Poezia [Adio] La Târgoviște de Grigore Alexandrescu

[ADIO ] LA TÂRGOVIȘTE


Culcat p-aste ruine, sub care adâncită
E gloria și umbra de eroi,
În liniște, tăcere, văz lumea adormită
Ce uită-n timpul nopții necazuri și nevoi.


Dar cine se aude și ce este ast sunet?
Ce oameni sau ce armii și ce repede pas?
Pământul îl clătește războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, șoapte, trece, vâjie-un glas...

................................................................................

Dar unde sunt acestea? sau dus! au fost părere,
Căci armele, vitejii și toate au tăcut.
Așa orce mărire nemicnicită piere!
A noastră, a Palmirii ș-a Romei a trecut


Și pe țărâna-aceea, de care-odinioară
Se spăimântau tiranii de frică tremurând.
Al nopții tâlhar vine și pasări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul șuierând.

..............................................................

..................................................................


Mă scol, mă d-aicea; pasurile mele,
Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crâng.
Și las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrămi destule ca se plâng.


Aicea am speranță se aflu mulțumire;
Eu voi să auz unda și cerul să-l privesc,
Să văz a aurorii mult veselă zâmbire,
Razele dimineții ce norii auresc;


Aci stejarii cu fală se-nalț, se îndreptează,
Urcând ale ramuri spre-azurele câmpii,
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează;
Acolo se văd dealuri, ș-aici sălbatici vii.


Din coasta-acestor stânce, din vârful astui munte,
De unde își apucă vulturul al său zbor,
A nopții stea revarsă lumină p-a mea frunte
Și raza-i se reflectă pe limpede izvor;


Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină;
Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste râuri... Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.


Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri,
Restriștea mi-a fost leagăn, cu lacrămi m-am frănit,
Ca ale mării repezi și groaznice talazuri,
De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit.


Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulțumire de loc nu întâlnesc.
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Și oamenii pe mine trecând mă ocolesc.



Așa! așa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;
Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mâna p-a mea frunte și caut un mormânt.


Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din vârsta mea de aur, din sântul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămâne dimineața din visuri care zbor;


așa, fără-ndoială, amara mea viață
D-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă și iarna îl îngheață
Și nici o floare n-află sărmanul călător.


Dar însă suvenirul ființelor iubite
Va fi la al meu suflet etern înfățișat,
Ca frunzele aduse de vijălii pornite
La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.


De visurile voastre, speranțe-amăgitoare,
Acum peste măsură mă văz îndestulat;
Fugiți, zadarnici zile, ce griji omorâtoare
Pe tânăra mea vârstă curând ați adunat.


Când toamna să arată al iernii rece soare,
Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc:
Așa nenorocirea uscând a vârstii-mi floare,
Zic lumei un adio: iaulira și mă duc.

Poezia [Adio] La Târgoviște de Grigore Alexandrescu

[ADIO ] LA TÂRGOVIȘTE


Culcat p-aste ruine, sub care adâncită
E gloria și umbra de eroi,
În liniște, tăcere, văz lumea adormită
Ce uită-n timpul nopții necazuri și nevoi.


Dar cine se aude și ce este ast sunet?
Ce oameni sau ce armii și ce repede pas?
Pământul îl clătește războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, șoapte, trece, vâjie-un glas...

................................................................................

Dar unde sunt acestea? sau dus! au fost părere,
Căci armele, vitejii și toate au tăcut.
Așa orce mărire nemicnicită piere!
A noastră, a Palmirii ș-a Romei a trecut


Și pe țărâna-aceea, de care-odinioară
Se spăimântau tiranii de frică tremurând.
Al nopții tâlhar vine și pasări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul șuierând.

..............................................................

..................................................................


Mă scol, mă d-aicea; pasurile mele,
Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crâng.
Și las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrămi destule ca se plâng.


Aicea am speranță se aflu mulțumire;
Eu voi să auz unda și cerul să-l privesc,
Să văz a aurorii mult veselă zâmbire,
Razele dimineții ce norii auresc;


Aci stejarii cu fală se-nalț, se îndreptează,
Urcând ale ramuri spre-azurele câmpii,
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează;
Acolo se văd dealuri, ș-aici sălbatici vii.


Din coasta-acestor stânce, din vârful astui munte,
De unde își apucă vulturul al său zbor,
A nopții stea revarsă lumină p-a mea frunte
Și raza-i se reflectă pe limpede izvor;


Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină;
Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste râuri... Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.


Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri,
Restriștea mi-a fost leagăn, cu lacrămi m-am frănit,
Ca ale mării repezi și groaznice talazuri,
De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit.


Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulțumire de loc nu întâlnesc.
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Și oamenii pe mine trecând mă ocolesc.



Așa! așa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;
Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mâna p-a mea frunte și caut un mormânt.


Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din vârsta mea de aur, din sântul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămâne dimineața din visuri care zbor;


așa, fără-ndoială, amara mea viață
D-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă și iarna îl îngheață
Și nici o floare n-află sărmanul călător.


Dar însă suvenirul ființelor iubite
Va fi la al meu suflet etern înfățișat,
Ca frunzele aduse de vijălii pornite
La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.


De visurile voastre, speranțe-amăgitoare,
Acum peste măsură mă văz îndestulat;
Fugiți, zadarnici zile, ce griji omorâtoare
Pe tânăra mea vârstă curând ați adunat.


Când toamna să arată al iernii rece soare,
Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc:
Așa nenorocirea uscând a vârstii-mi floare,
Zic lumei un adio: iaulira și mă duc.

Poezia Viața Cîmpenească de Grigore Alexandrescu

VIAȚA CÎMPENEASCĂ


Așa, simpla viețuire
Eu știu să o prețuiesc
Și de acea fericire
Voi bucuros să-ți vorbesc.
Dar florile și verdeața,
Apusul și dimineața,
Și fluierul cîmpenesc,
Cu patimi, cu chinuri grele,
Cu starea inimi mele,
Nicicum nu se potrivesc.




Departe d-acele locuri,
Ce poate m-ar fi-nsuflat,
De țărăneștile jocuri,
Ce-adesea m-au încîntat,
Coprins de nemulțumire,
De grijă și de mîhnire,
De soarta mea ocolit,
În cele ce mă-mpresoară,
Ce gînduri, idei omoară,
Duhul își pierde puterea ;
E greu să descrii plăcerea,
Cînd sufletul e mîhnit.





Însă a mea mulțumire
Pentru a ta găzduire
Eu tot nu o poci uita,
Și cît va sta prin putință
Voi pune a mea silință
Adevăru-a imita ;
Măcar în vorbele mele,
Să poci să găsesc văpsele,
Să știu să-ntrebuințez
Colorele osebite,
Tonurile felurite,
Care stilu-nsufletez ;
S-arăt atîta simțire,
Cîtă simțeam mulțumire,
Cînd dulcea serei răcoare
În preajmă-mi se întindea
Și patimi sfîșiitoare,
Ca aburi din lac, din mare,
Deșertul mi le-absorbea.




Coprinsul, unde odată
Împreună-am viețuit
Și plăcerea-adevărată
Zilele mi-a îndulcit,
Este un cîmp lat, ce are
De vechi și firești hotare
Un mal către răsărit,
Iar către apus o apă,
Ce saduri, grădini adapă,
Ce udă țărmul setos,
Și-n ramuri multe0mpărțiră,
Curge mîndră, liniștită,
Pe patu-i cel năsipos.




Casa p-o muche clădită,
Singură cîmpul domnind
De umbră neocolită,
O vezi în aer albind.
Să zic că a ei zidire
E lucru cu osebire,
Că e d-o arhitectură
Cap d-operă în natură,
De loc nu mi-ar părea greu ;
Însă această minciună,
Deși îndestul de bună,
Apasă cugetul meu.
Așadar, iau îndrăzneală
Și spui că adevărat
N-are nimic de mirat,
Dar are fără-ndoială,
Tot ce e neapărat.




