www.Zapaciti.ro

[ADIO ] LA TÂRGOVIȘTE Culcat p-aste ruine, sub care adâncită E gloria și umbra de eroi, În liniște, tăcere, văz lumea adormită Ce uită-n timpul nopții necazuri și nevoi. Dar cine se aude și ce este ast sunet? Ce oameni sau ce armii și ce repede pas? Pământul îl clătește războinicescul tunet, Zgomot de taberi, șoapte, trece, vâjie-un glas... ................................................................................ Dar unde sunt acestea? sau dus! au fost părere, Căci armele, vitejii și toate au tăcut. Așa orce mărire nemicnicită piere! A noastră, a Palmirii ș-a Romei a trecut Și pe țărâna-aceea, de care-odinioară Se spăimântau tiranii de frică tremurând. Al nopții tâlhar vine și pasări cobe zboară, Pe monumente trece păstorul șuierând. .............................................................. .................................................................. Mă scol, mă d-aicea; pasurile mele, Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crâng. Și ...

VIAȚA CÎMPENEASCĂ Așa, simpla viețuire Eu știu să o prețuiesc Și de acea fericire Voi bucuros să-ți vorbesc. Dar florile și verdeața, Apusul și dimineața, Și fluierul cîmpenesc, Cu patimi, cu chinuri grele, Cu starea inimi mele, Nicicum nu se potrivesc. Departe d-acele locuri, Ce poate m-ar fi-nsuflat, De țărăneștile jocuri, Ce-adesea m-au încîntat, Coprins de nemulțumire, De grijă și de mîhnire, De soarta mea ocolit, În cele ce mă-mpresoară, Ce gînduri, idei omoară, Duhul își pierde puterea ; E greu să descrii plăcerea, Cînd sufletul e mîhnit. Însă a mea mulțumire Pentru a ta găzduire Eu tot nu o poci uita, Și cît va sta prin putință Voi pune a mea silință Adevăru-a imita ; Măcar în vorbele mele, Să poci să găsesc văpsele, Să știu să-ntrebuințez Colorele osebite, Tonurile felurite, Care stilu-nsufletez ; S-arăt atîta simțire, Cîtă simțeam mulțumire, Cînd dulcea serei răcoare În preajmă-mi se întindea Și patimi sfîșiitoare, Ca abur...

MIEZUL NOPȚEI Aici p-aste ruine cu mîndre suvenire Privesc cum orizontul se umple de făclii, Cum luna în tăcere s-arată să inspire Gîndiri religioase l-ai lui Apolon fii. Cînd tot doarme-n natură, cînd tot e liniștire, Cînd nu mai e mișcare în lumea celor vii, Deșteaptă priveghează a mea tristă gîndire, Precum o piramidă se-nalță în pustii. Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe cîmpie, Al meu suflet se-nalță pe aripi d-un foc sfînt, În zboru-i se ridică la poarta de vecie, Căci nici o legătură nu are pre pămînt. Nădejdea mea din lume de moarte se precurmă ; Trecu ea precum trece un fulger pîntre nor ; S-a șters precum se șterge a vulturului urmă Cînd spintecă văzduhul în falnecul său zbor. De cînd pierdui părinții-mi trei ierni întregi trecură, Trei ierni, căci după ierne viața-mi socotesc, Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc. Frumoasa primăvară acuma se grăbește La caru-i să înha...

AȘTEPTAREA Acesta este ceasul... sau cel puțin sosește, Dar ea unde să fie ? De ce nu se ivește ? Minuturi fericite sînt oare de pierdut ? Foarte puține omul în viața lui are ! Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare... Nu e nimic ; o frunză în vale a căzut. Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere ; Totul se mișcă, umblă, dar toate sînt părere ; Vîntul, umblă mă-nșală, cînd crez a o veda. Lana aci s-rată, aci iar se ascunde : Abia cîteodată întunecul pătrunde, Și norii înainte-i se pun ca o perdea. Poate că și ea are o tainică-ntîlnire, Poate că stăpînită d-asemenea simțire Pășește-nvăluită în umbra unui nor. Chiar în acele sfere care au ceresc nume, Poate-amorul domnește ca aerul în lume : Cu ce drept omul singur să fie simțitor ? Nu știu, dar la atîtea rele nesuferite, Ce asupră-mi adesea se par a fi unite, Singur amorul este izvorul fericit, Ce fără încetare m-adapă cu uitare, Ca undele vestite fîntănei de mirare, Prin care morții u...

