Poezia Caleidoscop de George Topîrceanu

A. MIREA : CALEIDOSCOP


UNEI FOSILE


De-atâtea ori noi ți-am făcut ovații,
Ți-am pregătit mândria ta pedantă.
Salută dar sinteza ambulantă
A celei mai nebune generații !



Căci la atâtea mari evenimente
Eu am luat o glorioasă parte :
Doar am avut principii conștiente
Și capul spart la 13 Marte !



Nu vezi ce iute mă desprind cu sobrul ?
Aeroplanul visurilor mele
Vertiginos mă duce cătră stele,
Cum îl ducea pe Blériot, motorul.



Iubesc și cânt !... Nepăsător cultiv
A sufletului gratuită zestre -
Căci eu sunt tânăr și-mi bat joc, maestre,
De pronosticul tău definitiv.



Tu ai ajuns demult fatalul termen
Și te-a orbit sterila ta spendoare
Eu port în suflet dureros germen
Al operelor mele viitoare.



BUSTULUI MEU



Tu, cap-de-studiu, mobilă intactă,
Discret tovarăș de proiecte mari,
Tu reprezinți persoana mea abstractă -
Un alter ego fără ochelari.



Și laolaltă noi trăim ca frații...
Dar vezi tu, cât de nebulos apare
Destinul tău, prematură 'ntrupare
A tainicilor mele aspirații !



Când mă cuprind presentimente rele,
Mă uit la tine, mosafir posac,
Și nu știu dacă voi putea să-ți fac
Un piedestal din visurile mele...



Ori mă voi stânge ca un foc de paie
Și voi pieri cum piere'n lume totul -
Ori te răstoarnă slujnica cu cotul
Când va veni să scuture 'n odaie.



Dar dacă scapi de-o moarte-așa brutală
Și dacă eu mi-oi face datoria,
Atunci e obligată Primăria
Să-ți dea și ție-un loc în Capitală.



Nemuritor și rece ca metalul,
Deși nu ești decât un ,,plagiat”
Vei fi mai mândru, mai apreciat
Și mai iubit decât originalul.



Zâmbind vei sta pe negru piedestal
Împodobit cu litere de aur,
Și trei țărănci enorme de metal
Îți vor întinde trei cununi de laur.



Iar eu, obscurul, eu acesta care
De două ceasuri stau în fața ta
Cu mâinile vâtîte 'n buzunare -
Eu voi muri și toți mă vor uita.



Căci omul are partea cea nedreaptă :
el cîntă, râde, sufere, iubește,
Adoarme-apoi și nu se mai deșteaptă -
Pe cînd poetul supravețuiește...


RĂSPUNSUL MICILOR FUNCȚIONARI



Da, aveți dreptate : noi o ducem prost,
Țăcănim întruna la mașina Yost.
Înnegrim hârtie, forfecăm cupoane,
Urmărind cu ochii tinere cucoane
Care trec stradă... Sunt trăsuri și lume,
Pretutindeni sgomot, soare cald și glume.
Vremea parcă-și merge mersul în galop
Și aspectu-și schimbă ca'n caleidoscop.
Iar noi stăm deoparte...
Asta ni-i viața !
Tot mereu aceeași, sara, dimineața :
Slujba, facultatea, birtul și chiria -
Peste tot apasă grea, monotonia.
Da, ni-i tristă soarta și de nimeni plânsă.
Însă... Să trăiască salvatorul ,,însă” !




Sara, când cad leneși fulgii de zăpadp,
V'ați oprit vr'odată la un colț de stradă -
Când lumini la geamuri, vesele pe rând
Una după alta se aprind, și când
,,Centrul” își trimite către mahalale
În amurg, prisosul farmecelor sale ?
E o'nvălmășală, un popor de fete
Rumene, vioaie, sprintene, cochete,
Care trec grăbite chicotind în șoapte.
Au în ochi lumină și'n privire noapte.
Blonde ucenice, ocheașe modiste
Trec uitând  pustiul ceasurilor triste -
Cine le pricepe zâmbetul fugar ?
Numai oropsitul mic funcționar !
Cât îi par de calde hainele subțiri.
În văpaia unei tainice priviri !
Un cuvânt, o șoaptă ce deabia se'ngână,
Mai târziu o caldă strângere de mână -
Și se pierd în noaptea ulițelor vechi...




