www.Zapaciti.ro

FÎRTAȚII LUI ULISE ( Monseniorului Duce de Burgundia ) Vlăstarul de viță veche iubit de cei din slavă, îngăduie-mi, Alteță, o clipă de zăbavă să-nmiresmez o dată cinstitele-ți altare c-oleacă de tămîie și-un imn de adorare. E prea puțin și prea tîrziu, îmi pare, dar vîrsta mea vă cere, în locul meu, iertare. În timp ce duhul meu e tot mai șters, al vostru-i viu și ager și aripi are-n mers și-așteaptă doar să-și ducă eroul în istorie cu pașii giganți pe drumul încununat de glorie. Un zeu îl mai reține ( cu ce chin ! ) pe ne'nfricatul nostru, biruitor pe Rin, ce știți că-n mai puțin de-o lună l-a cucerit ca o furtună, - repeziciune necesară, iar astăzi, poate, temerară. Dar tac, căci nu se cade, ca prin discursuri lungi să sperii Rîsetele, poate, ori Amorașii să-i alungi. Azi curtea voastră-i plină de ei ca-n alte dăți, cum și de alte zeități, ca Judecata sănătoasă și Bunul-Simț, buni sfetnici într-o casă. Alteță, întrebați-i de le place năzbîtia făcută ...

ARENDAȘUL, CÎINELE ȘI VULPEA A fi vecin cu Lupul și Vulpea-i o osînda : eu nu mi-aș face, frate, în preajma lor sălaș. Cumătra noastră Vulpe, flămîndă, sta la pîndă, cu zîmbre de pizmaș, să dea o lovitură la noul arendaș ; dar nu părea să aibă nădejde de izbîndă, își cumpăneau în cugetul ei riscurile. ,,Eu fierb în oală seacă și dau mereu tîrcoale, iar țopîrlanul ăsta se ține chiolhanuri, și zi de zi se umflă, nestingherit, în foale. Găinile, claponii și-i schimbă în parale și eu, cu toate darurile firii, alerg, răbdînd, din deal și pînă-n vale și sînt de-a dreptu-n culmea fericirii cînd prind, doar Domnul știe cum, vreun cocoș bătrîn, hoinar pe drum. De ce tăicuțul Joe mă dă de-așa rușine, lăsîndu-mă, ca Vulpe, în toate să dau chix ? Jur pe Olimp și jur pe Styx că s-o mai auzi vorbind de mine !” Tot chibzuind în capul său viclean urzelile-i cumplite de măcel, alese-o noapte neagră cînd toți dormeau buștean, stăpînul și rîndașul, Azorel, găinile, claponii, ...

CEI DOI VÎNTURĂTORI DE LUMI ȘI TALISMANUL Cărările spre glorie-ndreptate arareori cu flori sînt presărate. Dovadă mai deplină cred că nu-i ca Hercul și strădaniile lui. Și-n basmele străbune și-n istorie, cu greu ajung eroii-n nimb de glorie. Atras de talismane și fantasme, un făt porni spre țărmuri ca din basme. Umblînd cu un fîrtat de drumeție, găsiră-ntr-o poiană un stîlp cu o tăblie : ,,Drumețule, isteț între isteți, de vrei să vezi ce n-au văzut drumeți, - cînd treci șuvoiul ăsta pe aci, un elefant de piatră vei găsi. Tu du-l într-un răsuflet pe-acel năprasnic munte ce-aminință tăria cu falnica lui frunte !” Pe-nsoțitor îl prinde o spaimă ca de țînc. - ,,De-o fi șuvoiul iute pe cît e de adînc, e greu să-l treci și viața-ți pui în joc. Și e și elefantul la mijloc ! Să ne lăsăm, frăție, mai bine păgubași, că nu duci elefantul nici trei sau patru pași ! Șuvoiul ca Șuvoiul : te-ai face luntre, punte, - dar cum să sui huiduma pe vîrful unui munte ? Nu e de ...

PĂIANJENUL ȘI RÎNDUNICA - ,,O Jupiter, stăpîne, dac-ai vrea ( tu care chiar și astăzi ne cutremuri scoțînd din cap pe Pallas, dușmanca mea pe vremuri ), îndurîndu-te și-ascultă și tînguirea mea ! Progneea, Rîndunica, și astăzi îmi mai fură îmbucătura de la gură. De n-ar fi ea pe lume cu drudele ei glume năvodul meu cu fire elastice și tari s-ar umple și ar geme de muște și bondari.” Cu astfel de cuvinte jignitoare se tînguia Paingul, pretinzînd c-ar trebui în plasa lui încăpătoare să prindă orice gîză zburătoare. Dar sora Filomelei, neîncetat zburînd, prindea muște, puii nesățioși să-și ție. Păianjenul, sărmanul, redus la neputință, cu jind vedea dușmanul zburînd din biruință-n biruință. Odată, pe nepusă masă, vrăjmașa ei, ca un despot, i-a smuls și pînza de mătasă cu el cu tot ! Tăicuțul Joe pare să fi lăsat pe lume, întinse, două mese, și anume : la cea îmbelșugată-s cei mari și tari poftiți ; la cea sărăcăcioasă, cei mici și obidiți.

