Octavian Goga Biografie

OCTAVIAN GOGA BIOGRAFIE



1881  1 aprilie. Se naște, la Rășinari, Octavian Goga.
1883  15 septembrie. Se naște Victoria, sora lui Octavian Goga.
1886  18 ocombrie. Se naște Claudia ( Maria ), sora lui Octavian Goga.
1892  Octavian Goga intră în internatul liceului unguresc din Sibiu.
1893  14 mai. Goga scrie primele versuri dedicate românului,
care ,,de dimineață pînă seara tot lucră necontenit.
1894  Are loc la Cluj procesul Momerandumului.
1989   Apare prima poezie a lui Goga, semnată Octavian.
1899  Goga trece la liceul românesc din Brașov.
1900 Goga își ia bacalaureatul.
11 septembrie. Se înscrie student la Facultatea de litere și filozofie de la
Universitatea din Budapesta.
1902  1 iulie. Apare la Budapesta revista Luceafărul, unde Goga
își publică majoritatea poeziilor.
1904 Goga termină studiile. Facultatea de litere și filozofie a
Universității din Budapesta îi eliberează un Absolutorium.
1906  16 iunie. Are loc logodna lui Octavian Goga.
1908  Apare revista lui Octavian Goga Țara noastră.
1909 Apare volumul de versuri Ne cheamă pămîntul.
1912 Goga e închis în temnița din Seghedin pentru îndrăznețele
sale articole patriotice.
Acolo scrie poeziile Eu știu un basm și Poetul.
1913 Apare volumul de versuri Din umbra zidurilor.
1916 Apare volumul Cîntece fără țară.
Octavian Goga ia parte la primul război mondial și scrie
ciclul de versuri Război.
1919 Goga e ales ministru al Instrucțiunii în guvernul de Uniune Națională.
1923  Goga e ales membru al Academiei.
1924 O. Goga obține premiul național de poezie.
1928 Apare piesa Meșterul Manole.
1938  7 mai. Moare Octavian Goga.
         12 mai. Poetul e înmormîntat la Ciucea.
         28 mai. Moare Aurelia Goga, mama poetului.
1939 Apare volumul postum Din larg - poeme postume.

Poezia Marienbad de Octavian Goga

MARIENBAD




Ce blîndă ești, domestică pădure,
Sub brazii tăi decenți nu mi se pare
Că s-ar putea vocifera prea tare,
Ori c-ar veni haiducii să mă fure.




Bine crescută, n-ai asemănare
Cu coastele Carpaților obscure,
Unde e zvon de clopot și secure
Și unde iese ursul la plimbare...




 Și totuși pacea ta civilizată,
Mi-a arătat cea mai cumplită fiară
Pădure tunsă, rasă, coafată...




Vai, n-am s-o uit vedenia burgheză :
Un neamț enorm pe-o bancă solitară
Ăși mîngîie nevasta lui obeză...

Poezia Franzensbad de Octavian Goga

FRANZENSBAD



În dup-amiaza silnică de vară,
I s-a făcut un gol rotund în minte...
Sunt fără șir imagini și cuvinte
Ce s-au pornit în juru-i să tresară.



Pe scaunul ei de lene sedentară
O năpădesc aducerile-aminte...
...A fost demult... la bal ? ori înainte ?...
Departe parcă picur-o ghitară...



Încet, încet visării se supune,
Cînd, înotînd în soarele apune,
O ciocîrlie își înalță trilul...



Ea doarme lin... Dar într-o clipă, iată,
Din vis femeia sare-nfrigurară :
I se păruse c-a țipat copilul...

Poezia Cîntă Moartea de Octavian Goga

CÎNTĂ MOARTEA



Îmi cîntă moartea la fereastră
Ca o vecernie-n surdină,
Îmi cîntă-ncet povestea noastră :
Un joc de umbre și lumină.




Eu o ascult în noaptea mută,
Din adîncimi crește mare ;
Întreaga viața petrecută
La căpătîiul meu răsare.




Și cum, sub tîmpla mea fierbinte,
O lume veche-mi reînvie,
Nu cîte-au fost îmi vin în minte,
Ci cîte-ar fi putut să fie.