Spre patru părți ale lumei
Patru ferestre privesc,
Și dacă pe tonul glumei
Slobod îmi e să vorbesc,
Al lor număr, micșorime,
Cu a casei înălțime
Atît nu se învoiesc,
Încît ochiul ce le vede
Cu lesnire poate crede
Că se plătea altădată
Vro dajdie însemnată
Subt nume de ferestrit,
Măcar că nu mi se pare
Nici undeva am citit,
Că la vreo întîmplare
Nobilii să fi plătit.
Astfel de năravuri proaste,




Dacă vreodată-au fost,
N-au putut fi ale noastre
Ci-ale norodului prost.
Numai al singur plătește,
Fiind mai abicinuit ;
Iar de ce, nici se vorbește ;
Păcatul ar fi cumplit.
Pricina e delicată,
Și prea puțin cîștigăm,
La mulțimea nensemnată,
Adevăruri s-aruncăm.






Dar în vorbă neplăîcută
Ca să nu ne încurcăm,
Și ca nu, din întîmplare,
S-aduc la mulți supărare,
Descrierea începută,
Mai bine să o urmăm.


.........................................................................................



În vale se văd desișuri,
Saduri, livezi, alunișuri,
Pe urmă ochiul zărește
Un deal ce se prelungește
Verde și împestrițat.
Coastele-i sînt învăluite
De vii, de semănături,
De crînguri și de păduri.
Munții mai în depărtare
Se văd ca tulbure nor ;
Vara le e la picioare
Și iarna pe fruntea lor.




Iată, dup-a mea părere,
Locul atîta dorit,
Unde zile de plăcere,
Frumoasă singurătate,
Bunurile-adevărate
În sînul tău le-am simțit ;
Pace, liniște, viață,
Toate-acolo mă-nsoțea,
Și din orice dimineață,
Mulțumirea se năștea.
Dacă vreo cugetare
C-o umbră de întristare
Fruntea mea acoperea,
Ușoara-i întipărire,
Ca cercul acel subțire,
Ce-ațîță din întîmplare
P-o undă nemișcătoare
Un vînt cu lină suflare,
Trecea se pierdea de sine
Ș-al firei glas simțitor,
Și ideile senine
Lua iarăși cursul lor.




Adeseori pe cîmpie
Departe mă rătăceam,
Adesea cu bucurie
În dulci gîndiri mă pierdeam.
Simboluri de tinerețe,
Fluturi cu vesele fețe
Privirea mea o trăgea :
Pe iarbă în depărtare
Fluturile părea floare ;
Dar cînd umbletu-mi simțea
Insectele-amăgitoare
Se-nălța, găsea scăpare
Aripele-și scuturînd,
Și eu c-o dulce mirare
Vedeam florile zburînd.




Nori deși, negri, cîteodată
Cerul îl întuneca,
Și ploaia-n ei adunată
Pe cîmpia-nsetoșată
În torente se vărsa ;
Apoi razele-i robite
Soarele-ncet desfăcînd,
Și-n munți, valuri aurite
Norii umezi prefăcînd,
C-o privire-nfăcărată
Lumea el o coprindea,
Și o mreajă purpurată
Peste dealuri întindea.





Cînd acea stea arzătoare,
Aproape d-al ei sfințit,
Părea a da sărutare
Pămîntului ce-a-ncălzit,
Și mai întorcînd o rază
Ca zîmbet prietenesc,
Sta un minut să o vază
Ochii care o doresc ;
Ochii acei pentru care
Este cel din urmă soare
Ce ei poate mai privesc ;
Supus la acea uimire,
L-acea adîncă simțire,
Care subt ceruri senine
Seara aduce cu sine,
Slobod de griji, de dorințe,
În cugetu-mi mulțumit,
Slăvind o-naltă putere,
Eu ascultam în tăcere
Al multor mii de ființe
Concertul nemărginit.





Și cînd lun-argintuită,
Albind iarba de pe vale,
Ieșa lină, ocolită
De stelele curții sale,
Pe dealurile rîpoase,
Stam, mă opream să privesc
Cerurile sămănate
De globuri nenumărate,
Care făclii luminoase,
În umbra nopții lucesc.





Pîn aluniș sufla vîntul,
Frunza ușor clătina,
Nucii bătrîni ca pămîntul
D-a lungul se desina ;
Unda cea armonioasă
A unui ascuns izvor
Ca o șoptă amoroasă
S-auzea în preajma lor.
Curmînd adînca tăcere
A cîmpului liniștit,
Un glas cînta cu plăcere
Un cîntec obicinuit.
Ast glas, această cîmpie,
Noaptea care mă-nvălea
Gîndiri de melancolie
În inimă-mi învia.
Și florile tinereței,
Visuri, nădejdi, amăgiri,
Acea ghirland-a vieței
Țesută de năluciri,
Care, cîte una-una,
Treptat s-au desfințat,
Ca frnzele ce furtuna
De verzi le-a smuls, le-a uscat,
Mi s-arăta înainte ;




Cu gîndul mă întorceam
La locurile dorite,
În valea ce-atît iubeam.
Vedeam livada, grădina,
Poteca ce des călcam,
Părul înalt și tulpina
Unde copil mă jucam
Astfel în țări depărtate,
Unde strein te numești,
D-auzi pe neașteptate
Limba care o dorești,
Limba acea părintească,
În care tu te gîndeai,
Ce-n vîrsta copilărească
Cu maică-ta o vorbeai,
Orcît de urîtă fie,
Aspră, grea la auzit,
Se naște o bucurie
Un ce neobicinuit,
O simțire vie-adîncă
În sufletu-ți rătăcit,
Și crezi că te afli încă
În țara ce-ai părăsit.





A ! dacă o provedință
Asupra mea ar privi,
Dacă smerita-mi dorință
Soarta o ar împlini,
Departe d-ai tiraniei
Tovarăși nelegiuți,
De cursele vicleniei,
De oameni neomeniți,
De tot ce se crede mare
În fapte ce necinstesc,
De zîmbete protectoare,
Care le nesocotesc,
Uitînd acea zeitate
Care-n zgomotosu-i zbor






Staturilor înălțate
Le suflă căderea lor,
La cîmp, locaș de plăcere,
Eu mulțumit aș trăi,
Liniștit și în tăcere,
Ziua mea aș împlini.
La binele ce îmi place,
Și neamului meu doresc,
Pe voi cîți puteți a-l face
Aș cerca să vă pornesc :
Aș pune mica mea parte,
Silința-vă lăudînd,
Isprava nu prea departe,
Bună dreaptă arătînd,
V-aș arăta răsplătirea,
Ș-un înger ajutător,
Și cinstea, și mulțumirea
Ce inimile aprinde,
Iar celuia ce se vinde,
Un trăsnet răzbunător.

Poezia Viața Cîmpenească de Grigore Alexandrescu

VIAȚA CÎMPENEASCĂ


Așa, simpla viețuire
Eu știu să o prețuiesc
Și de acea fericire
Voi bucuros să-ți vorbesc.
Dar florile și verdeața,
Apusul și dimineața,
Și fluierul cîmpenesc,
Cu patimi, cu chinuri grele,
Cu starea inimi mele,
Nicicum nu se potrivesc.




Departe d-acele locuri,
Ce poate m-ar fi-nsuflat,
De țărăneștile jocuri,
Ce-adesea m-au încîntat,
Coprins de nemulțumire,
De grijă și de mîhnire,
De soarta mea ocolit,
În cele ce mă-mpresoară,
Ce gînduri, idei omoară,
Duhul își pierde puterea ;
E greu să descrii plăcerea,
Cînd sufletul e mîhnit.