TE MAI VĂZUI O DATĂ Te mai văzui o dată, ființă de iubire, O înger ce slăvesc ! Și ceasurile repezi, și scumpa ta zîmbire, Cu suflet, cu viața sînt gata să plătesc. În valurile-acelea de lume încîntată, În care ne-am găsit, În vesele cadrile, în sala luminată, Stam singur și mîhnit. Plăcerea, frumusețea, podoabe felurite, Tot era în zadar ; Ele nu pot să-nvie simțurile-amorțite D-al patimei amar. Bucuria ce-n preajmă-mi trecea cu repejune, Trist, rece mă găsea, Și mă gîndeam la vremea vare în veci n-apune În pomenirea mea. Atunci intrași ! Dodată, de pe a mea vedere Se ridică un nor : Te presimții ; îmi spune a ta apropiere Un aer de amor. Zambila primăverii așa ea ne împarte Desfătător miros, Așa dulcele-i suflet se simte de departe, În aer răcoros. Și inimile noastre, și ochii se-ntîlniră ; Simțirii ce pătimești ; Un zîmbet trist mi-o spune ; cu tine îmi zîmbiră Puterile cerești ! Văzui pieptul tău tînăr bătînd de tu...

CÎINELE SOLDATULUI Rănit în războaie, soldatul căzuse, Și-n puține zile chinuit muri, Departe d-o mumă care îl crescuse, Și care-l iubi ! Sîrman, fără rude, pe țărmuri streine, N-avea nici prieteni, nici un ajutor ; Nu era ființă care să suspine Pentru-un trecător ! Singurul tovarăș de nenorocire, Singura-i avere, un cîine iubit, Ședea lîngă dînsul, și-n mare mîhnire Părea adîncit. Acum tot e gata pentru îngropare, Acum ridic trupul pe mîini de soldați, Cinste hotărîtă acelora care Mor pentru-mpărați. În fruntea paradei cîinele pornește, Din ochii lui pică lacrimi pe pămînt, Ca un iubit frate el îl însoțește Pînă la mormînt. Aci se oprește aci se așază, Nimic nu îl face a se depărta : Așteptă să-l strige, crede c-o să-l vază Cînd s-o deștepta ! Cîteodată cearcă piatra s-o ridice, Cîteodată latră dup-un călător ; Coprins de durere : Vino, parc-ar zice, Să-mi dai ajutor. Apoi cînd streinul de milă voiește A-l trage doparte...

ADIO LA TÎRGOVIȘTE Culcat p-aste ruine, sub care adîncită E gloria străbună și umbra de eroi, În liniște, tăcere, văz lumea adormită Ce uită-n timpul nopții necazuri și nevoi. Dar cine se aude și ce este ast sunet ? Ce oameni sau ce armii și ce repede pas ? Pămîntul îl clătește războinicescul tunet, Zgomot de taberi, șoapte, trece, vîjie-un glas... ..................................................................................... Dar unde sînt acestea ? s-au dus ! au fost părere, Căci armele, vitejii și toate au tăcut. Ața orce mărire nemicnicită piere ! A noastră, a Palmirii ș-a Romei a trecut.  Și pe țărîna-aceea, de care-odinioară Se spăimîntau tiranii de frică tremurînd, Al nopții tîlhar vine și pasări cobe zboară, Pe monumente trece păstorul șuierînd. :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: Mă scol, mă mut d-aicea ; duc pasurile mele, Ce pipăiesc cărarea, în fundu...

        UNIREA PRINCIPATELOR           ( Dedicată fiilor deputaților ai Romîniei )                           I Pe antice monumente am văzut ades sculptate Acvila ce poartă crucea, zimbru țării-nvecinate, Subt o mînă, o coroană, întrunite figurînd, Și în vechea capitală, o măreață mănăstire, După lupte sîngeroase monument de înfrățire, D-al Moldovei Domn clădită, stă trecutul atestînd.                             II Ce spun aste suvenire ? ele-arăt că altădată, Înaintea-acelor lupte, în vechimea depărtată, Fii ai Romei cei eterne, acești popoli au fost frați ; C-ale lor restriști cumplite au izvor în despărțire, Că la răul ce-...