Poezia Cîntecul Cămășii de Octavian Goga

CÎNTECUL CĂMĂȘII



Eu sunt o biată, ieftină cămașe,
Sunt o sumară haină populară,
De mii de ani de cînd mă îmbrăcară,
Eu sunt pudoarea plebei nevoiașe.





Eu m-am pornit din cîmp, de pe ogoare,
Din cînepa ce-au semănat țăranii...
( Tatăl meu e unul Ioan al Anii.)
M-a tors, în albe nopți la șezătoare,
Cu grabnic spor, o ceată de neveste,
Din gura lor știu doine plîngotoare
Și-am învățat cu firul de fuioare,
Din fiecare fus, cîte-o poveste.
Am fost țesută la război, în tindă,
Și m-a cusut încet o fată mare,
M-a înflorit la mîneci cu mătasă
Și mîna ei a izbutit să prindă
În arabescuri fine și barbare
Toat-așteptarea dulce de mireasă...
Țiu minte, vezi, cînd am ieșit din casă
Și cînd la horă,-n vesela grămadă,
M-am prins întîii curată și frumoasă,
Cum străluceaam în albul de zăpadă...





De-atunci, în cruda anilor povață,
Cîte-au fost date-asupra mea să cadă
Ca niște păsări groaznice de pradă...
Ce-aruncătură stearpă de viață !
Prin praf, prin fum, prin negură și ceață,
Subt sulițele arșiței de soare,
Ori în bătaie de vifor și ninsoare,
Eu m-am zbătut, o chinuită roabă.
Eu m-am zbătut, o chinuită roabă.
Și zi cu zi din munca mea neghioabă
Mă năpădiră rîuri de sudoare...
Blesteme cîte lung clocotitoare
Îmi trimitea scheletul de subt mine,
Subt vălul meu adăposteam ruine,
Cînd glia neagr-o răsturnam cu boii...




Și-n drumul greu, cum mă pășea dușmanul,
Mi s-au vîndul ițarii și sumanul,
Numai pe mine m-au iertat ciocoii...
Azi, cum mă vezi săracă, nelăută,
M-am zdrențuit, sunt galbenă și neagră.
Și-n goana mea de toți nepricepută
M-am pomenit netrebnică și ruptă.
Dar totuși poate-ți mai aduci aminte
Că suptă-așa de foame și de boală,
Ca un drapel de-nfricoșată luptă,
Pe cînd eta bătaia mea fierbinte,
Eu sfîrticată, tragică și goală,
Am năvălit tranșeele nemțești,
Am dat asalt, în cîmp, la Mărășești.

Poezia În Mine Cîteodată de Octavian Goga

ÎN MINE CÎTEODATĂ




În mine cîteodată eu simt : se face noapte,
Din netrăite vremuri vin neguri să mă prindă,
Strigări necunoscute și cîntece și șoapte
La casa mea colindă.




În mine cîteodată țărani cu zeghea sură
Și glume și ispite și tot ce știe satul
S-amestecă de-a valma roind în bătătură
Și vin să-și ție sfatul...




În mine cîteodată grea liniștea se lasă,
Miroase-a izmă creață și-a flori de iasomie,
În vreme ce un popă cu barba cuvioasă
Slujește-o liturghie...

Poezia Trecea Un Om de Octavian Goga

TRECEA UN OM



Pe sub fereastra casei mele
În largul drumului de țară,
Sub cerul alb, stropit cu stele,
Trecea un om cîntînd aseară.




Era un cîntec care spune
Durerile ce-adună anii,
Trist ca un plîns de-ngropăciune,
Cum numai ei îl știu, țăranii.




De unde oare călătorul
Îl adusese-n sat la mine,
Din ce mister pornea fiorul,
Din ce adînc, din ce ruine ?





Îl ascultăm cum jalea-i blîndă
Deasupra văilor se-mparte,
Nemîngîiată și plăpîndă
Ca o mustrare de departe.




Și cum se risipea-nainte
Oftarea lui îndurerată,
O clipă mi-am adus aminte
Că și eu am cîntat odată...

