Poezia Anul 1840 de Grigore Alexandrescu

    ANUL 1840





Să stăpînim durerea care pe om supune ;
Să așteptăm în pace al soartei ajutor :
Căci cine știe oare, și cine îmi va spune
Ce-o să aducă ziua și anul viitor ?



Mîine, poimîine, poate, soarele fericirei
Se va arăta vesel pe orizon senin :
Binele ades vine pe urmele mîhnirei
Și o zîmbire dulce dup-un amar suspin.




Așa zice tot omul ce-n viitor trăiește,
Așa zicea odată copilăria mea ;
Și un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește,
Și ce nădejdi dă unul, acelalalt le ia.





Puține-aș vrea, iubite, din zilele-mi pierdute,
Zile ce-n vecinicie și-iau repedele zbor ;
Puține suvenire din ele am plăcute :
A fost numai-n durere varietatea lor !





Dar pe tine, an tînăr, te văz cu mulțămine !
Pe tine te dorește tot neamul omenesc !
Și eu sînt mică parte din trista omenire,
Și eu a ta sosire cu lumea o slăvesc !





Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie,
Ca să ridice iarăși pe omul cel căzut,
Un bătrîn îl luă în brațe, strigînd cu bucurie ;
,,Sloboade-mă, stăpîne, fiindcă l-am văzut.''




Astfel drepții ar zice, de ar vedea-mplinite
Cîte într-al tău nume ne sînt făgăduite.
O an, prezis atîta, măreț reformator !
Începi, prefă, răstoarnă și îmbunătățează,
Arată semn acelor ce nu voiesc să crează ;
Ado(1) fără zăbavă o turmă ș-un păstor.




A lumei temelie se mișcă, se clătește,
Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit ;
Un duh fierbe în lume, și omul ce găndește
Aleargă către tine, căci vremea a sosit !




Ici umbre de noroade le vezi ocîrmuite
De umbra unor pravili călcate, siluite
De alte mai mici umbre, neînsemnați pitici.
Oricare simtimente înalte, generoase,
Ne par ca niște besne de povestit frumoase,
Și tot entusiasmul izvor de idei mici.





Politica adîncă stă în fanfaronadă,
Și știința vieții în egoism cumplit ;
D-a omului mărire nimic nu dă dovadă,
Și numai despotismul e bine întărit.





An nuou ! Aștept minune-ți ca o cerească lege ;
Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege
Va fi tot ca păstorii de care-avem destui,
Atunci... lasă în starea-i bătrîna tiranie,
La darurile tale eu nu simț bucurie,
De-mbunătățiri rele cît vrei sîntem sătui.





Ce bine va aduce o astfel de schimbare ?
Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare,
Care să arză globul ș-ai lui locuitori !
Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită,
Să știe de ce mînă va fi măcelărită
Și dacă are unul sau mulți apăsători ?





Eu nu îți cei în parte nimica pentru mine :
Soarta-mi cu a mulțumii aș vrea să o unesc :
Dacă numai asupră-mi nu poți s-aduci vrun bine,
Eu rîz d-a mea durere și o desprețuiesc.




După suferiri multe inima se-mpietrește :
Lanțul ce-n veci ne-apasă uităm cît e de greu ;
Răul se face fire, simțirea amorțește,
Și trăiesc în durere ca-n elementul meu.




Dar aș vrea să văz ziua pămîntului vestită,
Să răsuflu un aer slobod, mai curat,
Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită,
Că lumea moștenire-ntîmplărilor s-a dat !



Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită,
Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormînt,
Dac-a vieții-mi triste făclie osîndită
S-o-ntuneca, s-ar stinge d-al patimilor vînt,




Pe aripile morții celei mîntuitoare,
Voi părăsi locașul unde-am nădejduit ;
Voi lăsa fericirea acelui ce-o are,
Și a mea pomenire acelor ce-am iubit.