucigașă. Faima ăstui vin domnesc O s-o cînt azi tuturor : Nopți urîte, de beție, Mi-ați adus, voi, aurora. La domnișorescul vin Vreau să-l duc pe-acel ce ținta Și-a uitat-o și pe-acela Ce de soartă-i strîns în clește. Din domnișorescul vin, Se ridică răzbunarea Și dreptatea, ura, sila, Și măreață, bătălia.

STEJARUL ȘI TRESTIA Privind de sus, din slava lui înaltă, Stejarul zise Trestiei din baltă : -,,Te-a vitregit natura, draga mea : un pițigoi ți-i o povară grea și până și o blândă adiere ce-abia-ncrețește pânza apei reci, te face-ndată capul ți-l pleci ; când - Caucaz cu fruntea-n alte sfere - eu soarele-l opresc doar cu cununa și, ne-nfricat, înfrunt - viteaz - furtuna. Ciocloanele ce te-ngrozesc pe tine, sunt doar niște zefire pentru mine. De-ai fi măcar, sărmano, mai aproape, te-aș ocroti, ți-aș da un adăpost. Dar ce să-ți fac, când tu te naști pe ape ?..." -,,Ești milostiv și tare bun, dar mila ta e fără rost ! Aș vrea și eu, acum, să-ți sun că, dintre noi, pe vânt, pe ploi, mai șubred e cel mai vânjos la trup : Eu doar mă-ndoi, dar nu mă rup ! Ai rezistat, semeț, sfidând zenitul, dar s-așteptăm, semețule, sfârșitul !..." Și Trestia nici nu sfârși cuvântul că se porni să bată groaznic vântul. Înfruntă, dârz, Stejarul , vânt și pl...

PLÎNSETUL MEU Cel care-i plîns de mine, să nu plîngă Și cel ce-ngroapă, groapa să n-o sape : Sînt rege pe regatul de morminte Și-n plînsul meu întregul plîns încape. De plîng, întreaga Viață plînge, Ruini, dezastre, chinuri și blesteme. Și dacă-mi strig durerile în vînturi, Tot ce-i predestinat prin mine geme. Să împrumut pe cel care mi-i drag Cu lacrimi și dureri eu pot prea bine. Și chiar și-n moarte, falnic și frumos Va fi cel ce-o să fie plîns de mine.

SFATUL ȘOBOLANIOR Doar pripășit  de câțiva ani, motanul casei, Roadeslană, un tartor crâncean, o satană, - băgase spaima-n șobolani și din atâția câți mai sunt zac mulți lihniți pe sub pământ. Dar într-o bună zi , când blestematul și-a început pe-acoperiș sabatul în tămbălău de nuntă c-o pisică, - în mare taină, grijulii, cu frică, s-au întrunit și ei să-și țină sfatul. Vorbi întâi, ca staroste, Gherlanul : -,,Așa și-așa... Deoarece... și întrucât... eu unu-s de părere că Motanul, năzdrăvanul, nu ne-ar mai prăpădi atât și-atât de i-am lega un zurgălău de gât. L-am auzi când vine și n-ar mai prinde unul..." Mai leac ca zurgălăul, se-nțelege, nici nu era . Dar cine să i-l lege ? Eu nu, tu nu, nici el, nici unul că ne înghite căpcăunul ! Vorbiră mulți cu foc în glas, dar fără rost, căci a rămas tot cum a fost... Ca sfetnici, mulți sunt vrednici. Dar oare câți, dintre atâți, pot să-și preschimbe-n faptă povața înțeleaptă...?