MĂRIII SALE DOMNULUI ALEXANDRU IOAN I   ANUL 1959 Pentru ziua intrării sale în București              I Timp dorit, zi de speranțe, Fiu al țărei, salutare ! Romînia învestită În vesminte de serbare, Îți dorește, îți urează De mari fapte viață plină, Și se-nclină stelei tale Ce străluce de lumină.               II Cînd de glasul omenirei Inspirată și condusă, Pleiada europeană, De puternici regi compusă, Reda nației gemînde Antici drepturi și tărie, Soarta-ți se-nscria în ceruri Cu lumina cea mai vie.                III Fă dar numele-ți să treacă Între numele divine, Celor ce au fost ai lumei Nobili făcători de bine. Secolul să te admire, Și cu noi să se fălească Franța, nația cea mare, Nația cavalerească.       ...

MEDITAȚIE Vara și-apucă zborul spre țărmuri depărtate, Al toamnei dulce soare se pleacă la apus, Și galbenele frunze, pe dealuri semănate, Simțiri deosebite în suflet mi-au adus. O ! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare ! Cum schimbătoarea lume fugind o rennoiesc ! Cîtă nemărginită pun ele depărtate Între cei din morminte și acei ce doresc. Unde atîți prietini plăcuți de tinerețe ? Unde-acele ființe cu care am crescut ? Abia ajunși în vîrsta frumoasei diminețe, Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dînsa au trecut ! :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: Ce netedă cîmpie ! Cum ochiul se uimește ! Ce deșărt se arată, oriincotro privești ! Întinsa depărtare se pare că unește, Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești. Cît sînge aste locuri setoase înghițiră ! Cîte oase războiul aici a semănat ! Cîți veterani războinici, moartea purtînd, muriră Pentru izvînzi de care ei nu s-au bucurat ! Îmi pare că-i văz încă,...

UN CEAS E DE CÎND ANUL TRECU Un ceas e de cînd anul trecu... Mi-aduc aminte Cu ce nădejdi zîmbinde, ce dulce a-nceput : Ce vie salutare din inimă fierbinte L-a priimit ! ce seară ! De anu-atunci trecut Ziceam : ,,S-a dus ș-acesta c-o parte din viață ; Dar ziua lui urmă cu drag o pomenesc ; Frumos apus vestește frumoasă dimineață, Și anul ce începe tot astfel doresc''. Așa-l doream ! în lungă, în oarbă-ncredințare Eu nu vedeam că soarta zîmbește cu amar, Că vremi și dureri gătește răzbunare, La vechiile lor drepturi uitate în zadar. Schimbat nimic nu pare : alesele ființe, Prieteni d-altădată, strîng astăzi mîna mea : De voia întîmplărei mai multe din dorințe Cu graba împlinite putui a le vedea. Apoi, unde e răul ? de ce și cum... cuvîntul, Om nu poate să-l știe afară decît eu ; Ascuns e în adîncuri, tăcut e ca mormîntul, Iar martur suferinții-mi e numai dumnezeu. A ! daca-n astă lume ceva putea fi-n stare S-aline, să adoarmă un chin sfîșiitor, O știu ar fi frăția-ți acea mîngîi...

CÎND DAR O SĂ GUȘTI PACEA Cînd dar o să guști pacea, o inimă mîhnită ? Cînd dar o să-nceteze amarul tău suspin ? Viața ta e luptă, grozavă, nemblînzită, Iubirea vecinic chin. Din cupa desfătării amărăciunea naște ; Din ochi frumoși durerea își ia al ei izvor ; O singură privire viața veștejaște Cu lanțuri de amor ! Amor care adoarme și legi și datorie, Ce slava umilește, ce n-are nimic sfînt : Antonie-i jertfește a lumii-mpărăție, Și află un mormînt. Nu sînt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate, Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbătești ? Nădejdi, viață, cinste, simțirile-nfocate, Femeii le jertfești ! Crezi tu că pentru tine răsare sau sfințește Acel uriaș falnic, al zilii domnitor ? La patrie, la lume, la tot ce pătimește, Nimic nu ești dator ? Eu lanțurile mele le zgudui cu mînie, Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos, Ca leul ce izbește a temniții tărie, Și geme furios. Dar rana e adîncă și patima cumplită, Și lacrăma de sînge, obrajii mei arzînd, Răsfrînge frumusețea, ico...