NEBUNUL CARE VINDE-NȚELEPCIUNE Ferește-te din calea nebunilor ! Îți spun că n-aș putea să-ți dau un sfat mai bun. E-adevărat, nebuni mai întîlnești adesea, pe la curțile domnești. Nebunii ăștia regilor le plac, că le mai vin neghiobilor de hac și-atîtor îngîmfați în frac și lac. Un nrbun striga pe drum, în gura mare, că are-nțelepciune de vînzare și cum din curți ieșeau destui netoți cu bani, cu linte, cu veșminte să-și cumpere un dram de minte, - el le dădea o palmă și-o sfoară de trei coți. Văzînd, firește, ce le-mparte, se supărau o bună parte, iar unii izbucneau în rîs iar alții nu ziceau nici pîs, ci repede plecau din pîlc cu porțioara lor de sfoară. A căuta în ea un tîlc părea un lucru de ocară. Cum să găsești temei de judecată în ce scornesc nebunii cîteodată ?... Și totuși, unul ce e drept, - a întrebat un înțelept. - ,,Prietene ( îi zise ), de nu ții să ai parte de palme și ocară, - cînd întîlnești nebunul în drum, stai mai departe măcar ...

RÎUL ȘI ȘUVOIUL Neprididind să-și țină în albie puhoiul, se năpustea năprasnic, din munți vuind, Șuvoiul, de-ai fi crezut, cînd îi vedeai mînia, că smulge tot din cale și îneacă, cutremurînd zăvoiul și cîmpia. Au ce drumeț i-ar înfrunta utgia și-ar îndrazni vîrtejul să i-l treacă ? Și, totuși, unul dintre toți - cel fugărit de niște hoți - a îndrăznit. Șuvoiul nu avea nici patru coți, dar el stîrnea, în schimb, atîta larmă, încît l-ai fi crezut un rîu cumplit ce tot răstoarnă-n cale, darmă, sfarmă... Cel urmărit de hoți a întîlnit un Rîu cum nu se poate mai mulcom, mai tîhnit, cu malurile netede și scunde și cu nisip mărunt întins pe mal. Fugind de hoți, s-avîntă și călăreț și cal, dar se afundă-n cîteva secunde, în apele profunde, sorbiți de nevăzutul morții val. Vrăjmașii care-amenință îmi plac și nu mă tem decît de cei ce tac.

MĂGARUL ȘI CÎINELE Ajută-te cu alții la o nevoie, bade, cum cere legea firii, de-a pururi cu temei ! Doar un Măgar ( de astfel, jivină cumsecade ) se abătu, o dată, de la porunca ei. Mergea pe drum, agale, cu un Dulău, hapsînul, și începuse să i se urască. Dar ațipind îndată, la un popas, Stăpînul, porni și Urechilă, prin pajiște, să pască. Mai rar o pajiște frumoasă, cu iarbă fragedă, gustoasă ! Avea, cu toate astea, ospățul și o răcilă : nu se găsea prin iarbă măcar un fir de dracilă ! De data asta, însă Măgarul, chibzuit, s-a și lipit. Dulăul, cum îl vede, s-apropie și-l roagă să-i dea și lui un codru de pîine din desagă, că tare e lihnit. Înfulecînd de zor lăstare crude, Măgarul se făcea că nu-l aude. Dar mai tarziu i-a spus, nițel de sus : - ,,Prietene, așteaptă și nu te mai pripi, că are grijă Badea să-ți dea, cînd s-o trezi !” Vazînd, după o vreme, un Lup prin preajma lor, cheamă și el Dulău-n ajutor. La rîndul său, Dulăul, un cîine cam poznaș, ...

ÎNMORMÎNTAREA LEOAICEI Murind soția unui Leu, de peste tot veneau mereu supuși, triști, să-i spună fiecare cuvintele de consolare ce fac durerea și mai mare. Și el, plîngîndu-și nenorocul, le spuse locul și sorocul solemnității funerare, să vie toți, cu mic, cu mare, că, din porunca lui, agia va rîndui ceremonia. Vă-nchipuiți că toți s-au strîns și Leul, dîndu-le exemplu, vuiau pereții peșterii de plîns ( căci Leii n-au, în codrii lor, alt templu ). Că-i în palat, în grotă, în speluncă, ca pretutindeni. Curtea-i ca o țară în care toți sînt veseli sau triști ca la poruncă, iar, de nu sunt, încearcă doar să pară, - o trupă de fantoașe pe care-o joci pe sfoară ! Doar Cerbul din mulțimea lor nătîngă n-a plîns pe loc. Ar fi putut să plîngă cînd ea-i mîncase fiul și soția ? Azi, moartea ei îi răcoarea mînia. Ce mai încoaci, încolo, - n-a plîns cu ei la rînd și l-a pîrît o cutră că l-a văzut rîzînd. Cum zice într-o pagină vestită și Solomon, un înțelept iudeu, ...