Da, ni-i tristă soarta, domnule A. Mirea -
Dar avem iubirea !
Dar noi suntem tineri, noi avem speranțe !
Când ne 'nchidem visul în obscure stanțe
O, atunci se schimbă vitrega natură :
Ne-amintește teancul de hârtii albastre
Cât de larg e cerul visurilor noastre :
În biuroul umed soarele coboară,
Foarfecele cade, fantezia sboară,
Țăcăne mașina ritmul unui vers...


Voi atingeți culmea, noi suntem în mers.


RĂSPUNSUL COMETEI



Regret că mă'ntrerupi din cale
Cu interviewul dumitale.
Dar iată mă opresc o clipă
Să-ți dau răspunsul meu în pripă.
V'am salutat odată sfera
Acum vreo zece mii de ani,
Când astronomii de pe Terra
Erau deabia orangutani.
Flammarion era gorilă
Și bietul Newton, diplodoc,
Camil era deabia Cămilă
Iar Duică... nu era deloc !
El deabia azi când scrie proză,
Se află în metamorfoză
Și se transformă tare greu :
Aspiră-acum la cimpanzeu.




De-atunci prin negrele stihii,
În noaptea largă și profundă,
Am rătăcit cu zeci de mii
De metri pe secundă,
Și diafană m'am ivit,
Din perioadă'n perioadă,
Ca fulger blond încremenit
Să-mi desfășor spectrala coadă
Pe cerul nopții la zenit...
Planetele cu sateliții,
Purtându-și mândre paraziții,
Mi-au dat portretul prin gazete
Și m'au fixat mii de lunete...
Dar, gata să-mi găsesc mormântul
În vreun sistem de constelații,
Am revenit sburând prin spații,
Căci nu disprețuim Pământul.





( De-ați fi în cer ca mine voi
V'ați minuna întodeauna
Cum globul ăsta de noroi
Se vede luminos ca Luna... )
Și-aveam de gând - ca un simbol
De milenară simpatie -
Cu cel din urmă-al meu ocol
Să ne unim pe veșnicie
Într'un fantastic carambol.
Și măritându-i neagra humă
Cu luminosul meu adaos,
Într'un aprins vârtej de spumă
Să ne rostogolim în haos.




Dar când văzui ce... porcărie
( Să-mi ierți cuvântul ) ați făcut,
Cât sânge-a curs din neghiobie
Pe bietul vostru glob de lut -
Cu sborul meu m'am abătut
Și nimbul clar, și trena lungă
Ca o eșarfă de lumină,
Mi le-am ferit să nu le-ajungă
Vreun strop întunecos de tină.




De-atunci, iubitul meu, îmi vine
De supărare și rușine
Să fug... cu coada 'ntre picioare
Prin spații interplanetare,
Și să mă mistui în neant,
Mă duc... Adio ! Salutare !
Să-mi scrii : Uranus, poste restante.


SONETE


I LA CINEMATOGRAFUL MUT




Se face beznă. Tremurând apare
Pe pânza albă, fără nicio cută,
Un domn cu cioc... Zâmbește, și salută
Jur împrejur pestrița aduna.



E un salon în care toți discută
Și râd mereu. E viață, e mișcare
Dar niciun sgomot... Fermecată pare
Societatea asta surdo-mută.



Cuiva, din sală, i-a scăpat un ban.
Ușor, întoarce capul indignată
Madama care cântă la pian.




Alături o cucoană se frământă.
A enervat-o linițtea ciudată
Din lumea ,,celor care nu cuvântă”...


2 SONET TEATRAL



Te urmăresc cu ochii toți bărbații.
O ploaie de priviri sentimentale
S'abat asupra frumuseții tale
Și toate-i fac erotice ovații.



Ce fericit e soțul dumitale !
El în antracte stă de conversații...
De-aș fi, ca el, stăpân pe atâtea grații,
Eu aș pleca la cele trei semnale.



M'ntorc, frumoasa mea necunoscută,
Și ochii mei din umbră te salută
De câte ori se'ntunecă lumina.



Dar ochii tăi n'au prea băgat de samă
Că'n pieptul meu se'ncepe-o nouă dramă,
Când a căzut definitiv cortina.



