POETUL
Un cavaler cu ochi de vultur, cu inima de fată mare,
Cu braț de fier, cu mîna albă, de zbucium și de luptă dornic,
Pe-un piept de stîncă solitară și-a-ntemeiat un cuib statornic,
O singuratecă cetate cu turn strălucitor în zare.
Cînd raza zorilor dintîie zîmbește-n prag de cetățuie,
Pe năzdrăvanu-i cal sălbatic răsare-n noapte cavalerul,
În soare-i fulgeră armura și zboru-i întretaie cerul,
Cu àripi meștere în albul nemărginirilor se suie.
În furtunateca-i năvală se duce-așa fără hodină,
O lume se resfrînge-n ochii adînci ca nopțile de vară,
Din mii de tulnice răsună a vieții veșnică fanfară,
Cînd zburătoru-i prinde taina de sus, din unde de lumină.
Avîntul lui n-are popasuri, în drum el suie și coboară,
Și nestemate fără număr culege mîna fermecată :
El rupe-o floare, prinde-un zîmbet, o lacrimă-n ascuns vărsată,
El fur-un vis dormit azi-noapte pe căpătîiul de fecioară...
A străbătut atîta cale, cît ochii nu cuprind să vadă,
Și cînd amurgu-ncinge bolta în brîul lui tivit cu aur,
În goană el își smulge-o salbă din sfîntul ceriului tezaur,
Și vine-acasă călărețul cu brațul încărcat pe pradă.
Abia mai poate duce greul, se-ndoaie trupul sub povară,
Își scutură în fața porții vestmîntul împletit din zale,
O clipă mai privește-n urmă spre ceața risipită-n vale,
Și-apoi în pripă trece pragul... - dar praful a rămas afară !...
Pe-un pat de marmură curată dintr-o cămară neștiută,
El migălind în pacea nopții așază scumpa lui podoabă,
Își frînge de zăgazuri mintea - de veci neadormită roabă -
Și taine pururi vorbitoare s-aleg atunci din mîna mută...
...Și știe bine urziturul că-n vremea trudei lui amare,
Acolo, jos, în umbra neagră, țin sfat atîtea duhuri rele,
Să-i fure marmura măiastră, argintul coborît din stele...
Dar mîinile nu-i dau odihnă, căci vor altar de închinare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...