Poezia Înger Şi Demon de Mihai Eminescu

                                                          
ÎNGER ŞI DEMON



                                            
Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lîngă altare
Pe cînd bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite,


                                            
În biserica pustie, lîngă arcul în părete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger ;
Pe-a altarului icoană, în raye roşii frîngeri,
Palidă şi mohorîtă Maica Domnului se vede.


                                            
O făclie e înfiptă într-un stîlp de piatră sură ;
Lucii picături de smoală la pămînt cad sfîrîind
Şi cununi de flori uscate fîşîiesc amirosind
Şi-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.


                                            
Cufundat în întuneric, lîng-o cruce mărmutită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,
Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşază,
Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.


                                            
Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blînd o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.


                                            
Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează ;
Ea o inimă de aur - El un suflet apostat ;
El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat  -
La picioarele Madonei, tristă, sfîntă, Ea veghează.


                                            
Pe un mur înalt și rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrînge ca-n oglindaă a copilei umbră plină -
Umbra ei, ce ca şi dînsa stă în rugă-ngenucheată,


                                            
Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă faţă şi cu mîinile de ceară,
Văl - o negură diafană mestecată-n stele ; clară
E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire ;


                                            
Ce-ţi lipseşte să fii înger - aripi lungi şi constelate.
Dar ce văd : Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde ?
Două umbre de aripe ce se mişcă tremutânde,
Două aripe de umbră cătră ceruri ridicate.


                                           
O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pază ;
Lîngă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.
Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea sîntă plană,
Lîngă dînsa el se roagă, lîngă ea îngenunchează.


                                            
Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un îngereste,
Însă aripile-i albe lume-a le vedea nu poate;
Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripile-i diafane şi de dînsele dau veste.


                                            
Te iubesc ! - era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie ;
Nu spre-amor, spre-nchinăciune el genunchii-şi încovoaie
Şi ascultă dus din lume a ei dulci şi timizi şoapte.


 .........................................................................


                                            
Ea ? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie ;
El răscoală în popoare a distrugerii scînteie
Şi în inimi pustiite samănă gîndiri rebele.


                                             
Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dînsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Cîteodat`- deşi arare - se-ntîlnesc, şi ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.


                                             
Ochii ei cei mari, albaştri, de blîndeţe dulci şi moi,
Ce adînc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi !
Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş -
Se iubesc... Şi ce departe sunt deolaltă amîndoi !


                                             
A venit un rege palid, şi coroana sa antică,
Grea de glorii şi putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Şi în mîna-i însceptrată, mîna ei îngustă, mică.


                                             
Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mîna ei trasă-ndărăt.
În a sufletului tană, ea iubea. Clar şi încet
Se ivea faţa de demon fecioreştilor ei vise.


                                             
Ea-l vedea mişcînd poorul cu idei reci, îndrăzneţe ;
Ce puternic e - gîndi ea, cu-amoroasă dulce spaimă ;
El prezentul îl răscoală cu-a gîndirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.


                                             
El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară
În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adîncă, încreţită,
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară.


  ......................................................................


  
Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tînărul. O lampă-întinde limb-avară şi subţire,
Sfîrîind în aer bolnav. - Nimeni nu-i ştie de ştire,
Nimeni soarta-i n-o-mblînzeşte, nimeni fruntea nu-i mîngîie.


                                              
Ah ! acele gînduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!


                                               
A muri fără speranţă ! Cine ştie-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n asta vorbe ? - Să te simţi neliber, mic,
Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic,
Că domnesc în lume rele căror nu te poţi opune,


                                               
C-opunîndu-te la ele, tu viaţa-ţi risipeşti -
Şi cînd mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti.


                                               
Şi acela gîndurinegre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viaţă ? Cît amor de drept şi bine,
Cîtă sinceră frăţie adusese el cu sine ?
Şi răsplata ? - Amărîrea, care sufletu-i apasă.


                                               
Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se aşază lin pe patu-i ; ochii lui orbiţi de plîngeri
Ea-i sărută. De pe dînşii negurile se descopăr...


                                               
Este Ea. C-o mulţumire adîncă, nemaisimţită,
El în ochii ei se uită. - Mîndră-i de înduioşere ;
Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere ;
Ah ! şopteşte el pe moarte - cine eşti ghicesc, iubită.


                                               
Am urmat pămîntul ista, vremea mea, viaţa, poporul,
Cu gîndurile-mi rebele contra cerului deschis ;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i... e amorul.