Poezia Bisericuța Din Albac de Octavian Goga

BISERICUȚA DIN ALBAC



Biserucuță din Albac,
Tu ești al vremurilor semn,
Tot bietul nostru plîns sărac
E-nchis în trupul tău de lemn.




Din ce-am cerut, din ce-am gîndit,
Atîtea rugăciuni cuprinzi,
Și-atîta vis neizbîndit,
Subt vechiul tău tavan de grinzi...




Tu știi cum ne-am trudit stingher,
De-a pururi fără crezămînt
La Dumnezeu, acolo-n cer,
Și la-mpăratul pămînt...




De-aceea, ostenit-acum
De zile rele cîte-au fost,
Bătrînă tă-ai pornit la drum
Să-ți deie frații adăpost...



Rămîi aici, fă-ți un popas,
Fii sfetnic bun din veac în veac
Și spune-acasă ce-a rămas,
Bisericuță din Albac !

Poezia Vînt De Seară de Octavian Goga

VÎNT DE SEARĂ



Căsuță albă vineție,
Subt culmea verde-a unui deal,
În noaptea mea de peribegie
De ce mi te arăți azi mie,
Căsuță albă din Aedeal ?




Ce val de umbre călătoare
Mi te-abate iar în gînd ?
De ce-mi răsari stăruitoare,
De ce te văd acuma oare
Mai limpede ca orișicînd ?




Pesemne dușmani te prădară,
Pesemne dușmani ți-au dat foc,
Și-un strop din urna-ți funerară
Tu mi-ai trimis pe vînt de seară,
Căsuță fără de noroc...

Poezia În Țintirim de Octavian Goga

ÎN ȚINTIRIM




În țintirim, la noi în țară,
Movile sunt în lung și-n lat,
O pace mută, funerară,
Te-apasă greu ca un păcat.
În ele taina neființii
I-a prins, subt milostiv zăvor,
Pe toți cîți au mușcat cu dinții
Din țarina durerii lor...



În țintirim dorm munți de lavă
Închiși subt lespezi de mormînt.
Un cuib de ură și otravă
E-n orice bulgăr de pămînt.
Țărînă tremură și-nvie,
Căci fiecare fir de lut
Dospește-n el o vijelie
Din cîte-n suflete-au bătut...





În țintirim, pe vînt de seară,
Șiraguri umbrele cobor,
Sunt morții care se strecoară
Și prin unghere țin sobor.
Grozavă oaste de schelete,
Nebiruiți rătăcitori,
Ei sfînta răzbunării sete
Și-o-mpart în drum la trecători.





În țintirim, în nopți albastre,
Cînd stelele pe cer s-aprind,
Răsună plînsetele noastre
Și zarea-ntreagă o cuprind.
Înfiorată lunca geme,
De bocet jalnic de femei,
Ce spun din gura lor blesteme
Cînd duc la groapă ghiocei.





În țintirim mai sunt și cele
De nesăbuit boi de pripas,
Cari rumegă pe îndelete,
Călcînd pe-un mort la orice pas.
Și-n vreme ce sfîrșiți de zile
Noi lîngă cruci ne tînguim,
Ei pasc la flori de pe movile,
Ei ni se-ngrașe-n țintirim.

Poezia Eu Am Pornit Din Matca Tisei de Octavian Goga

EU AM PORNIT DIN MATCA TISEI



Eu am pornit din matca Tisei,
Cu moșteniri neînfrînate,
Gonind cirezi de visuri oare
Din splendida păgînătate.




Se prăvălea-mprejuru-mi lumea
Într-o sălbatică strigare
Cînd eu tăcut și singuratic
Căutam o armonie mare...





Robust Apollo de la țară,
Haiduc în goana tinereții,
Chemat de dragoste și cîntec,
Loveam cărările vieții...




Azi nu mai am nici rîs, nici glume,
Nici dor de zîmbetul femeii,
M-au omorît evangheliștii
Și Oamenii și fariseii.

Poezia Eu Vin De La Malul Rîului Gange de Octavian Goga

EU VIN DE LA MALUL RÎULUI GANGE



Eu vin de le malul rîului Gange
Cu visul-mpletit din raze de soare,
Mi-e inima biata o floare de lotus
Cu fine petale tremurătoare.