Însă a mea mulțumire
Pentru a ta găzduire
Eu tot nu o poci uita,
Și cît va sta prin putință
Voi pune a mea silință
Adevăru-a imita ;
Măcar în vorbele mele,
Să poci să găsesc văpsele,
Să știu să-ntrebuințez
Colorele osebite,
Tonurile felurite,
Care stilu-nsufletez ;
S-arăt atîta simțire,
Cîtă simțeam mulțumire,
Cînd dulcea serei răcoare
În preajmă-mi se întindea
Și patimi sfîșiitoare,
Ca aburi din lac, din mare,
Deșertul mi le-absorbea.




Coprinsul, unde odată
Împreună-am viețuit
Și plăcerea-adevărată
Zilele mi-a îndulcit,
Este un cîmp lat, ce are
De vechi și firești hotare
Un mal către răsărit,
Iar către apus o apă,
Ce saduri, grădini adapă,
Ce udă țărmul setos,
Și-n ramuri multe0mpărțiră,
Curge mîndră, liniștită,
Pe patu-i cel năsipos.




Casa p-o muche clădită,
Singură cîmpul domnind
De umbră neocolită,
O vezi în aer albind.
Să zic că a ei zidire
E lucru cu osebire,
Că e d-o arhitectură
Cap d-operă în natură,
De loc nu mi-ar părea greu ;
Însă această minciună,
Deși îndestul de bună,
Apasă cugetul meu.
Așadar, iau îndrăzneală
Și spui că adevărat
N-are nimic de mirat,
Dar are fără-ndoială,
Tot ce e neapărat.




Spre patru părți ale lumei
Patru ferestre privesc,
Și dacă pe tonul glumei
Slobod îmi e să vorbesc,
Al lor număr, micșorime,
Cu a casei înălțime
Atît nu se învoiesc,
Încît ochiul ce le vede
Cu lesnire poate crede
Că se plătea altădată
Vro dajdie însemnată
Subt nume de ferestrit,
Măcar că nu mi se pare
Nici undeva am citit,
Că la vreo întîmplare
Nobilii să fi plătit.
Astfel de năravuri proaste,




Dacă vreodată-au fost,
N-au putut fi ale noastre
Ci-ale norodului prost.
Numai al singur plătește,
Fiind mai abicinuit ;
Iar de ce, nici se vorbește ;
Păcatul ar fi cumplit.
Pricina e delicată,
Și prea puțin cîștigăm,
La mulțimea nensemnată,
Adevăruri s-aruncăm.






Dar în vorbă neplăîcută
Ca să nu ne încurcăm,
Și ca nu, din întîmplare,
S-aduc la mulți supărare,
Descrierea începută,
Mai bine să o urmăm.


.........................................................................................



În vale se văd desișuri,
Saduri, livezi, alunișuri,
Pe urmă ochiul zărește
Un deal ce se prelungește
Verde și împestrițat.
Coastele-i sînt învăluite
De vii, de semănături,
De crînguri și de păduri.
Munții mai în depărtare
Se văd ca tulbure nor ;
Vara le e la picioare
Și iarna pe fruntea lor.




Iată, dup-a mea părere,
Locul atîta dorit,
Unde zile de plăcere,
Frumoasă singurătate,
Bunurile-adevărate
În sînul tău le-am simțit ;
Pace, liniște, viață,
Toate-acolo mă-nsoțea,
Și din orice dimineață,
Mulțumirea se năștea.
Dacă vreo cugetare
C-o umbră de întristare
Fruntea mea acoperea,
Ușoara-i întipărire,
Ca cercul acel subțire,
Ce-ațîță din întîmplare
P-o undă nemișcătoare
Un vînt cu lină suflare,
Trecea se pierdea de sine
Ș-al firei glas simțitor,
Și ideile senine
Lua iarăși cursul lor.




Adeseori pe cîmpie
Departe mă rătăceam,
Adesea cu bucurie
În dulci gîndiri mă pierdeam.
Simboluri de tinerețe,
Fluturi cu vesele fețe
Privirea mea o trăgea :
Pe iarbă în depărtare
Fluturile părea floare ;
Dar cînd umbletu-mi simțea
Insectele-amăgitoare
Se-nălța, găsea scăpare
Aripele-și scuturînd,
Și eu c-o dulce mirare
Vedeam florile zburînd.




Nori deși, negri, cîteodată
Cerul îl întuneca,
Și ploaia-n ei adunată
Pe cîmpia-nsetoșată
În torente se vărsa ;
Apoi razele-i robite
Soarele-ncet desfăcînd,
Și-n munți, valuri aurite
Norii umezi prefăcînd,
C-o privire-nfăcărată
Lumea el o coprindea,
Și o mreajă purpurată
Peste dealuri întindea.





Cînd acea stea arzătoare,
Aproape d-al ei sfințit,
Părea a da sărutare
Pămîntului ce-a-ncălzit,
Și mai întorcînd o rază
Ca zîmbet prietenesc,
Sta un minut să o vază
Ochii care o doresc ;
Ochii acei pentru care
Este cel din urmă soare
Ce ei poate mai privesc ;
Supus la acea uimire,
L-acea adîncă simțire,
Care subt ceruri senine
Seara aduce cu sine,
Slobod de griji, de dorințe,
În cugetu-mi mulțumit,
Slăvind o-naltă putere,
Eu ascultam în tăcere
Al multor mii de ființe
Concertul nemărginit.





Și cînd lun-argintuită,
Albind iarba de pe vale,
Ieșa lină, ocolită
De stelele curții sale,
Pe dealurile rîpoase,
Stam, mă opream să privesc
Cerurile sămănate
De globuri nenumărate,
Care făclii luminoase,
În umbra nopții lucesc.





Pîn aluniș sufla vîntul,
Frunza ușor clătina,
Nucii bătrîni ca pămîntul
D-a lungul se desina ;
Unda cea armonioasă
A unui ascuns izvor
Ca o șoptă amoroasă
S-auzea în preajma lor.
Curmînd adînca tăcere
A cîmpului liniștit,
Un glas cînta cu plăcere
Un cîntec obicinuit.
Ast glas, această cîmpie,
Noaptea care mă-nvălea
Gîndiri de melancolie
În inimă-mi învia.
Și florile tinereței,
Visuri, nădejdi, amăgiri,
Acea ghirland-a vieței
Țesută de năluciri,
Care, cîte una-una,
Treptat s-au desfințat,
Ca frnzele ce furtuna
De verzi le-a smuls, le-a uscat,
Mi s-arăta înainte ;




Cu gîndul mă întorceam
La locurile dorite,
În valea ce-atît iubeam.
Vedeam livada, grădina,
Poteca ce des călcam,
Părul înalt și tulpina
Unde copil mă jucam
Astfel în țări depărtate,
Unde strein te numești,
D-auzi pe neașteptate
Limba care o dorești,
Limba acea părintească,
În care tu te gîndeai,
Ce-n vîrsta copilărească
Cu maică-ta o vorbeai,
Orcît de urîtă fie,
Aspră, grea la auzit,
Se naște o bucurie
Un ce neobicinuit,
O simțire vie-adîncă
În sufletu-ți rătăcit,
Și crezi că te afli încă
În țara ce-ai părăsit.





A ! dacă o provedință
Asupra mea ar privi,
Dacă smerita-mi dorință
Soarta o ar împlini,
Departe d-ai tiraniei
Tovarăși nelegiuți,
De cursele vicleniei,
De oameni neomeniți,
De tot ce se crede mare
În fapte ce necinstesc,
De zîmbete protectoare,
Care le nesocotesc,
Uitînd acea zeitate
Care-n zgomotosu-i zbor






Staturilor înălțate
Le suflă căderea lor,
La cîmp, locaș de plăcere,
Eu mulțumit aș trăi,
Liniștit și în tăcere,
Ziua mea aș împlini.
La binele ce îmi place,
Și neamului meu doresc,
Pe voi cîți puteți a-l face
Aș cerca să vă pornesc :
Aș pune mica mea parte,
Silința-vă lăudînd,
Isprava nu prea departe,
Bună dreaptă arătînd,
V-aș arăta răsplătirea,
Ș-un înger ajutător,
Și cinstea, și mulțumirea
Ce inimile aprinde,
Iar celuia ce se vinde,
Un trăsnet răzbunător.

