Poezia Adio La Tîrgoviște de Grigore Alexandrescu

ADIO LA TÎRGOVIȘTE


Culcat p-aste ruine, sub care adîncită
E gloria străbună și umbra de eroi,
În liniște, tăcere, văz lumea adormită
Ce uită-n timpul nopții necazuri și nevoi.




Dar cine se aude și ce este ast sunet ?
Ce oameni sau ce armii și ce repede pas ?
Pămîntul îl clătește războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, șoapte, trece, vîjie-un glas...

.....................................................................................



Dar unde sînt acestea ? s-au dus ! au fost părere,
Căci armele, vitejii și toate au tăcut.
Ața orce mărire nemicnicită piere !
A noastră, a Palmirii ș-a Romei a trecut.




 Și pe țărîna-aceea, de care-odinioară
Se spăimîntau tiranii de frică tremurînd,
Al nopții tîlhar vine și pasări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul șuierînd.



::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Mă scol, mă mut d-aicea ; duc pasurile mele,
Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crîng.
Și las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrămi destule ca se plîng.




Aicea am speranță se aflu mulțumire ;
Eu voi să auz unda și cerul să-l privesc
Să văz a auririi mult veselă zîmbire,
Razele dimineții ce norii auresc ;




 Aci stejari cu fală se-nalț, se îndreptează,
Urcînd ale lor ramuri spre-azurele cîmpii,
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează ;
Acolo se văd dealuri, ș-aici sălbatici vii.




Din coasta-acestor stînce, din vîrful astui munte,
De  unde își apucă vulturul al său zbor,
A nopții stea răvarsă lumina p-a mea frunte
Și raza-i se reflectă pe limpede izvor ;




Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină ;
Aicea orizontul e dulce, luminos ;
Aici aceste rîuri.. Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.




Din sînul maicii mele, născut în griji, necazuri,
Restriștea mi-a fost leagăn, cu lacrămi m-am hrănit,
Ca ale mării repezi și groaznece talazuri,
De vîntul relei soarte spre stînci am fost gonit.




Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulțumire de loc nu întîlnesc.
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Și oamenii pe mine trecînd mă ocolesc.




Așa ! așa ! iubite, s-a dus scumpul meu bine ;
Văzînd că nu-mi rămîne plăcere pe pămînt,
Văzînd că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mîna p-a mea frunte și caut un mormînt.




Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din vîrsta mea de aur, din sîntul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămîne dimineața din visuri care zbor ;





Așa, fără-ndoială, amara mea viață
D-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă și iarna îl îngheață
Și nici o floare n-află sîrmanul călător.





Dar însă suvenirul ființelor iubite
Va fi la al meu suflet etern înfățișat,
Ca frunzele aduse de vijălii pornite
La vechea lor tulpină  ce-odată le-a purtat.





De visurile voastre, speranțe-amăgitoare,
Acum peste măsură mă văz îndestulat ;
Fugiți, zadarnici zile, ce griji omorîtoare
Pe tînăra mea vîrstă curînd ați adunat.





Cînd toamna să arată al iernii rece soare,
Copacii toamna să arată al iernii rece soare,
Așa nenorocirea uscînd a vîrstii-mi floare,
Zic lumei un adio : iua lira și mă duc.