S-A-NĂLȚAT PĂUNUL ,,S-a-nălțat păunul, sus, pe metereze, Bieți flăcăii noștri să-i descătușeze.'' Nalți păuni cu pene însorite, calde, Spuneți tuturora : mîine, va fi altfel. Mîine va fi altfel, altă țară noastră, Lupte noi, ochi proaspeți rîd spre bolta albastră. Vechi păduri maghiare gem sub vîntul proaspăt, Așteptăm minunea nouă, noul oaspăt. Sau - smintiți de suntem - groapa ne așteaptă Sau credința noastră s-o vedea că-i dreaptă. Flăcări noi, noi fauri, vise prea curate, Ori sunteți, ori dacă nu, pieri-veți toate. Sau, pe metereze, cruntul foc va crește Sau tot în cîtușe sta-vom, mișelește. Sau alte-nțelesuri vorbele-o să suie Sau de nu viața tristă-o să rămîie. ,,S-a-nălțat păunul sus, pe metereze, Bieți flăcăii noștri să-i descătușeze.''

SPRE MÎINE ,,Oprește !'' Strigă-n urmă-n noapte, Ziua de ieri, cu ceata-i dezmățată. ,,Oprește !'' Și eu fug ca o furtună. ,,Oprește !'' Trec printre hățișuri negre, Săgeată zbor prin iad, prin nori, prin lună. Și singur, singur, înainte. M-așteaptă Mîine:-alerg nebun spre Mîine. Tu mamă, tată, popi și voi poeți, Nu-mi trebuiți, nu-mi trebuiți. Străbuni și umbre și flăcăi de ieri, Frați buni de sînge de pahare, Urăsc ziua de ieri, rămîneți voi. Străbat prin Bezna tristă, grea de vrajă. ,,Oprește !'' Nu. M-așteaptă-n zare Mîine. M-așteaptă, și gonesc ca o furtună.

PE ALBUMUL D-NEI Z. Sînt ore de jale fără mărginire, Cînd sufletul simte dor de pribegire Ș-ar vrea ca să treacă de-al lumei hotar, Scuturînd din aripi al vieții amar. Dar sînt și pe lume ore fericite Atît de frumoase și-ndumnezeite, Cît îngerii însuși din cer se cobor Și dau pentru ele nemurirea lor. Tu, a țării mele fiică mult iubită, Mamă cu durere, inimă cernită ! Ah! din a mea țară de ce vrei să zbori, Ca floarea din cîmpuri, ca roua din flori ? Știu bine că cerul te-ndeamnă în taină S-anini pe-ai tăi umeri albastra lui haină. Știu că suveniru-i dulce și senin Naște-ades în peptu-ți un amar suspin, Căci el te îngînă și ziua și noapte Cu-ademeniri scumpe, cu duioase șoapte, Și-ți arată-n stele, ca să zbori la ei, Doi copilași gingași, doi albi îngerei... Cerul n-are milă !... el în veci răpește Tot ce-n viața noastră ne înveselește, Visuri, tinerețe, flori și copilași, Ai inimei noastre oaspeți drăgălași. Astfel te atrage acum...

PE ALBUMUL UNEI COPILIȚE PARIZIANTE Copiliță albă ! este-n lume-o țară Dulce și frumoasă ca o primăvară. Acolo sînt paseri, acolo sînt flori Și copii ca tine, dulci, mîngăietori. Dar acuma floarea zace la pămînt ! Paserea zburat-a ș-a perit în vînt. Și văzduhul geme de un lung suspin, Și copilul plînge pe al mamei sîn, Căci un dușman aprig, o cumplită feară A trecut hotarul ș-a intrat în șară !... Tu, copilă albă, suflet îngeresc ! Pentru noi te roagă Domnului ceresc, Și sărmana țară de-a fi iar ferice, Inmile noastre pentru tine-or zice : „Pe-ale vieții unde să plutești ușor, Ca o floare vie pe un lin izvor. Steaua fericirei pe-a ta frunte albă Să reverse raze împletite-n salbă !”