Poezia Miezul Nopței de Grigore Alexandrescu

MIEZUL NOPȚEI



Aici p-aste ruine cu mîndre suvenire
Privesc cum orizontul se umple de făclii,
Cum luna în tăcere s-arată să inspire
Gîndiri religioase l-ai lui Apolon fii.




Cînd tot doarme-n natură, cînd tot e liniștire,
Cînd nu mai e mișcare în lumea celor vii,
Deșteaptă priveghează a mea tristă gîndire,
Precum o piramidă se-nalță în pustii.




Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe cîmpie,
Al meu suflet se-nalță pe aripi d-un foc sfînt,
În zboru-i se ridică la poarta de vecie,
Căci nici o legătură nu are pre pămînt.




Nădejdea mea din lume de moarte se precurmă ;
Trecu ea precum trece un fulger pîntre nor ;
S-a șters precum se șterge a vulturului urmă
Cînd spintecă văzduhul în falnecul său zbor.




De cînd pierdui părinții-mi trei ierni întregi trecură,
Trei ierni, căci după ierne viața-mi socotesc,
Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură,
Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc.



Frumoasa primăvară acuma se grăbește
La caru-i să înhame pe zefirii ușori ;
Pășaște, și pe urmă-i verdeața se ivește
Și cerul se dezbracă de viforoșii nori.




Zefirul printre frunze misterios suspină,
E limpede-orizontul și cerul luminos ;
A rîurilor șoaptă... Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.




Căci închinat dureri, amara mea viață
D-atunci e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă, ce iarna îl îngheață,
Pe care flori nu află sărmanul călător.





Lăsat strein în lume, lipsit de orice bine,
Văzînd că nu-mi rămîne plăcere pe pămînt,
Văzînd zilele mele de suferințe pline,
Pui mîna p-a mea frunte și caut un mormînt.




Puțină vreme încă și glasu-mi se va stinge,
Și inima d-a bate în pieptu-mi va-nceta !
Atunci fără-ndoială eu soarta voi învinge,
Și a vieții taină în moarte voi afla.

Poezia Miezul Nopței de Grigore Alexandrescu

MIEZUL NOPȚEI



Aici p-aste ruine cu mîndre suvenire
Privesc cum orizontul se umple de făclii,
Cum luna în tăcere s-arată să inspire
Gîndiri religioase l-ai lui Apolon fii.




Cînd tot doarme-n natură, cînd tot e liniștire,
Cînd nu mai e mișcare în lumea celor vii,
Deșteaptă priveghează a mea tristă gîndire,
Precum o piramidă se-nalță în pustii.




Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe cîmpie,
Al meu suflet se-nalță pe aripi d-un foc sfînt,
În zboru-i se ridică la poarta de vecie,
Căci nici o legătură nu are pre pămînt.




Nădejdea mea din lume de moarte se precurmă ;
Trecu ea precum trece un fulger pîntre nor ;
S-a șters precum se șterge a vulturului urmă
Cînd spintecă văzduhul în falnecul său zbor.




De cînd pierdui părinții-mi trei ierni întregi trecură,
Trei ierni, căci după ierne viața-mi socotesc,
Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură,
Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc.



Frumoasa primăvară acuma se grăbește
La caru-i să înhame pe zefirii ușori ;
Pășaște, și pe urmă-i verdeața se ivește
Și cerul se dezbracă de viforoșii nori.




Zefirul printre frunze misterios suspină,
E limpede-orizontul și cerul luminos ;
A rîurilor șoaptă... Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.




Căci închinat dureri, amara mea viață
D-atunci e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă, ce iarna îl îngheață,
Pe care flori nu află sărmanul călător.





Lăsat strein în lume, lipsit de orice bine,
Văzînd că nu-mi rămîne plăcere pe pămînt,
Văzînd zilele mele de suferințe pline,
Pui mîna p-a mea frunte și caut un mormînt.




Puțină vreme încă și glasu-mi se va stinge,
Și inima d-a bate în pieptu-mi va-nceta !
Atunci fără-ndoială eu soarta voi învinge,
Și a vieții taină în moarte voi afla.

Poezia Așteptarea de Grigore Alexangrescu

AȘTEPTAREA




Acesta este ceasul... sau cel puțin sosește,
Dar ea unde să fie ? De ce nu se ivește ?
Minuturi fericite sînt oare de pierdut ?
Foarte puține omul în viața lui are !
Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare...
Nu e nimic ; o frunză în vale a căzut.




Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere ;
Totul se mișcă, umblă, dar toate sînt părere ;
Vîntul, umblă mă-nșală, cînd crez a o veda.
Lana aci s-rată, aci iar se ascunde :
Abia cîteodată întunecul pătrunde,
Și norii înainte-i se pun ca o perdea.




Poate că și ea are o tainică-ntîlnire,
Poate că stăpînită d-asemenea simțire
Pășește-nvăluită în umbra unui nor.
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domnește ca aerul în lume :
Cu ce drept omul singur să fie simțitor ?




Nu știu, dar la atîtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fîntănei de mirare,
Prin care morții uită că-n lume au trăit.




Zile neprețuite ale copilăriei,
Tovarăși ai vieții și fii ai bucuriei !
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Și din toate o scurtă viață să-ntocmesc !






M-aș duce unde zboară atîtea rîndurele,
Cînd viscolul începe, cînd vin vremile rele ;
Pe pasur'le verdeței ca ele m-aș ivi.
Din loc în loc aș trece în climele streine,
Unde sînt alte stele, și ceruri mai senine,
Dar iarăși m-aș întoarce cînd firea ar zîmbi.





Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătînd în viață pacea, și-n pace mulțumirea,
Ca rîul fără nume, aș trece neștiut.
Orcît de mic e templu, dar tot îl locuiește
Acele ce pămîntul și cerul stăpînește :
Numai pentru-a lui slavă și omul s-a născut !




Nădejduiesc într-însul ; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemnate
De asupriri nedrepte, de curse viclenești.

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine...
Părere-nșălătoare, ș-acum mă amăgești ?




Dar nu, văz o ființă... spre mine-naintează...
Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimîntează ;
Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea pășește, ia seama... o auz că șoptește.
Negreșit e femeie... Ce zice ? Mă numește !
Pieptul, inima-mi bate : aceasta este ea.

Poezia Așteptarea de Grigore Alexangrescu

AȘTEPTAREA




Acesta este ceasul... sau cel puțin sosește,
Dar ea unde să fie ? De ce nu se ivește ?
Minuturi fericite sînt oare de pierdut ?
Foarte puține omul în viața lui are !
Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare...
Nu e nimic ; o frunză în vale a căzut.




Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere ;
Totul se mișcă, umblă, dar toate sînt părere ;
Vîntul, umblă mă-nșală, cînd crez a o veda.
Lana aci s-rată, aci iar se ascunde :
Abia cîteodată întunecul pătrunde,
Și norii înainte-i se pun ca o perdea.




Poate că și ea are o tainică-ntîlnire,
Poate că stăpînită d-asemenea simțire
Pășește-nvăluită în umbra unui nor.
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domnește ca aerul în lume :
Cu ce drept omul singur să fie simțitor ?




Nu știu, dar la atîtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fîntănei de mirare,
Prin care morții uită că-n lume au trăit.




Zile neprețuite ale copilăriei,
Tovarăși ai vieții și fii ai bucuriei !
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Și din toate o scurtă viață să-ntocmesc !