3 UN ROMANTIC



De două ceasuri tremurând în stradă,
Cu ochii plini de mută resemnare,
Își face planuri extraordinare
Și'n mintea lui rostește o tiradă.



- Poftim la geam, sublim arătare !
De-ai auzi tăcută serenadă,
Te-ai apleca ușor pe balustradă
Ca să trimiți în vânt o sărutare.



El speră încă... Poate, cine știe,
Dela distanță, prin telepatie,
Va'nfiripa cu ea un dialog.



Dar inima-i se strânge ca'ntr'un clește,
Pe când vardistul trece și-i șoptește
C'un zâmbet straniu : Circulați, vă rog !...



SAHARA


Eu nu mă duc la cinematograf,
În suflet port o lume minunată -
Tablouri vechi, pe care niciodată
Nu le pătează muștele de praf...



Veneția, Bosforul, Niagara,
Brazilia, Eghipet, Dardanele,
Fiorduri, munți, priveliști din Sahara
Ies rând pe rând din noaptea minții mele.



Sahara !... Uite, vreau să să o probă
S'a ridicat grozav temperatura !
Pe galbene nisipuri arzătoare
Un palmier încremenit în soare
Visează lung... Abia suport căldura.



Mi-am rupt în coate hainele de dril.
Pe drumul ăsta lung cât Ramajana,
De-o săptămână mergem către Nil...
A poposit în oază caravana.



Înmărmurit în farmecul acesta
De mii de ani, Pustiul pare mort.
Cămilele și-au pregătit siesta
Și rumegi culcate lângă cort.



Iar noi, în tihna binecuvântată,
Gustă, de formă, câteva curmale.
( Sunt învățat cu mesele frugale
De când trăim în zona temperată ).



Apoi o mreajă de senzații rare
M'adoarme 'n cadrul vastei acvarele,
Când urmăresc pe gînduri  cum dispare
În depărtari o turmă de gazele.



Vânat ar fi - dar cine să-l împuște ?
Din cer coboară voluptoasa lene.
La capul meu, c'un evantai de pene,
Un sclav buzat mă apără de muște.



Nu simt nimic... și mi-i atît de bine
La umbra palmierului culcat...
Aș vrea... aș vrea acuma... Ce păcat
Că n'am luat pe draga mea cu mine !

Poezia Caleidoscop de George Topîrceanu

A. MIREA : CALEIDOSCOP


UNEI FOSILE


De-atâtea ori noi ți-am făcut ovații,
Ți-am pregătit mândria ta pedantă.
Salută dar sinteza ambulantă
A celei mai nebune generații !



Căci la atâtea mari evenimente
Eu am luat o glorioasă parte :
Doar am avut principii conștiente
Și capul spart la 13 Marte !



Nu vezi ce iute mă desprind cu sobrul ?
Aeroplanul visurilor mele
Vertiginos mă duce cătră stele,
Cum îl ducea pe Blériot, motorul.



Iubesc și cânt !... Nepăsător cultiv
A sufletului gratuită zestre -
Căci eu sunt tânăr și-mi bat joc, maestre,
De pronosticul tău definitiv.



Tu ai ajuns demult fatalul termen
Și te-a orbit sterila ta spendoare
Eu port în suflet dureros germen
Al operelor mele viitoare.



BUSTULUI MEU



Tu, cap-de-studiu, mobilă intactă,
Discret tovarăș de proiecte mari,
Tu reprezinți persoana mea abstractă -
Un alter ego fără ochelari.



Și laolaltă noi trăim ca frații...
Dar vezi tu, cât de nebulos apare
Destinul tău, prematură 'ntrupare
A tainicilor mele aspirații !



Când mă cuprind presentimente rele,
Mă uit la tine, mosafir posac,
Și nu știu dacă voi putea să-ți fac
Un piedestal din visurile mele...



Ori mă voi stânge ca un foc de paie
Și voi pieri cum piere'n lume totul -
Ori te răstoarnă slujnica cu cotul
Când va veni să scuture 'n odaie.



Dar dacă scapi de-o moarte-așa brutală
Și dacă eu mi-oi face datoria,
Atunci e obligată Primăria
Să-ți dea și ție-un loc în Capitală.