PE ALBUMUL D-REI X. Tu ce de mine mult departe Dorești, nerăbdătoare, Să scriu pe-a ta frumoasă carte O strofă-ncîntătoare, Ființă albă, seafie, Copilă grațioasă ! Am pentru tine-o poezie Ca tine de frumoasă ; Dar ca s-o scriu, aș vrea o pană Din aripa-ți divină, Ș-o rază vie, diafană, Din alba ta lumină. Cu acea rază mult iubită Mi-aș face-un dulce soare, Ce-n viața mea rentinerită Ar arde cu splendoare. Cu pana ta din aripioară Aș scrie că tu ești O Mărioară-Florică Din lumile cerești... Prin armonii duioase-aș spune La roze și la stele Că ești o gingașă minune, Mai scumpă decît ele. Și închinat la al tău nume, Al tău poet ferice Prin visuri dulci în altă lume S-ar înălța de-aice. M-aș duce-n sferile senine Lipit de sînul tău, Și te-aș purta voios cu mine În veci pe sînul meu, Și de amor și de plăcere, De-a noastre desfătări, Aș anima acele sfere Cu falnice cîntări !... Dar ce zic ? Unde mă răpește Avîntul poeziei ? În car...

STROFE DESPĂRĂCHETE                    I In pulberea dusă de vînturi Sub pașii noștri călători, Cîtă-i luată de pe flori Și cîtă, vai ! de pe mormînturi ! Voi, ce purtați cupa la gură, Ah ! deșertați cupa deplin... A morților cenușă sură Presară-ades dulce vin !                   II Înger căzut ! înfipt-ai piciorul tău în tină, Mișcînd din vreme-n vreme aripele-n lumină. Putea-vei scăpa oare din glodul ce te-a prins ? Vai ! chiar pe-a ta aripă noroiul s-a întins !                   III Privind fără-ncetare prostia omenească, De lung urît cuprinsă, Esternitatea cască !                    IV Din crinul palid ce cade, moare, Alt crin răsare viu pre pămînt. T...

ÎN ZORII ZILEI, LA PARIS Înconjurat de raze mi-este chipul. Pe unde trec, tăcerile tresar. Trezesc din somn Parisul și, din slavă, Soarele zorilor mă scaldă-n jar. Dar cine-s eu ? Biruitorul treaz, Cel ce-a pîndit soarele-n zări cum crește Și care, în solara slavă-a zilei, Mîndru și singur, numai el sclipește. Cine sînt eu? Al Soarelui-Zeu preot, Care jertfește nopților, stăpîn. Se leagănă un clopot vechi. Poți bate. Sînt preot, dar sînt preot păgîn. Și-n zori, în timp ce clopotul răsună, Aprind văpaia sub înaltul rug. Pe rug și-n suflet, razele de soare Se-nalță, vin și dănțuie și fug. Evohe, sfîntă flacără, Zeu-Soare ! Mai doarme-n noapte codru-mpodobitul. Eu sînt acel ce ți-a pîndit sosirea, Sînt preotu-ți, bolnavul tău, smintitul. Sînt palid? Raze purpurii pe mine ! Era mai rumen Ad, strămoșul meu, Cînd îți slujea ca preot? Ai dreptate. Vai, de-un mileniu-ngălbenesc mereu. Sînt un martir din sfîntul Răsărit, -Odraslă, poate-a...

INSCRIPȚIE PE ARARAT Pe drumul mut al marilor stihii Pămîntul mort plutește-ntre stafii Și-atîrnă putred, spînzurat în cete, Cu hoiturile altor vechi planete.. Iudeea, piramidele, pustiul... Cine-a-ntrebat al cui era sicriul Mînat pribeag printre vîrtejuri oarbe, De-l varsă unul, celălalt de-l soarbe ? Învăluit în stele, flori și ape, Nu bănuia că moartea-i pe aproape. Ce zămislise-n vreme din viața lui mai bun : O mușiță și-o muscă a viermelui nebun. Mai știe cineva că-n neamul lor Țînțarul cu hrisoave a fost nemuritor, Cînd nici strigoilor de ceață Slova de-aci nu le mai e citeață ?

INCRIPȚIE PE O PÎNZĂ DE BARCĂ Curmeziș, talazu-l taie, Și despică-l ca un pinten, Luntre-a visului vioaie, Cu călcîiul zvelt și sprinten. Se ridică, se prăvale, Creștetul să-și scuture Peste aripile tale, Fragedule fluture. Răzvrătit din mare-n sus, Să-l străbați întodeauna Lin, ca pasul lui Isus, Și ușoară-n val, ca luna.