PRIETEȘUGUL ȘI AMORUL Zici c-ai vrea prietenește Să iubești, să fii uibită ; Zici c-amorul te-nbrozește, Că e patimă cumplită ; Zici că este trecătoare Flacăra-i cea arzătoare ! Și ce nu e trecător ? După vara cea bogată Vine iarna-ntărîtă, Bate vînt îngrozitor. Trandafirul din grădină, Înflorit de dimineață, Zace veșted pe tulpină, După ziua de viață. Dar căci iarna și durerea Sînt condiția vieții, Trebuie să las plăcerea, Bunurile tinereții ? Căci zîmbirea-ți grațioasă Vremea o să ți-o răpească, Trebuie, cît ești frumoasă, Nimeni să nu te iubească ? Așa cum miriși o floare, Care mîine n-o găsești ? Primăvara,-a ei zîmbire, De ce-nvie-a ta simțire, Iarna nu ți-o-nchipuiești ? O, ascultă-mă, dorită, Scumpă, dragă Emilie ! O zi bună, fericită, E o parte din vecie. Vezi, plăcerile ușoare, Împrejurul tău unite, Dănțuiesc fără-ncetare, De amor povățuite : Te-mpresor cu mulțumire Fiecare ți se-nchină, Și amorul cu mîhnire Te privește, și suspină, Dă-le, dă-le ascultare ; Pentru tine adunate...

UCIGAȘUL FĂRĂ VOIE O temniță-adîncă îmi e locuința : Prin dese, prin negre zăbrele de fier O rază pierdută îmi spune ființa Cerescului soare, seninului cer. Și frigul mă-ngheață : e umed pămîntul : De ziduri, de lanțuri eu sînt ocolit : Aici suferința așteaptă mormîntul, Căci legile lumei așa au voit. Adus ca o crudă, sălbatecă hiară, L-a temniții poartă nădejdea-am lăsat, Și simț chinuire atît mai amară Cu cît a mea soartă eu n-am meritat. O noapte fatală ! o noapte cumplită ! Pe patu-mi de trudă dormeam obosit : Ședea lîngă mine... un vis, vis cumplit ! Văzui : în bătrîne păduri depărtate Părea că mă aflu ; eram călător ; Dar calea pierdusem ; pe rămuri uscate Cînta cucuveaua cu glas cobitor. Copacii în preajmă-mi părea că-nviază : Din toată tulpina un gemet ieșa : Flămîndă, cumplită, vedeam că-mi urmează O ceată turbată de lupi, ce urla. Și eu fugeam iuțe, fugeam cu grăbire, Dar locul sub mine de sînge-nchegat Silințe-mi zadarnici punea-mprotivire ; D-o rece sudoare eram inundat. Su...

    ANUL 1840 Să stăpînim durerea care pe om supune ; Să așteptăm în pace al soartei ajutor : Căci cine știe oare, și cine îmi va spune Ce-o să aducă ziua și anul viitor ? Mîine, poimîine, poate, soarele fericirei Se va arăta vesel pe orizon senin : Binele ades vine pe urmele mîhnirei Și o zîmbire dulce dup-un amar suspin. Așa zice tot omul ce-n viitor trăiește, Așa zicea odată copilăria mea ; Și un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul, acelalalt le ia. Puține-aș vrea, iubite, din zilele-mi pierdute, Zile ce-n vecinicie și-iau repedele zbor ; Puține suvenire din ele am plăcute : A fost numai-n durere varietatea lor ! Dar pe tine, an tînăr, te văz cu mulțămine ! Pe tine te dorește tot neamul omenesc ! Și eu sînt mică parte din trista omenire, Și eu a ta sosire cu lumea o slăvesc ! Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie, Ca să ridice iarăși pe omul cel căzut, Un bătrîn îl luă în brațe, strigînd cu bucurie ; ,,Sloboade-mă, stăpîne, fiindcă l-am vă...

O IMPRESIE ( Dedicată Oștiri Romîne  26 Aprilie 1846 ) Puțini erau la număr ostașii Romîniei, Dar cînd ale lor cete pe luciul cîmpiei Semeț înaintară cu pas răsunător, Din sulițe, din coifuri, din armele albite, Cînd soarele în unde, în raze aurite, Lumina își răsfrînse pe steagul tricolor, Cînd caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate, Cu nările aprinse, cu gurile spumate, Mușcînd de neastîmpăr zăbala ce-i ținea, Izbind subt ei pămîntul și răsuflînd omorul, La sunete de luptă pe cîmp își lua zborul, Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea, Și cînd auzii glasul aramei tunătoare, Și cînd văzui silitra de fulger purtătoare Cîmpia, atmosfera de fum întunecînd, Iar pîntre fum, pîn ceață, egretele-albicioase Ce ies din întunerec o crimă-amerințînd, Electrică schinteie simții.. și bucuria, Din inimă pe chipu-mi suită ca mînia, Pe fruntea-mi se aprinse, în ochii-mi străluci ; Subt pasurile mele simții arzînd pămîntul, Și vechea strălucire, cu zgomotul, cu vîntul, Iluzii-mi bogate cu fală se ...