Nemuritor și rece ca metalul,
Deși nu ești decât un ,,plagiat”
Vei fi mai mândru, mai apreciat
Și mai iubit decât originalul.



Zâmbind vei sta pe negru piedestal
Împodobit cu litere de aur,
Și trei țărănci enorme de metal
Îți vor întinde trei cununi de laur.



Iar eu, obscurul, eu acesta care
De două ceasuri stau în fața ta
Cu mâinile vâtîte 'n buzunare -
Eu voi muri și toți mă vor uita.



Căci omul are partea cea nedreaptă :
el cîntă, râde, sufere, iubește,
Adoarme-apoi și nu se mai deșteaptă -
Pe cînd poetul supravețuiește...


RĂSPUNSUL MICILOR FUNCȚIONARI



Da, aveți dreptate : noi o ducem prost,
Țăcănim întruna la mașina Yost.
Înnegrim hârtie, forfecăm cupoane,
Urmărind cu ochii tinere cucoane
Care trec stradă... Sunt trăsuri și lume,
Pretutindeni sgomot, soare cald și glume.
Vremea parcă-și merge mersul în galop
Și aspectu-și schimbă ca'n caleidoscop.
Iar noi stăm deoparte...
Asta ni-i viața !
Tot mereu aceeași, sara, dimineața :
Slujba, facultatea, birtul și chiria -
Peste tot apasă grea, monotonia.
Da, ni-i tristă soarta și de nimeni plânsă.
Însă... Să trăiască salvatorul ,,însă” !




Sara, când cad leneși fulgii de zăpadp,
V'ați oprit vr'odată la un colț de stradă -
Când lumini la geamuri, vesele pe rând
Una după alta se aprind, și când
,,Centrul” își trimite către mahalale
În amurg, prisosul farmecelor sale ?
E o'nvălmășală, un popor de fete
Rumene, vioaie, sprintene, cochete,
Care trec grăbite chicotind în șoapte.
Au în ochi lumină și'n privire noapte.
Blonde ucenice, ocheașe modiste
Trec uitând  pustiul ceasurilor triste -
Cine le pricepe zâmbetul fugar ?
Numai oropsitul mic funcționar !
Cât îi par de calde hainele subțiri.
În văpaia unei tainice priviri !
Un cuvânt, o șoaptă ce deabia se'ngână,
Mai târziu o caldă strângere de mână -
Și se pierd în noaptea ulițelor vechi...




Da, ni-i tristă soarta, domnule A. Mirea -
Dar avem iubirea !
Dar noi suntem tineri, noi avem speranțe !
Când ne 'nchidem visul în obscure stanțe
O, atunci se schimbă vitrega natură :
Ne-amintește teancul de hârtii albastre
Cât de larg e cerul visurilor noastre :
În biuroul umed soarele coboară,
Foarfecele cade, fantezia sboară,
Țăcăne mașina ritmul unui vers...


Voi atingeți culmea, noi suntem în mers.


RĂSPUNSUL COMETEI



Regret că mă'ntrerupi din cale
Cu interviewul dumitale.
Dar iată mă opresc o clipă
Să-ți dau răspunsul meu în pripă.
V'am salutat odată sfera
Acum vreo zece mii de ani,
Când astronomii de pe Terra
Erau deabia orangutani.
Flammarion era gorilă
Și bietul Newton, diplodoc,
Camil era deabia Cămilă
Iar Duică... nu era deloc !
El deabia azi când scrie proză,
Se află în metamorfoză
Și se transformă tare greu :
Aspiră-acum la cimpanzeu.




De-atunci prin negrele stihii,
În noaptea largă și profundă,
Am rătăcit cu zeci de mii
De metri pe secundă,
Și diafană m'am ivit,
Din perioadă'n perioadă,
Ca fulger blond încremenit
Să-mi desfășor spectrala coadă
Pe cerul nopții la zenit...
Planetele cu sateliții,
Purtându-și mândre paraziții,
Mi-au dat portretul prin gazete
Și m'au fixat mii de lunete...
Dar, gata să-mi găsesc mormântul
În vreun sistem de constelații,
Am revenit sburând prin spații,
Căci nu disprețuim Pământul.