M-aș duce unde zboară atîtea rîndurele,
Cînd viscolul începe, cînd vin vremile rele ;
Pe pasur'le verdeței ca ele m-aș ivi.
Din loc în loc aș trece în climele streine,
Unde sînt alte stele, și ceruri mai senine,
Dar iarăși m-aș întoarce cînd firea ar zîmbi.





Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătînd în viață pacea, și-n pace mulțumirea,
Ca rîul fără nume, aș trece neștiut.
Orcît de mic e templu, dar tot îl locuiește
Acele ce pămîntul și cerul stăpînește :
Numai pentru-a lui slavă și omul s-a născut !




Nădejduiesc într-însul ; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemnate
De asupriri nedrepte, de curse viclenești.

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine...
Părere-nșălătoare, ș-acum mă amăgești ?




Dar nu, văz o ființă... spre mine-naintează...
Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimîntează ;
Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea pășește, ia seama... o auz că șoptește.
Negreșit e femeie... Ce zice ? Mă numește !
Pieptul, inima-mi bate : aceasta este ea.

Poezia Te Mai Văzui O Dată de Grigore Alexandrescu

TE MAI VĂZUI O DATĂ



Te mai văzui o dată, ființă de iubire,
O înger ce slăvesc !
Și ceasurile repezi, și scumpa ta zîmbire,
Cu suflet, cu viața sînt gata să plătesc.




În valurile-acelea de lume încîntată,
În care ne-am găsit,
În vesele cadrile, în sala luminată,
Stam singur și mîhnit.




Plăcerea, frumusețea, podoabe felurite,
Tot era în zadar ;
Ele nu pot să-nvie simțurile-amorțite
D-al patimei amar.





Bucuria ce-n preajmă-mi trecea cu repejune,
Trist, rece mă găsea,
Și mă gîndeam la vremea vare în veci n-apune
În pomenirea mea.




Atunci intrași ! Dodată, de pe a mea vedere
Se ridică un nor :
Te presimții ; îmi spune a ta apropiere
Un aer de amor.




Zambila primăverii așa ea ne împarte
Desfătător miros,
Așa dulcele-i suflet se simte de departe,
În aer răcoros.





Și inimile noastre, și ochii se-ntîlniră ;
Simțirii ce pătimești ;
Un zîmbet trist mi-o spune ; cu tine îmi zîmbiră
Puterile cerești !





Văzui pieptul tău tînăr bătînd de turbarare,
Subt vălul ce sălta ;
Te privii în tăcere ; cunoscuși a mea stare,
Văzuși puterea ta.





Dar cum se strecurară delirul, fericirea !
Ce iute au trecut !
Jaluză d-al meu bine, făcu nenorocirea
Un semn, și te-am pierdut !





Multe rele d-atuncea am suferit, iubită !
Multe am pătimit !
Soarta mea credincioasă la ura-i nemblînzită,
Din zboru-i s-a oprit.




Viitorul în ochii-mi își pierde nălucirea,
Toate mă obosesc ;
Tu îmi erai nădejdea, tu însuflai gîndirea,
Tu făceai să trăiesc.





Roua buzelor tale sufletul răcorește,
Dă viață și plăceri :
Subt umedele-ți gene, e un foc ce topește
Tot felul de dureri.





Dar depărtat de tine, ce pot să-mi folosească
Lumea ș-ale ei bunuri, și orice aș avea ?
Pustiul unui suflet știu ele să-mplinească ?
Pot s-aducă trecutul, pot face-a te vedea ?





Pot să întoarcă vremea și ceasurile sfinte
Care sînt al tău dar,
Ca să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte
P-al inimii-ți altar ?

Poezia Te Mai Văzui O Dată de Grigore Alexandrescu

TE MAI VĂZUI O DATĂ



Te mai văzui o dată, ființă de iubire,
O înger ce slăvesc !
Și ceasurile repezi, și scumpa ta zîmbire,
Cu suflet, cu viața sînt gata să plătesc.




În valurile-acelea de lume încîntată,
În care ne-am găsit,
În vesele cadrile, în sala luminată,
Stam singur și mîhnit.




Plăcerea, frumusețea, podoabe felurite,
Tot era în zadar ;
Ele nu pot să-nvie simțurile-amorțite
D-al patimei amar.





Bucuria ce-n preajmă-mi trecea cu repejune,
Trist, rece mă găsea,
Și mă gîndeam la vremea vare în veci n-apune
În pomenirea mea.




Atunci intrași ! Dodată, de pe a mea vedere
Se ridică un nor :
Te presimții ; îmi spune a ta apropiere
Un aer de amor.




Zambila primăverii așa ea ne împarte
Desfătător miros,
Așa dulcele-i suflet se simte de departe,
În aer răcoros.





Și inimile noastre, și ochii se-ntîlniră ;
Simțirii ce pătimești ;
Un zîmbet trist mi-o spune ; cu tine îmi zîmbiră
Puterile cerești !





Văzui pieptul tău tînăr bătînd de turbarare,
Subt vălul ce sălta ;
Te privii în tăcere ; cunoscuși a mea stare,
Văzuși puterea ta.





Dar cum se strecurară delirul, fericirea !
Ce iute au trecut !
Jaluză d-al meu bine, făcu nenorocirea
Un semn, și te-am pierdut !





Multe rele d-atuncea am suferit, iubită !
Multe am pătimit !
Soarta mea credincioasă la ura-i nemblînzită,
Din zboru-i s-a oprit.




Viitorul în ochii-mi își pierde nălucirea,
Toate mă obosesc ;
Tu îmi erai nădejdea, tu însuflai gîndirea,
Tu făceai să trăiesc.





Roua buzelor tale sufletul răcorește,
Dă viață și plăceri :
Subt umedele-ți gene, e un foc ce topește
Tot felul de dureri.





Dar depărtat de tine, ce pot să-mi folosească
Lumea ș-ale ei bunuri, și orice aș avea ?
Pustiul unui suflet știu ele să-mplinească ?
Pot s-aducă trecutul, pot face-a te vedea ?





Pot să întoarcă vremea și ceasurile sfinte
Care sînt al tău dar,
Ca să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte
P-al inimii-ți altar ?

Poezia Cîinele Soldatului de Grigore Alexandrescu

CÎINELE SOLDATULUI



Rănit în războaie, soldatul căzuse,
Și-n puține zile chinuit muri,
Departe d-o mumă care îl crescuse,
Și care-l iubi !




Sîrman, fără rude, pe țărmuri streine,
N-avea nici prieteni, nici un ajutor ;
Nu era ființă care să suspine
Pentru-un trecător !




Singurul tovarăș de nenorocire,
Singura-i avere, un cîine iubit,
Ședea lîngă dînsul, și-n mare mîhnire
Părea adîncit.




Acum tot e gata pentru îngropare,
Acum ridic trupul pe mîini de soldați,
Cinste hotărîtă acelora care
Mor pentru-mpărați.




În fruntea paradei cîinele pornește,
Din ochii lui pică lacrimi pe pămînt,
Ca un iubit frate el îl însoțește
Pînă la mormînt.




Aci se oprește aci se așază,
Nimic nu îl face a se depărta :
Așteptă să-l strige, crede c-o să-l vază
Cînd s-o deștepta !




Cîteodată cearcă piatra s-o ridice,
Cîteodată latră dup-un călător ;
Coprins de durere : Vino, parc-ar zice,
Să-mi dai ajutor.





Apoi cînd streinul de milă voiește
A-l trage doparte și hrană a-i da,
El își pleacă capul, în pămînt privește,
Și nimic nu va !





De două ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a învăluit,
Și sîrmanul cîine din locul de jale
A fost nelipsit !





Dar în dimineața acea viitoare,
Pe cînd se deșteaptă omul muncitor,
Zăcea lîngă groapă, mort de întristare,
Cîinele Azor !

Poezia Cîinele Soldatului de Grigore Alexandrescu

CÎINELE SOLDATULUI



Rănit în războaie, soldatul căzuse,
Și-n puține zile chinuit muri,
Departe d-o mumă care îl crescuse,
Și care-l iubi !