Ce chiot și larmă la iaz lînă moară,
Ce mîini noduroase lovesc din topoare
Și cum mă ucide sărutul sălbatic...
La marginea Tisei ce caut eu oare ?

Poezia Pe Taină, În Părăginire, de Octavian Goga

PE TAINĂ; ÎN PĂRĂGINIRE



Pe taină, în părăginire,
În larguri buruiene cresc...
O știu cîmpia-nțelenită :
Este ogorul ungures.




Eu mă cobor la sfînta humă...
O roade ceva... Stau și-ascult...
Popor de ierburi otrăvitoare,
Unde sunt crinii de demult.




Mă strîng sălbaticile vrejuri
Cînd din adînc aștept un glas,
Și-un miros blînd de flori uscate
M-atinge-ncet la orice pas.




Tăcerea - gozul - buruiană
Mă prind, m-adorm și mă-nvelesc...
Din depărtare rîde vîntul
Peste ogorul unguresc.

Poezia Vii Prea Tîrziu, Femeie, de Octavian Goga

VII PREA TÎRZIU, FEMEIE,



 
Vii prea tîrziu, femeie,
Cu sufletul tău darnic,
M-a omorît pustia
În care strig zadarnic.




Pustietatea largă,
Vai, ungurească pustă,
Cum m-a stropit pe aripi
Mocirla ei îngustă...




Azi nu mai nimica
O lacrimă să-mi deie,
Eu am venit prea grabnic,
Tu prea tîrziu, femeie.

Poezia Noapte de Octavian Goga

NOAPTE



        I

Tu, noapte tainică de vară,
Atît de dulce,-atît de grea,
Atît de plină de povară,
Din care lumi, din care țară,
Cobori azi la fereastra mea ?




Pe unde te-ai oprit în cale,
La care geam ai stat în drum,
Din ce grădini, din ce petale,
Se-mbină farmecele tale,
Cînd vii la pragul meu acum ?




Atîtea doruri călătoare
Cuprinzi la sîn și le alinți,
Pare c-o dragoste ce moare
Ți-a dat întreaga ei vîltoare
De patimi și de năzuiți...




Ca o broboadă de mătasă
Simt zvonul tău adormitor,
Ce blînd pe frunte mi se lasă...
Pesemne-ai fost la mine-acasă...




Cum treci azi, umedă de rouă
În trena ta de catifea,
Aș vrea cu mîinile-amîndouă
Să-ți sfîșiu haina asta nouă,
Să-mi fac o perină din ea...



            II


O, noapte, punte blestemată,
Durată-ntre pămînt și cer,
De-atîtea ori îmbrățișată
În setea noastră de mister...





Pe drumul tău, întodeauna,
Din preajma tîmplelor fierbinți,
De-o veșnicie-mi vede luna
Urcînd aceleași năzuinți...



Dar fiecare dimineață
Se frînge puntea ta de-argint,
Și de pe ea îmi cad în ceață,
Cad visurile și mă mint...


            III



De ce, nepricepută noapte,
Ți-ai stins luminile din cer,
De ce n-ai basme azi, nici șoapte,
Și fîlfîi plină de mister ?




De ce tresai înfiorată,
Cînd pe deasupra noastră zbori,
Și-n calea ta întunecată
Azi semeni groază și fiori ?





Pesemne undeva, departe,
Pierzarea s-a gătit de drum,
Ș-un braț aducător de moarte
Așteaptă să lovesc-acum...

Poezia Noapte ( După Carducci ) de Octavian Goga

NOAPTE ( După Carducci )




Adînca noapte-n veci nepricepută,
Odihnă bun-a lucrurilor toate,
Ce dormi pe stînci de trăznet despicate
Și-nvălui drag livada-n flori țesute ;




Voi, flăcări vii, pe boltă semănate,
Cu mîndra voastră strălucire mută,
De-o tainică poruncă neștiută
Pe-aceleași căi de-a pururi îndrumate :




Și lună, tu, tu vitreg milostivă,
Ce tuturor îți dărui deopotrivă
Tremurătoare pulbere-argintată :
Răspundeți voi ce-i rostul lumii noastre,
Ce tainică doarme-n bolțile albastre ?...