( De-ați fi în cer ca mine voi
V'ați minuna întodeauna
Cum globul ăsta de noroi
Se vede luminos ca Luna... )
Și-aveam de gând - ca un simbol
De milenară simpatie -
Cu cel din urmă-al meu ocol
Să ne unim pe veșnicie
Într'un fantastic carambol.
Și măritându-i neagra humă
Cu luminosul meu adaos,
Într'un aprins vârtej de spumă
Să ne rostogolim în haos.




Dar când văzui ce... porcărie
( Să-mi ierți cuvântul ) ați făcut,
Cât sânge-a curs din neghiobie
Pe bietul vostru glob de lut -
Cu sborul meu m'am abătut
Și nimbul clar, și trena lungă
Ca o eșarfă de lumină,
Mi le-am ferit să nu le-ajungă
Vreun strop întunecos de tină.




De-atunci, iubitul meu, îmi vine
De supărare și rușine
Să fug... cu coada 'ntre picioare
Prin spații interplanetare,
Și să mă mistui în neant,
Mă duc... Adio ! Salutare !
Să-mi scrii : Uranus, poste restante.


SONETE


I LA CINEMATOGRAFUL MUT




Se face beznă. Tremurând apare
Pe pânza albă, fără nicio cută,
Un domn cu cioc... Zâmbește, și salută
Jur împrejur pestrița aduna.



E un salon în care toți discută
Și râd mereu. E viață, e mișcare
Dar niciun sgomot... Fermecată pare
Societatea asta surdo-mută.



Cuiva, din sală, i-a scăpat un ban.
Ușor, întoarce capul indignată
Madama care cântă la pian.




Alături o cucoană se frământă.
A enervat-o linițtea ciudată
Din lumea ,,celor care nu cuvântă”...


2 SONET TEATRAL



Te urmăresc cu ochii toți bărbații.
O ploaie de priviri sentimentale
S'abat asupra frumuseții tale
Și toate-i fac erotice ovații.



Ce fericit e soțul dumitale !
El în antracte stă de conversații...
De-aș fi, ca el, stăpân pe atâtea grații,
Eu aș pleca la cele trei semnale.



M'ntorc, frumoasa mea necunoscută,
Și ochii mei din umbră te salută
De câte ori se'ntunecă lumina.



Dar ochii tăi n'au prea băgat de samă
Că'n pieptul meu se'ncepe-o nouă dramă,
Când a căzut definitiv cortina.



3 UN ROMANTIC



De două ceasuri tremurând în stradă,
Cu ochii plini de mută resemnare,
Își face planuri extraordinare
Și'n mintea lui rostește o tiradă.



- Poftim la geam, sublim arătare !
De-ai auzi tăcută serenadă,
Te-ai apleca ușor pe balustradă
Ca să trimiți în vânt o sărutare.



El speră încă... Poate, cine știe,
Dela distanță, prin telepatie,
Va'nfiripa cu ea un dialog.



Dar inima-i se strânge ca'ntr'un clește,
Pe când vardistul trece și-i șoptește
C'un zâmbet straniu : Circulați, vă rog !...



SAHARA


Eu nu mă duc la cinematograf,
În suflet port o lume minunată -
Tablouri vechi, pe care niciodată
Nu le pătează muștele de praf...



Veneția, Bosforul, Niagara,
Brazilia, Eghipet, Dardanele,
Fiorduri, munți, priveliști din Sahara
Ies rând pe rând din noaptea minții mele.



Sahara !... Uite, vreau să să o probă
S'a ridicat grozav temperatura !
Pe galbene nisipuri arzătoare
Un palmier încremenit în soare
Visează lung... Abia suport căldura.



Mi-am rupt în coate hainele de dril.
Pe drumul ăsta lung cât Ramajana,
De-o săptămână mergem către Nil...
A poposit în oază caravana.



Înmărmurit în farmecul acesta
De mii de ani, Pustiul pare mort.
Cămilele și-au pregătit siesta
Și rumegi culcate lângă cort.



Iar noi, în tihna binecuvântată,
Gustă, de formă, câteva curmale.
( Sunt învățat cu mesele frugale
De când trăim în zona temperată ).



Apoi o mreajă de senzații rare
M'adoarme 'n cadrul vastei acvarele,
Când urmăresc pe gînduri  cum dispare
În depărtari o turmă de gazele.