INSCRIPȚIE PE UN INEL Am scris-o mic, ai s-o citești cu greu. Pune-l în deget, scoate-ți-l mereu. Nemaiputînd să ți-l sărut, eu, faur, Surîd în stihul ce ți-l scriu pe aur. Am vrut să nu fiu eu de vină Că am avut numai atîta rădăcină Cît a rodit o rodie, și-atît. Citește cînd ți-o di urît. Inelul strecurat pe dești Sărută-l cînd ți-l scoți și cînd citești.

INSCRIPȚIE PE UN CUȚIT Ți-l vîr în brîu, păstrează-l treaz în teacă. Sprijină-ți pieptul în plăseaua lui Și-nvați-ncins cu fier de te apleacă Să-ntîmpini cuviința orișicui. Bărbatul drept, tovarăș cu otelul, Se simte vrednic și voios în zori. Ai dreptul să-ngenunchi, de-ți este felul, Dar să-l și tragi cînd e să te măsori.

INSCRIPȚIE PE O UȘE Cînd pleci, să te-nsoțească piaza bună, Ca un inel sticlînd în dreapta ta. Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista. Purcede drept și biruie-n furtună. Cînd vii, pășește, slobod, rîzi și cîntă. Necazul tău îl uită-ntreg pe prag. Căci neamul trebuie să-ți fie drag. Și casa ta să-ți fie zilnic sfîntă.

EX LIBRIS Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, Încet gîndită, gingaș cumpănită ; Ești ca o floare, anume înflorită Mîinilor mele, care te-au deschis. Ești ca o vioara, singură ce cîntă Iubirea toată pe un fir de păr, Și paginile tale, adevăr, S-au tipărit cu litera cea sfîntă. Un om de sînge ia din pisc noroi Și zămislește marea lui fantomă De reverie, umbră și aromă, Și o pogoară vie printre noi. Dar jertfa lui zadarnică se pare, Pe cît e ghiersul cărții de frumos. Carte iubită, fără de folos, Tu nu răspunzi la nicio întrebare.

INSCRIPȚIE PE O CASĂ DE ȚARĂ Te-am ridicat pe-o coastă cu izvoare Și-mprejumuindu-ți liniștea cu aștri, Te las albind prin pomi, din depărtare, Cuib fermecat, ca de cocori albaștri. Din prispa ta vreau să-mi aduc aminte, Din geamul tău gîndi-voi la trecut, Privind în sus, la pasările sfinte, Ce-n streașini cuib de-argilă și-au făcut. Voi îngriji ca-n fiecare seară Să-ți ardă-n vîrf neatinsa noastră stea, Pe care voi aprinde-o solitară Cu sufletul și ruga mea. Iar pentru prunci și ochii-odihnitori Ai Preacuratei ce ne-nchise drumul, Vom răspîndi prin încăperi parfumul Care preschimbă inimile-n flori. Și-ntr-un ungher, vom face din covoare Un pat adînc, cu perinile moi, Dacă Isus, voind să mai scoboare, Flămînd și gol, va trece pe la noi.

CE VREI ? Ți-am povestit și ți-am adus aminte De prin războaiele de mai nainte, Zile trăitem zilele uitate Sau ațipite-n tine și-nnoptate. Cînd ți-ai trăit-o, clipa bestemată Creștea cît veacul, dintrodată, Și pînă-n clipa ceealaltă Tu ai trăit cu moartea laolaltă. Într-o secundă oarbă, dintre sorți, Trăiai în două vieți și-n două morți. Cîte secunde astfel repetate Nu te-au ucis mereu pe jumătate ! De cîte ori tu nu te-ai întrebat Dacă-ai murit sau dacă-ai înviat ! Semenul meu, tîrît între morminte, Știi, deși viu, că ții de oseminte ? Ce cugeți, ce nădejdi mai ai, ce teamă ? Bagă mai bine, omule, de seamă. În fața gîndului ce te colindă Ți-am pus cîteva țăndări de oglindă Și te întreb, că sufletul îți tace, Ursuz și gol, ce vrei : război, sau pace ?