...................................................................................


Nici nu te miști, tăcere blestemată !...

Poezia Privighetori Și Ciocîrlii de Octavian

PRIVIGHETORI ȘI CIOCÎRLII  ( După Petodi )


Vai, pînă cînd va trebui s-ascult
Cum împletiți din razele de lună
Cîntări din vremuri de demult,
Ce le-a-ngropat cu valul ei uitarea ?...
Și cînd stricați voi cuiburile voastre
Din dărîmate cetățui sihastre,
Unde v-ați pus la-ntrecere nebună
Cu huhurezi și bufnițe-mpreună ?...
Demult,
Demult v-ascult ;
Cîntați fără-ncetare,
Și-n ochii voștri tulburi
Văd dulce-nfiorare,
Văd lacrima părerilor de rău...
Neputincioase lacrimi fără roadă,
Căci de minciună ochii-mi dau dovadă...
Ce sunteți doar voi toți pe cîți v-ascult,
Voi, cîntăreții vremii de demult ?...


Sînteți tîlharii vechilor morminte,
Ce dezgropați a vremii moaște sfinte
Și dezgropați ascunsul ei tezaur,
Și-l dați pe prețul frunzelor de laur...
Eu nu vă vreau cununa, nici mărirea,
Miros de mort și putregai e-ntr-însa...
Se zbuciumă bolnava omenire,
Truditu-i suflet cere premenire,
Vedeți, s-a smuls din pacea lui pămîntul,
Și vîntul
Dezlănțuitei patimi trece-n goană
Și seceră bolnavi în orice parte...
Vedeți, un neam cum e ajuns de moarte,
Cum alte cad, căci boala le supune...
Și cine-mi spune :
Se mai trezesc odată adormite
Viețile de seminții strivite ?...
Dar, uite,-acum, în ziua de pierzare
Lecuitor purcede să coboare,
Nu-l știu, nu-l simt, nu-l văd omorîtorii.
A ta-i cîntarea, orișice strigare
De care astăzi struna mea tresare ;
Tu ești izvorul lacrimilor mele,
Tu-mi ești povața viețuirii grele ;
Nădejdea mea spre tine se îndreaptă,
Ș-atunci, un leac durerii din vechime
Și ranelor tămăduire dreptă,
Eu glasul tău aștept : viitorime !


...................................................................................


Iar voi, întîrziați poeți :
Tăceți !


Tăceți !
De-ai fi atît de-ndurerat
Și-atît de dulce picurat,
Cu glasul de privighetori
Al vostru cînt,
Privighetoarea-i soră cu amurgul,
Iar pe pămînt,
Noi așteptăm toți revăsat de zori,
Noi așteptăm suflarea dimineții
Pe-a lumii temelii,
Vrem să vestească soare cîntăreții :
Vrem ciocîrlii !

Poezia Revedere de Octavian Goga

REVEDERE



Tu, minunată poezie,
Uitatul meu ostrov de flori,
Îmi mai deschizi azi poarta mie,
Cînd mă întorc din pribegie,
Străin cu pași rătăcitori ?



Îmi tremură durerea-n gene
Cum calc pe vechil drum bătut ;
Sărmane crînguri și poiene,
Vă năpădiră buruiene
De cînd noi nu ne-am mai văzut...




Ca un drumeț din altă țară
În cale mă opresc ș-ascult :
Aș vrea-n grădina solitară
Un glas să-mi reînvie iară
Din praznicele de demult.




Dar val de neguri mă-mpresoară,
Furtuni au bîntuit pe-aci,
Nu-s stelele de-odinioară,
Pe urma lor abia mai zboară
Un roi plăpînd de licurici...




Printre cărări dărăpănate
Cresc spini, iar flori de-mai mai răsar,
Se-nclină toate-nrourate
Cu lacrimile adunate
În drum de biet grădinar.

Poezia Oaspete Vechi de Octavian Goga

OASPETE VECHI  ( DIN UMBRA ZIDURILOR )



Cînd zilele-mi mureau în umbră, sărace toate deopotrivă,
Tu, sfîntă, minunată noapte, mi-ai fost de-a pururi milostivă.

