Poezia Agonie de Octavian Goga

AGONIE


În mine se petrece-o agonie,
Ca într-o tristă casă solitară,
În sufletu-mi bătut de vijelie
Eu văd un om ce-a început să moară...
Un cîntăreț cu rostul de la țară
Se duce-acum și n-o să mai învie
Cu chipul lui senin de-odinioară...



Demult... Demult... Din cea dîntîi clipită,
De cînd te-au smuls de la bătrînă vatră,
Din casa cu șindile-acoperită,
De-atunci începe moartea-ți nesfîrșită,
De-atunci te fură fiecare piatră...
Te-au biruit în stingerea domoală
Străine legi din guri necunoscute ;
S-a poticnit curată ta sfială,
La orice pas, de pravilii neștiute.




Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară
Te-ai dus, sărmane suflet de la țară.
Din orice colț mi te pîndea o sîrmă
Și te-alunga un șuier de mașină...
Avutul tău s-a risipit pe cale,
Te-au părăsit și zmei și cosînzene,
Ți s-a uscat și lacrima din gene,
Au amuțit și sfaturile tale...
Așa, pe rînd, ți-a tot trimis viața
Un nou tîlhar, în orice clipă nouă,
Și fără milă-n toată dimineața
Te-a despoiat cu mîinile-amîndouă !...




Acuma simt : drumețul dă să moară...
Un oaspete nou îi stă la căpătîie,
Încetișor în casă se strecoară,
Cu albe mîni, cu inima bolnavă,
Cu ochii arși de friguri și otravă...
Stăpîn de-acuma el o să rămîie.





Privindu-și lung ograda în ruine,
El trist își spune gîndul ce-l apasă :
,,Tu mori acum... dar umbra ta revine,
Și pururi simt că singur nu mă lasă,
În nopți tîrzii s-a furișa la mine
Și-o să mă știu străin la tine-n casă...''



1 apr. 1913