Poezia Făt-Frumos de Tudor Arghezi

FĂT-FRUMOS




Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,
De nu se mai zărește nicăierea,
Oricît și-ar pune soarele puterea,
Oricît s-ar scoborî luna de jos ?




Munții pustii, cu piscurile cată
Mîhniți, din cer, în valea de granit,
Ca să-l mai vadă, cel puțin o dată,
Viu dacă-i viu, sau mort de-o fi murit.




S-a rupt din codri, s-a pierdut din șeș
Și, goală ca de suflet, tristă, șara
Nu mai găsește parecă,-nțeles.



Fluierul lui cîntă și-n cingătoare,
Și zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori și de fecioare,
Îl ascultau doinind pe la-nnoptate.




Se deșteptau cu doina lui, în zori,
Se-ndrăgosteau la cîntecele sale
Și se simțeau logodnicii ușori
Și mai frumoși, călcînd în iarba moale.




Împrietenit cu cerbii și mistreții
Și nins de fluturi jucători în cete,
Jivinele-l priveau ca niște fete,
Și cu sfiiala dulce-a tinereții.




Unde-a plecat că n-are nimeni știre
Fătul-Frumos, cu plete negre grele,
Cu ochi albaștri, plini ca de măegele,
Și cu sprînceana-n jurul lor subțire ?




A scoborît din munți, pe stînci, călare,
Și patru nopți a scăpărat pămîntul,
De subt copitele nerăbdătoare
Ce s-au luptat cu cremenea și vîntul.




Și luîndu-și fluier, însă și săcure,
Și arme grele,-n mîna lui ușoare,
Trecu, ca o săgeată prin pădure,
Și ca un fulger purtător de soarte.




El străbătu întreaga țară
Iar apele nevrînd să-i facă loc
Le-a despicat pe mijloc
Cu pieptul între valuri, cu coiful alb afară.




Și s-ar fi zis că negrul armăsar,
Cu nările suflînd la fața apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau măcar.
Pe un străin al lui Traian și-al Papii.




Neamul ursuz din țărmul de subt lună,
Neam trist, urît, și hîd și sîngeros,
Amenințase doinele lui Făt-Frumos,
Mîndra lui și voia lui cea bună.




Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cînt,
Simți, din sînge, flăcări că se-adună,
Și-n glas în vorbe,-n pîine și pămînt,
Dogorea cerului străbună.




Și o lumină nouă-n viața lui,
Și o chemare din Tării și noapte -
Și-n toate glasul nu știa al cui,
Și un îndemn de semne și de șoapte




Nemaiștiute, nemaiîncercate,
Ce se iscau și se topeau în salbe,
Că lua vîzduhul chipuri aripate
Și se-ngroșau într-însul fințe albe.




Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, și-o zare
Era ca o tipsie izbită de săgeți.
Murmur de fier și șuier de urale,
Într-o urzire crîncenă de vieți,
De lănci împiedicate în zăbale.




Acum, s-a dus dușmanul să-l răpuie ;
Ori să-l înnece-n sînge și-n vîltoare,
Ori bezna lui zidită să descuie -
În stare și de milă, dar și de necruțare -




Cum va voi, Vrednicul urmaș
Al lui Ștefan și Țepeș împreună,
Ridică și altare din stei pentru vrăjmaș
Dar și țăpoiaie-nnalte, cu proțăpirea bună.




Tu, Țară-așteaptă cîntecele iar
Să se strecoare-n ramuri liniștit,
Din răsăritul mare-n asfințit,
De la hotar, pînă-n hotar.