Sîrman, fără rude, pe țărmuri streine,
N-avea nici prieteni, nici un ajutor ;
Nu era ființă care să suspine
Pentru-un trecător !




Singurul tovarăș de nenorocire,
Singura-i avere, un cîine iubit,
Ședea lîngă dînsul, și-n mare mîhnire
Părea adîncit.




Acum tot e gata pentru îngropare,
Acum ridic trupul pe mîini de soldați,
Cinste hotărîtă acelora care
Mor pentru-mpărați.




În fruntea paradei cîinele pornește,
Din ochii lui pică lacrimi pe pămînt,
Ca un iubit frate el îl însoțește
Pînă la mormînt.




Aci se oprește aci se așază,
Nimic nu îl face a se depărta :
Așteptă să-l strige, crede c-o să-l vază
Cînd s-o deștepta !




Cîteodată cearcă piatra s-o ridice,
Cîteodată latră dup-un călător ;
Coprins de durere : Vino, parc-ar zice,
Să-mi dai ajutor.





Apoi cînd streinul de milă voiește
A-l trage doparte și hrană a-i da,
El își pleacă capul, în pămînt privește,
Și nimic nu va !





De două ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a învăluit,
Și sîrmanul cîine din locul de jale
A fost nelipsit !





Dar în dimineața acea viitoare,
Pe cînd se deșteaptă omul muncitor,
Zăcea lîngă groapă, mort de întristare,
Cîinele Azor !

Poezia Adio La Tîrgoviște de Grigore Alexandrescu

ADIO LA TÎRGOVIȘTE


Culcat p-aste ruine, sub care adîncită
E gloria străbună și umbra de eroi,
În liniște, tăcere, văz lumea adormită
Ce uită-n timpul nopții necazuri și nevoi.




Dar cine se aude și ce este ast sunet ?
Ce oameni sau ce armii și ce repede pas ?
Pămîntul îl clătește războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, șoapte, trece, vîjie-un glas...

.....................................................................................



Dar unde sînt acestea ? s-au dus ! au fost părere,
Căci armele, vitejii și toate au tăcut.
Ața orce mărire nemicnicită piere !
A noastră, a Palmirii ș-a Romei a trecut.




 Și pe țărîna-aceea, de care-odinioară
Se spăimîntau tiranii de frică tremurînd,
Al nopții tîlhar vine și pasări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul șuierînd.



::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Mă scol, mă mut d-aicea ; duc pasurile mele,
Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crîng.
Și las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrămi destule ca se plîng.




Aicea am speranță se aflu mulțumire ;
Eu voi să auz unda și cerul să-l privesc
Să văz a auririi mult veselă zîmbire,
Razele dimineții ce norii auresc ;




 Aci stejari cu fală se-nalț, se îndreptează,
Urcînd ale lor ramuri spre-azurele cîmpii,
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează ;
Acolo se văd dealuri, ș-aici sălbatici vii.




Din coasta-acestor stînce, din vîrful astui munte,
De  unde își apucă vulturul al său zbor,
A nopții stea răvarsă lumina p-a mea frunte
Și raza-i se reflectă pe limpede izvor ;




Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină ;
Aicea orizontul e dulce, luminos ;
Aici aceste rîuri.. Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.




Din sînul maicii mele, născut în griji, necazuri,
Restriștea mi-a fost leagăn, cu lacrămi m-am hrănit,
Ca ale mării repezi și groaznece talazuri,
De vîntul relei soarte spre stînci am fost gonit.




Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulțumire de loc nu întîlnesc.
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Și oamenii pe mine trecînd mă ocolesc.




Așa ! așa ! iubite, s-a dus scumpul meu bine ;
Văzînd că nu-mi rămîne plăcere pe pămînt,
Văzînd că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mîna p-a mea frunte și caut un mormînt.




Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din vîrsta mea de aur, din sîntul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămîne dimineața din visuri care zbor ;





Așa, fără-ndoială, amara mea viață
D-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă și iarna îl îngheață
Și nici o floare n-află sîrmanul călător.





Dar însă suvenirul ființelor iubite
Va fi la al meu suflet etern înfățișat,
Ca frunzele aduse de vijălii pornite
La vechea lor tulpină  ce-odată le-a purtat.





De visurile voastre, speranțe-amăgitoare,
Acum peste măsură mă văz îndestulat ;
Fugiți, zadarnici zile, ce griji omorîtoare
Pe tînăra mea vîrstă curînd ați adunat.





Cînd toamna să arată al iernii rece soare,
Copacii toamna să arată al iernii rece soare,
Așa nenorocirea uscînd a vîrstii-mi floare,
Zic lumei un adio : iua lira și mă duc.

Poezia Adio La Tîrgoviște de Grigore Alexandrescu

ADIO LA TÎRGOVIȘTE


Culcat p-aste ruine, sub care adîncită
E gloria străbună și umbra de eroi,
În liniște, tăcere, văz lumea adormită
Ce uită-n timpul nopții necazuri și nevoi.




Dar cine se aude și ce este ast sunet ?
Ce oameni sau ce armii și ce repede pas ?
Pămîntul îl clătește războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, șoapte, trece, vîjie-un glas...

.....................................................................................



Dar unde sînt acestea ? s-au dus ! au fost părere,
Căci armele, vitejii și toate au tăcut.
Ața orce mărire nemicnicită piere !
A noastră, a Palmirii ș-a Romei a trecut.




 Și pe țărîna-aceea, de care-odinioară
Se spăimîntau tiranii de frică tremurînd,
Al nopții tîlhar vine și pasări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul șuierînd.



::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Mă scol, mă mut d-aicea ; duc pasurile mele,
Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crîng.
Și las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrămi destule ca se plîng.




Aicea am speranță se aflu mulțumire ;
Eu voi să auz unda și cerul să-l privesc
Să văz a auririi mult veselă zîmbire,
Razele dimineții ce norii auresc ;




 Aci stejari cu fală se-nalț, se îndreptează,
Urcînd ale lor ramuri spre-azurele cîmpii,
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează ;
Acolo se văd dealuri, ș-aici sălbatici vii.




Din coasta-acestor stînce, din vîrful astui munte,
De  unde își apucă vulturul al său zbor,
A nopții stea răvarsă lumina p-a mea frunte
Și raza-i se reflectă pe limpede izvor ;




Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină ;
Aicea orizontul e dulce, luminos ;
Aici aceste rîuri.. Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.




Din sînul maicii mele, născut în griji, necazuri,
Restriștea mi-a fost leagăn, cu lacrămi m-am hrănit,
Ca ale mării repezi și groaznece talazuri,
De vîntul relei soarte spre stînci am fost gonit.




Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulțumire de loc nu întîlnesc.
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Și oamenii pe mine trecînd mă ocolesc.




Așa ! așa ! iubite, s-a dus scumpul meu bine ;
Văzînd că nu-mi rămîne plăcere pe pămînt,
Văzînd că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mîna p-a mea frunte și caut un mormînt.




Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din vîrsta mea de aur, din sîntul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămîne dimineața din visuri care zbor ;





Așa, fără-ndoială, amara mea viață
D-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă și iarna îl îngheață
Și nici o floare n-află sîrmanul călător.





Dar însă suvenirul ființelor iubite
Va fi la al meu suflet etern înfățișat,
Ca frunzele aduse de vijălii pornite
La vechea lor tulpină  ce-odată le-a purtat.





De visurile voastre, speranțe-amăgitoare,
Acum peste măsură mă văz îndestulat ;
Fugiți, zadarnici zile, ce griji omorîtoare
Pe tînăra mea vîrstă curînd ați adunat.





Cînd toamna să arată al iernii rece soare,
Copacii toamna să arată al iernii rece soare,
Așa nenorocirea uscînd a vîrstii-mi floare,
Zic lumei un adio : iua lira și mă duc.