Cînd te iveai, din pragul bolții, cu albă pulbere de stele,
Durai o punte argintată la fereastruia casei mele.

Tu mă vedeai în brațe slabe îmbrățișînd trudita pernă,
Cînd visuri îmi goneau odihna cu-nfrigurarea lor eternă ;

Tu mă găseai uitat și singur și - darnică ca totdeauna -
Între păreții morți și umezi îmi trimiteai, podoabă, luna.


Cum cobora stăpîna blîndă, făclie-n casă să-mi aprindă,
Se deslușeau o lume-ntreagă închisă-n ciobul de oglindă...

Se-nfiripau lumini și visuri, că te mirai chilia scundă
Cum poate-atît prisos de vraje în îngustimea ei s-ascundă...

Atunci, în pacea-nfiorată de năzuințe fără nume,
Un copilaș cu ochii vineți, senini ca rostul unei glume,


Se furișa încet pe-o rază la patul meu, să mă alinte
Cu neastîmpărul albastru din căutătura lui cuminte.

Cu degetele moi și albe pe ochi mă mîngîia... pe frunte...
Rîdea cu glasul lui de clopot cînd da de firele cărunte...


Îmi dezgropa povești uitate, și cu făptura lui sprințară
Îmi deștapta un zvon de frunze, un glas de cîntec de la țară.


Venea la mine busuiocul, veneau și flori de sînziene,
De mînă mă ducea copilul în țări cu feți și cosînzene...

Cum trece vremea nendurată și pururi cumpăna și-o saltă...
M-a dăruit c-o mînă soarta, dar m-a furat cu ceealaltă...

Azi încăperea mea e largă, dar noaptea-i mută și săracă,
Stau singur și aud aievea cum toate-n juru-mi prind să tacă.


Nu mă mai știe vechiul oaspe... o dată mi-a deschis pe-o clipă...

Și nu m-a cunoscut, sărmanul... Cutremurat, s-a dus în pripă...


Pesemne c-a murit acuma, ori ursitoarea nu-l mai lasă...
Copilăria mea senină, tu nu mai vii la mine-n casă...




  Iași Octombrie 1909

Poezia Agonie de Octavian Goga

AGONIE


În mine se petrece-o agonie,
Ca într-o tristă casă solitară,
În sufletu-mi bătut de vijelie
Eu văd un om ce-a început să moară...
Un cîntăreț cu rostul de la țară
Se duce-acum și n-o să mai învie
Cu chipul lui senin de-odinioară...



Demult... Demult... Din cea dîntîi clipită,
De cînd te-au smuls de la bătrînă vatră,
Din casa cu șindile-acoperită,
De-atunci începe moartea-ți nesfîrșită,
De-atunci te fură fiecare piatră...
Te-au biruit în stingerea domoală
Străine legi din guri necunoscute ;
S-a poticnit curată ta sfială,
La orice pas, de pravilii neștiute.




Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară
Te-ai dus, sărmane suflet de la țară.
Din orice colț mi te pîndea o sîrmă
Și te-alunga un șuier de mașină...
Avutul tău s-a risipit pe cale,
Te-au părăsit și zmei și cosînzene,
Ți s-a uscat și lacrima din gene,
Au amuțit și sfaturile tale...
Așa, pe rînd, ți-a tot trimis viața
Un nou tîlhar, în orice clipă nouă,
Și fără milă-n toată dimineața
Te-a despoiat cu mîinile-amîndouă !...




Acuma simt : drumețul dă să moară...
Un oaspete nou îi stă la căpătîie,
Încetișor în casă se strecoară,
Cu albe mîni, cu inima bolnavă,
Cu ochii arși de friguri și otravă...
Stăpîn de-acuma el o să rămîie.





Privindu-și lung ograda în ruine,
El trist își spune gîndul ce-l apasă :
,,Tu mori acum... dar umbra ta revine,
Și pururi simt că singur nu mă lasă,
În nopți tîrzii s-a furișa la mine
Și-o să mă știu străin la tine-n casă...''



1 apr. 1913