Vânat ar fi - dar cine să-l împuște ?
Din cer coboară voluptoasa lene.
La capul meu, c'un evantai de pene,
Un sclav buzat mă apără de muște.



Nu simt nimic... și mi-i atît de bine
La umbra palmierului culcat...
Aș vrea... aș vrea acuma... Ce păcat
Că n'am luat pe draga mea cu mine !

Poezia În Loc de Prefață de George Topîrceanu

ÎN LOC DE PREFAȚĂ



Tu nu 'nțelegi, Zoile, râsul meu...
Intr'un oraș din Asfințit, departe,
Cu mult negoț și știutori de carte,
Trăia pe vremuri un sărman evreu




Anume Baruch... Fire de elită,
În lume viețuind ca'ntr'un pustiu -
Știa să taie sticlă poleită
Și toți nerozii îl credeau geamgiu.




Dar timpul suflă limpede ca vântul
Și Moarte le-a grăbit metamoefoza :
Pe toți făcându-i una cu pământul,
A transformat pe Baruch În Spinoza.




Tu nu cunoști, Zoile, gîndul meu...
Din tine 'ntreg tu faci literatură.
Oferi în studiu mica ta structură,
Naiv și comic, ca un crustaceu.




Ești tulbure, dar fundul ți-i aproape ;
Aveam și eu ( pe când mț dam pe ghiață ) ,
Obscuritatea ta - de suprafață
Și profunzimea ta - de două șchioape.




Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine,
Căci tuturor își dărue secretul.
Dar ca să poți ceți cândva în mine
Tu nu-mi cunoști, Zoile, alfabetul.




Zadarnic dar ne-amestecă vultoare,
Noi nu putem urma acelaș țel...
Și dacă totuși ți-am făcut onoare
Acestor aspre stihuri de oțel -


Când îmi cetești poemele și proza
Gândește-te la geamul lui Spinoza

Poezia În Loc de Prefață de George Topîrceanu

ÎN LOC DE PREFAȚĂ



Tu nu 'nțelegi, Zoile, râsul meu...
Intr'un oraș din Asfințit, departe,
Cu mult negoț și știutori de carte,
Trăia pe vremuri un sărman evreu




Anume Baruch... Fire de elită,
În lume viețuind ca'ntr'un pustiu -
Știa să taie sticlă poleită
Și toți nerozii îl credeau geamgiu.




Dar timpul suflă limpede ca vântul
Și Moarte le-a grăbit metamoefoza :
Pe toți făcându-i una cu pământul,
A transformat pe Baruch În Spinoza.




Tu nu cunoști, Zoile, gîndul meu...
Din tine 'ntreg tu faci literatură.
Oferi în studiu mica ta structură,
Naiv și comic, ca un crustaceu.




Ești tulbure, dar fundul ți-i aproape ;
Aveam și eu ( pe când mț dam pe ghiață ) ,
Obscuritatea ta - de suprafață
Și profunzimea ta - de două șchioape.




Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine,
Căci tuturor își dărue secretul.
Dar ca să poți ceți cândva în mine
Tu nu-mi cunoști, Zoile, alfabetul.




Zadarnic dar ne-amestecă vultoare,
Noi nu putem urma acelaș țel...
Și dacă totuși ți-am făcut onoare
Acestor aspre stihuri de oțel -


Când îmi cetești poemele și proza
Gândește-te la geamul lui Spinoza

Poezia Balada Călătorului de George Topîrceanu

BALADA CĂLĂTORULUI



O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlnești o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!




Sania coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminișuri sure
Și-n singurătatea care ne petrece,
Peste vârf de arbori, asfințitul rece
Străbătând podoaba crengilor subțiri
Luminează-n aer bolți de trandafiri.




Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, crește din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se face drum pustiu de car,
Și-o fântână strâmbă pe lumina zării
Pare că sporește liniștea-nserării...



Drum de vis! E clipa mutei agonii
Când alaiul Nopții zboară pe câmpii,
Când singurătatea umbrele-și arată
Și departe-n șesuri Ziua alungată
Lângă reci fruntarii alergarea-și curmă,
Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,
Să-și adune-n locul unde-a-ncremenit
Peste sâni de gheață părul despletit.