Poezia Unirea Principatelor de Grigore Alexandrescu

        UNIREA PRINCIPATELOR      

    ( Dedicată fiilor deputaților ai Romîniei )



                          I

Pe antice monumente am văzut ades sculptate
Acvila ce poartă crucea, zimbru țării-nvecinate,
Subt o mînă, o coroană, întrunite figurînd,
Și în vechea capitală, o măreață mănăstire,
După lupte sîngeroase monument de înfrățire,
D-al Moldovei Domn clădită, stă trecutul atestînd.



                            II


Ce spun aste suvenire ? ele-arăt că altădată,
Înaintea-acelor lupte, în vechimea depărtată,
Fii ai Romei cei eterne, acești popoli au fost frați ;
C-ale lor restriști cumplite au izvor în despărțire,
Că la răul ce-i apasă nu pot s-afle lecuire,
Decît numai în unirea către care sînt chemați.



                            III


Căci de urele interne mult a profitat streinul ;
Căci în suflete și-n inimi el a infiltrat veninul,
Ce corumpe, ce îneacă tot instictul generos ;
Căci slăbiți prin moliciune, umiliți prin apăsare,
În furtune și în intrigi balotați fără-ncetare,
Am uitat noi vechea cale și trecutul glorios.



                               IV


Astăzi nu ni se cer lupte, sacrifici de sînge,
Virtuți mari de altădată ; astăzi ținta vom ajunge
Prin credință în unire, prin unire în dorinți.
Mari puteri acum iau parte la destinul ce ne-așteaptă,
Orizontul se-nsenină, calea noastră este dreaptă,
Și asupra-ne se-ntinde mîna bunei provedinți.


                                  V


Romîni ! Dulce e unirea ! Ascultați... glasu-i răsună...
De la fiii Romîniei cere patrie comună...
Steaua merge înainte-i simbol sacru pe pămînt ;
Cum în Vitleem odată stea din cer mîntuitoare
Conducea pe-ncoronații cavaleri, din depărtare,
De la marginile lumei, către leagănul cel sfînt.


                                 VI


Cînd citim în vechea carte a istorie străbune
Virtuți mari, ilustre fapte ale nației romîne,
Care inimă stă rece ? care suflet nemișcat ?
Cine n-are dor să vază țara sa în fericire,
Cu legi bune, cu legi drepte, în tărie și-n unire,
Cultivînd artele păcei pe al său pămînt bogat ?


                                  VII


În tăcutele morminte, Bogdan, Mircea se-ntîlniră,
Și-ntr-o lungă-mbrățișare pe romîni îi înfrățiră ;
Împrejuru-le stau dese umbre de măreți eroi...
Ele astăzi zbor în aer, inimile-nflăcărează...
Deputați ! asupra voastră ei privire și-aținează ;
Fala sau rușinea țărei se așteaptă de la voi.



                                   VIII


Fiii voștri vor ascunde a lor frunte în țărînă,
Dacă voi acum veți pierde marea cauză romînă,
Prin meschine interese ce-n mici inimi locuiesc :
Timpul trece, omul piere, dar a patriei iubire
E averea cea mai rară, cea mai scumpă moștenire,
Ce de la părinți de merit nobili fii o priimesc.

Poezia Unirea Principatelor de Grigore Alexandrescu

        UNIREA PRINCIPATELOR      

    ( Dedicată fiilor deputaților ai Romîniei )



                          I

Pe antice monumente am văzut ades sculptate
Acvila ce poartă crucea, zimbru țării-nvecinate,
Subt o mînă, o coroană, întrunite figurînd,
Și în vechea capitală, o măreață mănăstire,
După lupte sîngeroase monument de înfrățire,
D-al Moldovei Domn clădită, stă trecutul atestînd.



                            II


Ce spun aste suvenire ? ele-arăt că altădată,
Înaintea-acelor lupte, în vechimea depărtată,
Fii ai Romei cei eterne, acești popoli au fost frați ;
C-ale lor restriști cumplite au izvor în despărțire,
Că la răul ce-i apasă nu pot s-afle lecuire,
Decît numai în unirea către care sînt chemați.



                            III


Căci de urele interne mult a profitat streinul ;
Căci în suflete și-n inimi el a infiltrat veninul,
Ce corumpe, ce îneacă tot instictul generos ;
Căci slăbiți prin moliciune, umiliți prin apăsare,
În furtune și în intrigi balotați fără-ncetare,
Am uitat noi vechea cale și trecutul glorios.



                               IV


Astăzi nu ni se cer lupte, sacrifici de sînge,
Virtuți mari de altădată ; astăzi ținta vom ajunge
Prin credință în unire, prin unire în dorinți.
Mari puteri acum iau parte la destinul ce ne-așteaptă,
Orizontul se-nsenină, calea noastră este dreaptă,
Și asupra-ne se-ntinde mîna bunei provedinți.


                                  V


Romîni ! Dulce e unirea ! Ascultați... glasu-i răsună...
De la fiii Romîniei cere patrie comună...
Steaua merge înainte-i simbol sacru pe pămînt ;
Cum în Vitleem odată stea din cer mîntuitoare
Conducea pe-ncoronații cavaleri, din depărtare,
De la marginile lumei, către leagănul cel sfînt.


                                 VI


Cînd citim în vechea carte a istorie străbune
Virtuți mari, ilustre fapte ale nației romîne,
Care inimă stă rece ? care suflet nemișcat ?
Cine n-are dor să vază țara sa în fericire,
Cu legi bune, cu legi drepte, în tărie și-n unire,
Cultivînd artele păcei pe al său pămînt bogat ?


                                  VII


În tăcutele morminte, Bogdan, Mircea se-ntîlniră,
Și-ntr-o lungă-mbrățișare pe romîni îi înfrățiră ;
Împrejuru-le stau dese umbre de măreți eroi...
Ele astăzi zbor în aer, inimile-nflăcărează...
Deputați ! asupra voastră ei privire și-aținează ;
Fala sau rușinea țărei se așteaptă de la voi.



                                   VIII


Fiii voștri vor ascunde a lor frunte în țărînă,
Dacă voi acum veți pierde marea cauză romînă,
Prin meschine interese ce-n mici inimi locuiesc :
Timpul trece, omul piere, dar a patriei iubire
E averea cea mai rară, cea mai scumpă moștenire,
Ce de la părinți de merit nobili fii o priimesc.

Poezia Măriii Sale Domnului Alexandru Ioan I de Grigore Alexandrescu

MĂRIII SALE DOMNULUI ALEXANDRU IOAN I

  ANUL 1959

Pentru ziua intrării sale în București

             I

Timp dorit, zi de speranțe,
Fiu al țărei, salutare !
Romînia învestită
În vesminte de serbare,
Îți dorește, îți urează
De mari fapte viață plină,
Și se-nclină stelei tale
Ce străluce de lumină.


              II


Cînd de glasul omenirei
Inspirată și condusă,
Pleiada europeană,
De puternici regi compusă,
Reda nației gemînde
Antici drepturi și tărie,
Soarta-ți se-nscria în ceruri
Cu lumina cea mai vie.


               III


Fă dar numele-ți să treacă
Între numele divine,
Celor ce au fost ai lumei
Nobili făcători de bine.
Secolul să te admire,
Și cu noi să se fălească
Franța, nația cea mare,
Nația cavalerească.


              IV



Căci e aspră datorie
Ce o nație impune,
Căci e grea, mult grea, coroana
Ce pe capul tău se pune.
Țara te salută, prințe,
Cu plăcere și iubire,
Și-ți încrede viitoru-i
Zîmbitor de fericire.