PAZNICUL Se potolise spaima. Din casa sfărîmată Mai șovăie trei ziduri în picioare. Podelele-n cinci caturi zburaseră deodată Și rămînea văzduhul posac învelitoare. Din creștet pînă-n pivniți clădirea era una. Bătuseră ploi negre trei ani de nopți, la rînd. Prin casa găunoasă treceau ca-n cîmp furtuna Și viscolul de iarnă nebun și buciumînd. În ce-a fost o fereastră păzea-ncruntat un cîine, Nedezlipit de vatra stăpînului pierdut, Pe care îl așteaptă să vie azi ori mîine, Și mîinile-ntîrzie de mult și-a și trecut.

GLORIE Cetatea-i o movilă de ziduri răsturnate Și a fugit și umbra din cetate. Cîți oameni încă-n viață mai zac în agonie, Subt grinzi și în molozuri, se știe, nu se știe. Se va-nsuma în cifra unui registru rece. A fost cîndva, e sigur, ceva, dar și-asta trece, Cum au trecut atîtea și trec neîntrerupt, Fără să știi ce moarte și morții zac dedesupt. Mînngîie-se cu-atîta și morții din cetate : Istoria le face martirilor dreptate. E scrisă cu condeie, cerneală și cuvinte, Și jumătate mută, ea jumătate minte ; Cu voie, fără voie, de milă, de hatîr, O să-i bocească-n vorbe-nflorite un catîr, Tot așteptînd pomana de-a fi nemuritori, La ușile-amintirii în cîrji de cerșetori.

UN LAZARET Un lazaret clădit în papainoage Slujește-n șes s-adune pe răniți, Aduși pe tărgi, ca niște șomoioage De cîrpe-n sînge negru, și zgîrciți. Sînt două mii dintr-alte mii de frați Și-i arde-arșița-n cîmp, ca un blestem. Sluți, ciuruiți de gloanțe, despicați, Fără bărbie, fălci și umeri, gem. Întinși pe rînd de-a dreptul în țărînă, Trei medici îi aleg cam pe-ntîmplate. Cei fără brațe pot să mai rămînă. Sânt ridicați ciuntiții jumătate. Din gîrla fiartă vine în sacale Leșia apei : gurilor li-e sete. Pînă a fi culeși pentru spitale I-așteaptă agoniile încete. Un nor de muște, pus pe fiecare, Îl dumică bucată cu bucată, Neputincios de nicio apărare, Sugîndu-i buba ochilor umflată. Au și simțit din depărtare corbii Și-n stoluri ăeste lagăr s-au lăsat. Iată-i în luptă crîncenă cu corbii, Zmulgîndu-le cu pliscul tifonul sîngerat.

CONVOIUL SICRIELOR Să fi rămas din rude-ngropați niscai nepoți ? De subt moluz și bîrne s-au scos aproape toți, Cu toate că la număr ieșea de dimineață Cu mult mai multă lume decît fusese-n viață. Căci dintr-un om, întreagă, nu vine niciodată O singură bucată. Și ce-a rămas dintr-însul se scoate pe lopată ; O labă, șoldul, brațul, întregi numai bucăți De om, și zdrențe, sferturi, fărîme, jumătăți ; O palmă delicată, la deget cu inelul Logodnei : nu-ncepuse prăpădul și măcelul. Într-un sicriu, grămadă, intrau de-a valma paie, Țîrînă-amestecată cu păr și măruntaie, Bărbații și copiii, ciozvîrle și crîmpeie De mădulari și resturi gingașe de femeie. Unui bărbat cu brațe, scăpat din scrum mai plin, I se pierduse capul într-un coșciug străin De astfel, nicio față nu mai avea figură, Smolită și-nchegată într-o caricatură ; Și, ca o cobe nouă de-adaos, ca un semn, Mai rătăcea-ntre racle și un picior de lemn, De se-ntrebau, ca martori, groparii și poporul, Căror ca...