MORMINTELE ( LA DRĂGĂȘANI ) Cînd vizitam odată locașurile sfinte, Mărețe suvenire din vremi ce-au încetat, Eu mă oprii pe valea bogată în morminte, Unde ațîți războinici ai Greciei slăvite Strigarea libertății întîi au înălțat. Ziua de mult trecuse ; natura obosită... Se odihnea : nici zgomot, nici cel mai ușor vînt ; Nimic viu : eram singur în lumea adormită, Și stelele dasupra pe lunca părăsită Luceau ca niște candeli aprinse p-un mormînt. Din vreme-n vreme numai de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat, Ca glasul unei apei ce-neacă-ale ei maluri, Sau ca ale mulțimei întărîtate valuri, Cînd din robie scapă un neam împovărat. Și ochii-mi s-ațintară pe semnul mîntuiței Ce singur se înalță în locul de suspin, Protector al dureri, nădejde-a suferinței. Labarum vechi al     luptei, simbol al biruinței, Prin care-a-nvins barbarii crștinismul Constantin. Și mă gîndeam l-aceia ce umbra-i învălește, La Grecia modernă ce ei au sprijinit ; Căci jertfa pent...

RĂSĂRITUL LUNEI ( LA TISMANA ) Decît în frumoasa noapte cînd plîpînda-i lină rază A iubitei mele frunte cu vii umbre colora, O priveliște c-aceea ochii-mi n-au putut se vază. Lun-așa încîntătoare n-am avut a ammira. Și întîi, ca o steluță, ca făclie depărtată, Ce drumețul o aprinde în pustiuri rătăcind, În a brazilor desime, în pădurea-ntunecată, Pîntre frunzele clătite, am zărit-o licurind. Apoi tainicile-i raze dînd pieziș pe o zidire, Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire, Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit. Apoi, glob rubinos nopței dînd mișcare și viață Se-nalță și, dimprejuru-i dese umbre depărtînd, P-ale ștejarilor vîrfuri, piramidr de verdeață, Se opri ; apoi privirea-i peste lume arucînd, Lumină adănci prăpăstii, mănăstirea învechirea. Feodală cetățuie, ce de turnuri ocolită, Ce de lună colorată și privită de departe, Părea unul din acele osianice palate, Unde geniuri, fantome c urgie se izbesc ; Și pustiul fără margi...

UMBRA LUI MIRCEA ( LA COZIA ) Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate ; Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ș-ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul vschi al mănăstirei în cadență îl izbesc. Dintr-o peșteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară : De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor ; Mușchiul zidului se mișcă... pîntre iarbă să strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. Este ceasul nălucirei : un mormînt se desvelește, O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc... Iese... vine către țărmuri... stă... în preajma ei privește... Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clatină. Ascultați... ! marea fantomă face semn... dă o poruncă... Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez... Glasul ei se-ntinde, crește, repetat din stîncă-n stîncă, Transilvania-l aude, ungurii se înarmez. Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute, Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit, Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute, Cine oar...

TRECUTUL LA MÂNĂSTIREA DEALULUI ( Dedicat mărirei sale prințului nostru, Gh. Bibescu  1842-1848 ) Precum o sentinelă, pe dealul depărtat Domnește mănăstirea ; și zidu-i cel înalt Se-ntinde împrejur-i, pustiu și învechit, De iedera bătrînă, de mușchi acoperit. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai-nainte mult zgomot au făcut. Un cap îi prezidează și, dacă s-o-ntîmpla, Cu vreme, Romînia s-ardice fruntea sa, P-a Dîmboviței vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cuplite părtași ei vor mai fi. Eu în copilărie iubeam să mă opresc Pe dealul mănăstirei, și-n vale se privesc Mărețul turn, trist martur l-al nostru trist apus, Ș-a cărui origină, în veacuri s-a răpus, Turnul din care-odtă bărbații renumiți Vedeau romîne taberi pe cîmpi nemărginiți. În preajmă-i e cetatea ! ai ei locuitori, Ruina-i azi cu fală arăt la călători, Precum atîți nevrednici, trăind în moliciuni, Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. Dar pentru ce orașul atît de străl...