Poezia Poetul de Octavian Goga

POETUL




Un cavaler cu ochi de vultur, cu inima de fată mare,
Cu braț de fier, cu mîna albă, de zbucium și de luptă dornic,
Pe-un piept de stîncă solitară și-a-ntemeiat un cuib statornic,
O singuratecă cetate cu turn strălucitor în zare.



Cînd raza zorilor dintîie zîmbește-n prag de cetățuie,
Pe năzdrăvanu-i cal sălbatic răsare-n noapte cavalerul,
În soare-i fulgeră armura și zboru-i întretaie cerul,
Cu àripi meștere în albul nemărginirilor se suie.



În furtunateca-i năvală se duce-așa fără hodină,
O lume se resfrînge-n ochii adînci ca nopțile de vară,
Din mii de tulnice răsună a vieții veșnică fanfară,
Cînd zburătoru-i prinde taina de sus, din unde de lumină.




Avîntul lui n-are popasuri, în drum el suie și coboară,
Și nestemate fără număr culege mîna fermecată :
El rupe-o floare, prinde-un zîmbet, o lacrimă-n ascuns vărsată,
El fur-un vis dormit azi-noapte pe căpătîiul de fecioară...




A străbătut atîta cale, cît ochii nu cuprind să vadă,
Și cînd amurgu-ncinge bolta în brîul lui tivit cu aur,
În goană el își smulge-o salbă din sfîntul ceriului tezaur,
Și vine-acasă călărețul cu brațul încărcat pe pradă.




Abia mai poate duce greul, se-ndoaie trupul sub povară,
Își scutură în fața porții vestmîntul împletit din zale,
O clipă mai privește-n urmă spre ceața risipită-n vale,
Și-apoi în pripă trece pragul... - dar praful a rămas afară !...




Pe-un pat de marmură curată dintr-o cămară neștiută,
El migălind în pacea nopții așază scumpa lui podoabă,
Își frînge de zăgazuri mintea - de veci neadormită roabă -
Și taine pururi vorbitoare s-aleg atunci din mîna mută...




...Și știe bine urziturul că-n vremea trudei lui amare,
Acolo, jos, în umbra neagră, țin sfat atîtea duhuri rele,
Să-i fure marmura măiastră, argintul coborît din stele...
Dar mîinile nu-i dau odihnă, căci vor altar de închinare.