Poezia Măriii Sale Domnului Alexandru Ioan I de Grigore Alexandrescu

MĂRIII SALE DOMNULUI ALEXANDRU IOAN I

  ANUL 1959

Pentru ziua intrării sale în București

             I

Timp dorit, zi de speranțe,
Fiu al țărei, salutare !
Romînia învestită
În vesminte de serbare,
Îți dorește, îți urează
De mari fapte viață plină,
Și se-nclină stelei tale
Ce străluce de lumină.


              II


Cînd de glasul omenirei
Inspirată și condusă,
Pleiada europeană,
De puternici regi compusă,
Reda nației gemînde
Antici drepturi și tărie,
Soarta-ți se-nscria în ceruri
Cu lumina cea mai vie.


               III


Fă dar numele-ți să treacă
Între numele divine,
Celor ce au fost ai lumei
Nobili făcători de bine.
Secolul să te admire,
Și cu noi să se fălească
Franța, nația cea mare,
Nația cavalerească.


              IV



Căci e aspră datorie
Ce o nație impune,
Căci e grea, mult grea, coroana
Ce pe capul tău se pune.
Țara te salută, prințe,
Cu plăcere și iubire,
Și-ți încrede viitoru-i
Zîmbitor de fericire.

Poezia Meditație de Grigore Alexandrescu

MEDITAȚIE



Vara și-apucă zborul spre țărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Și galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simțiri deosebite în suflet mi-au adus.



O ! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare !
Cum schimbătoarea lume fugind o rennoiesc !
Cîtă nemărginită pun ele depărtate
Între cei din morminte și acei ce doresc.




Unde atîți prietini plăcuți de tinerețe ?
Unde-acele ființe cu care am crescut ?
Abia ajunși în vîrsta frumoasei diminețe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dînsa au trecut !

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Ce netedă cîmpie ! Cum ochiul se uimește !
Ce deșărt se arată, oriincotro privești !
Întinsa depărtare se pare că unește,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.




Cît sînge aste locuri setoase înghițiră !
Cîte oase războiul aici a semănat !
Cîți veterani războinici, moartea purtînd, muriră
Pentru izvînzi de care ei nu s-au bucurat !




Îmi pare că-i văz încă, răsturnați în țărînă,
Pe-ncrețita lor frunte sfîrșitul arătînd,
Dar mai clătindu-și capul, și c-o murindă mînă
Fierul vare le scapă cu furie strîngînd.




Ei nu gîndesc la moarte, nu gîndesc la viață,
Ei nu gîndesc la fapte ce-n viașă au urmat,
Ci cînd sufletul zboară, cînd sîngele îngheață,
Toată durerea le-este că nu și-au răzbunat !

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Puțin mai înainte un monument s-arată ;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sînt ?
Negreșit cei dintr-însul slăviți au fost odată :
Azi slava stă deasupra, și omul în pămînt !




Iată, fără-ndoială, o mare mîngîiere,
O voi, care un titlu ș-un nume pizmuiți !
Cînd tot ce e-nalt cade și cînd mărirea piere,
Mărirea, înălțarea, la ce le mai doriți ?




Din vremurile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vîrste și peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit ?





Cînd marea-ntărîtată corabia-ți zdrobește,
Cînd loc de mîntuire nu este, nici liman,
Cînd cu grozave furii asupra ta pornește
Spumoasele lui valuri bătrînul Ocean,




Spune-mi îți pas-atuncea să știi de mai plutește
Catartul fără pînze ce nu-ți e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ține, se clătește.
Și dac-ai fost odată în barcă sau vapor ?




Viața e o luptă, o dramă variată
Și actu-i cel din urmă în veci e sîngerat :
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.





A, întorcînd privirea spre veacur'le trecute,
Și nencetat pămîntul văzîndu-l pustiit,
Vîzînd tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mîhnit !





Cîte feluri de chinuri asupră-i se adună !
Însă vezi cum nădejdea o-nșală nencetat ?
Cu o dulce zîmbire vine, țiind de mînă
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.





Astfel un vis ți-arată o iubită ființă ;
Astfel cu bucurie voiești s-o-mbrățișezi,
Dar astfel umbra-nșală zadarnica-ți silință ;
Acum din mîini îți scapă, acum iarăși o vezi.




Daca în cartea soartei omu-ar ști să citească,
Să-și afle fieșcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpîne, aicea să trăiască,
Cînd lumea e de chinuri nedeșărtat izvor ?




Vremea d-acum, trecutul, a-l ști avem putere,
Numai ce-o să se-ntîmple noi nu putem vedea ;
Dar cînd ceasul sosește, cînd nălucirea piere,
Se trage deodată și vecinica perdea.



                                                             1838

Poezia Meditație de Grigore Alexandrescu

MEDITAȚIE



Vara și-apucă zborul spre țărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Și galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simțiri deosebite în suflet mi-au adus.



O ! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare !
Cum schimbătoarea lume fugind o rennoiesc !
Cîtă nemărginită pun ele depărtate
Între cei din morminte și acei ce doresc.




Unde atîți prietini plăcuți de tinerețe ?
Unde-acele ființe cu care am crescut ?
Abia ajunși în vîrsta frumoasei diminețe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dînsa au trecut !

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Ce netedă cîmpie ! Cum ochiul se uimește !
Ce deșărt se arată, oriincotro privești !
Întinsa depărtare se pare că unește,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.




Cît sînge aste locuri setoase înghițiră !
Cîte oase războiul aici a semănat !
Cîți veterani războinici, moartea purtînd, muriră
Pentru izvînzi de care ei nu s-au bucurat !




Îmi pare că-i văz încă, răsturnați în țărînă,
Pe-ncrețita lor frunte sfîrșitul arătînd,
Dar mai clătindu-și capul, și c-o murindă mînă
Fierul vare le scapă cu furie strîngînd.




Ei nu gîndesc la moarte, nu gîndesc la viață,
Ei nu gîndesc la fapte ce-n viașă au urmat,
Ci cînd sufletul zboară, cînd sîngele îngheață,
Toată durerea le-este că nu și-au răzbunat !

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Puțin mai înainte un monument s-arată ;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sînt ?
Negreșit cei dintr-însul slăviți au fost odată :
Azi slava stă deasupra, și omul în pămînt !




Iată, fără-ndoială, o mare mîngîiere,
O voi, care un titlu ș-un nume pizmuiți !
Cînd tot ce e-nalt cade și cînd mărirea piere,
Mărirea, înălțarea, la ce le mai doriți ?




Din vremurile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vîrste și peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit ?





Cînd marea-ntărîtată corabia-ți zdrobește,
Cînd loc de mîntuire nu este, nici liman,
Cînd cu grozave furii asupra ta pornește
Spumoasele lui valuri bătrînul Ocean,




Spune-mi îți pas-atuncea să știi de mai plutește
Catartul fără pînze ce nu-ți e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ține, se clătește.
Și dac-ai fost odată în barcă sau vapor ?




Viața e o luptă, o dramă variată
Și actu-i cel din urmă în veci e sîngerat :
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.





A, întorcînd privirea spre veacur'le trecute,
Și nencetat pămîntul văzîndu-l pustiit,
Vîzînd tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mîhnit !





Cîte feluri de chinuri asupră-i se adună !
Însă vezi cum nădejdea o-nșală nencetat ?
Cu o dulce zîmbire vine, țiind de mînă
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.





Astfel un vis ți-arată o iubită ființă ;
Astfel cu bucurie voiești s-o-mbrățișezi,
Dar astfel umbra-nșală zadarnica-ți silință ;
Acum din mîini îți scapă, acum iarăși o vezi.




Daca în cartea soartei omu-ar ști să citească,
Să-și afle fieșcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpîne, aicea să trăiască,
Cînd lumea e de chinuri nedeșărtat izvor ?




Vremea d-acum, trecutul, a-l ști avem putere,
Numai ce-o să se-ntîmple noi nu putem vedea ;
Dar cînd ceasul sosește, cînd nălucirea piere,
Se trage deodată și vecinica perdea.



                                                             1838