Poezia Duhovnicească de Tudor Arghezi

DUHOVNICEASCĂ



Ce noapte groasă, ce noapte grea !
A bătut în fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare.
Cine umblă fără lumină,
Și s-a lovit de plopii di grădină ?
Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas,
Ca un suflet de pripas ?
Cine-i acolo ? Răspunde !
De unde vii și ai intrat pe unde ?
Tu ești, mamă ? Mi-e frică,
Mamă bună, mamă mică !
Ți s-a urît în pămînt.
Toți nu mai sînt.
Toți au murit detot.
Și Grivei s-a învîrtit în bot
Și a căzut. S-au stîrpit cucuruzii,
S-au uscat busuiocul și duzii,
Au zburat din streașina lunii,
Și s-au pierdut rîndunelele, lăsturnii.
Știubeiele-s pustii,
Plopii-s cărămizii,
S-au povîrnit păreții. A putrezit ograda...





Ei ! cine străbătu livada
Și cine s-a oprit ?
Ce vrei ? Cine ești,
De vii mut și nevăzut ca-n povești ?
Aici nu mai stă nimeni
De douăzeci de ani...
Eu sînt risipit prin spini și bolovani...
Au murit și numărul din poartă
Și clopotul și lacătul și cheia.





S-ar putea să fie Cine-știe-Cine...
Care n-a fost și care vine
Și se uită prin întuneric la mine
Și-mi vede cugetele toate.




Ei ! Cine-i acolo-n haine-ntunecate ?
Cine scobește zidul cu carnea lui,
Cu degetul lui ca un cui,
De răspunde-n rănile mele ?
Cine-i pribeag și ostenit la ușă ?




Mi-e limba aspră ca de cenușă.
Nu mă mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine.
Uite sînge, uite slavă.
Uite mană, uite otravă.
Am fugit de pe Cruce,
Ia-mă-n brațe și ascunde-mă bine.