Ca-ntr-o presimțire sufletul ți-e-nchis.
Unde ești? Îți pare că trăiești un vis...
Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,
Umbre solitare și necunoscute,
Treci ducând o parte din tristețea lor,
Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.
Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă
Și-ți strecoară-n suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului tău
Te cuprind deodată lungi păreri de rău
După-o fericire care întîrzie,
După câte n-au fost dar puteau să fie,
După cele duse pentru totdeauna...



Astfel, cu mirare, te trezești când luna
Luminează somnul unei lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea de fantasme.



O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlnești o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!

Poezia Balada Călătorului de George Topîrceanu

BALADA CĂLĂTORULUI



O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlnești o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!




Sania coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminișuri sure
Și-n singurătatea care ne petrece,
Peste vârf de arbori, asfințitul rece
Străbătând podoaba crengilor subțiri
Luminează-n aer bolți de trandafiri.




Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, crește din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se face drum pustiu de car,
Și-o fântână strâmbă pe lumina zării
Pare că sporește liniștea-nserării...



Drum de vis! E clipa mutei agonii
Când alaiul Nopții zboară pe câmpii,
Când singurătatea umbrele-și arată
Și departe-n șesuri Ziua alungată
Lângă reci fruntarii alergarea-și curmă,
Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,
Să-și adune-n locul unde-a-ncremenit
Peste sâni de gheață părul despletit.




Ca-ntr-o presimțire sufletul ți-e-nchis.
Unde ești? Îți pare că trăiești un vis...
Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,
Umbre solitare și necunoscute,
Treci ducând o parte din tristețea lor,
Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.
Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă
Și-ți strecoară-n suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului tău
Te cuprind deodată lungi păreri de rău
După-o fericire care întîrzie,
După câte n-au fost dar puteau să fie,
După cele duse pentru totdeauna...



Astfel, cu mirare, te trezești când luna
Luminează somnul unei lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea de fantasme.



O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlnești o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!

Poezia Noapte de Iarnă de George Topîrceanu

NOAPTE DE IARNĂ


Cad din cer mărgăritare
Pe orașul adormit...
Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Și pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.




Iarna!... Iarna tristă-mbracă
Streșinile somnoroase,
Pune văl de promoroacă
Peste pomi și peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare -


Umple noaptea de fantasme
Neclintite și bizare.
Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Și pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină, -
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.




Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi oșor de fluturi...
Și din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeț ciudat răsare...



Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii,
Câte-odată stă s-asculte
Clopoțeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini șoptind grăbit -
Parcă spune-o taină mare
Unui soț închipuit...




Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, și iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.
Fața lui se lămurește, -
Pare-nduioșat acum...
Visător și lung privește
Casele de peste drum:




Poartă mică... pomi în floare...
O fereastră luminată...
Streșini albe de ninsoare...
Toate-i par ca altădată!
Și păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:




,,Bulșăraș de gheață rece,
Iarna vine, vara trece
Și n-am cu cine-mi petrece...
Bulgăraș topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc...''
Glasul, înecat, se curmă.
Omul, șovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.

Poezia Noapte de Iarnă de George Topîrceanu

NOAPTE DE IARNĂ


Cad din cer mărgăritare
Pe orașul adormit...
Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Și pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.




Iarna!... Iarna tristă-mbracă
Streșinile somnoroase,
Pune văl de promoroacă
Peste pomi și peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare -


Umple noaptea de fantasme
Neclintite și bizare.
Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Și pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină, -
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.




Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi oșor de fluturi...
Și din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeț ciudat răsare...



Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii,
Câte-odată stă s-asculte
Clopoțeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini șoptind grăbit -
Parcă spune-o taină mare
Unui soț închipuit...




Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, și iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.
Fața lui se lămurește, -
Pare-nduioșat acum...
Visător și lung privește
Casele de peste drum:




Poartă mică... pomi în floare...
O fereastră luminată...
Streșini albe de ninsoare...
Toate-i par ca altădată!
Și păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:




,,Bulșăraș de gheață rece,
Iarna vine, vara trece
Și n-am cu cine-mi petrece...
Bulgăraș topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc...''
Glasul, înecat, se curmă.
Omul, șovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.