CÎINELE CARE-I DUCE STĂPÎNULUI MÎNCAREA ÎN COȘ Greu reziști cînd mîndra-i cu ochii de văpaie sau cînd cunoști ispita grămezilor de aur ! Sînt prea puțini străjerii de pază-ntr-un tezaur ce nici nu s-ar atinge măcar de o lescaie... Mai cumpătat decît voia să fie, cu toate că îl ispitea atît, Grivei ducea stăpînului la vie merindele într-un paner, la gît. Aar trebui să ne cam ia mirarea că mai curînd deprinzi cu cumpătarea un dobitoc, - decît pe nu știu care, căci omul nu-i în stare. Ci într-o zi, cum își urma cărarea, un cîine ciobănesc al nu știu cui se repezi la el să-i ia mîncarea, dar se izbi pe loc de colții lui. Lăsîndu-și coșul jos, cu tot amarul, Grivei sări la luptă cu tîlharul. Dar cum veneau buluc potăi destule din cele care-s veșnic nesătule și sînt în stare pentr-o-mbucătură să-ndure orice lovitură, - Grivei fu nevoit să înțeleagă că nu e chip să-nfrunte-o haită-ntreagă și înhățînd o gură de friptură, - pofti chiar el fîrtații din jur, cu ...

PUTEREA PILDELOR ( Domnului de Barillon. Ambasador al Franței în Anglia, din 1672 - 1689 ) Se cade ca un Sol să se coboare la tîlcul unor astfel de povestiri ușoare ? Și versurile mele, din cînd în cînd solemne, de-ar căuta, cumva, să vă îndemne să le cetiți la fel ca orișicare, nu le-ați găsi că sînt cam temerare ? Cum știu că vă așteaptă cu nerăbdare trebile, n-o să vă pierdeți vremea să deslușiți gîlcevile, din fabule, iscate de-atîtea dobitoace. Că le cetiți sau le lăsați în pace, eu viu la Dumneavoastră c-o jalbă la proțap : să faceți mai degrabă tot ce se poate face, că ne trezim cu toată lumea-n cap ! O, n-au decît să vină vrăjmașii cu duiumul, de unde-ar fi : s-ar ripisi ca fumul, cu toate că și alții destui de mult ne-ncurcă. Cu Anglia mi-i teamă să nu aveam de furcă ! Doar, după-atîtea lupte, e vremea și de tihnă. Au Ludovic nu are nevoie de odihnă ? Chiar Hercule de-atîtea războaie-ar fi sătul. Mai vreți să aibă hidra un cap ? Tot nu-i destul ? D...

CÎRPACIUL ȘI BOGĂTAȘUL Tot petecea, Cîrpaciul, perechi după perechi, cîntînd din zori de zi și pînă-n noapte, mai mulțumit decît erau cei Șapte mari înțelepți, din vremurile vechi. Vecinul său, Bancherul, un om de aur plin, cînta puțin, dormea și mai puțin și-n zori, cînd izbutea să ațipească, îl deștepta Cîrpaciul cu cîntecele sale. Zău, ce păcat că Pronia cerească n-a rînduit și somnul, să-l cumperi cu parale, cum cumperi zarzavatul în tîrg, la precupeț ! Trimise, deci, să-l cheme la el pe cîntăreț și-l întreabă, știindu-l om sărman : - ,,Bădie Stroe, cît cîștigi pe an ?” - ,,Pe an ? răspunse dînsul dînd din umăr. Eu nu-s deprins, Boierule, să număr zi peste zi, de-a valma, într-un vraf să-mi socotesc venitul pe an, ca un zaraf. Eu drămuiesc cîștigul de astăzi pînă mîine și tare fericit m-aș socoti de-aș scoate totdeauna măcar o biată pîine.” - ,,Ia spune-atunci cam cît cîștigi pe zi !” - ,,Păi, uneori mai bine și alteori mai rău. Nu curge, - tot mai pică ...

POPA ȘI MORTUL Posomorît pornise Mortul spre noul său sălaș de-apoi, iar Taica Popa, om vioi, era zorit s-apuce ortul. Ferchezuit și primenit, ca după datină, într-un veșmînt de blană cu numele sicriu, din care nici dogoarea nici gerul nu-l mai clatină, cum i se mai întîmplă celui viu, pornise Răposatul într-un dric, spre ultimul său țel, cu Taica Popa lîngă el boscorodind într-una din tipic crîmpeie din bucoavna cărților, în grabă îngăimate cam peltic, din slujba hărăzită pentru odihna morților. Învrednicit grozav de dragul ortului, din ochi cu lăcomie îl sorbea, chezășuind că o să-i cînte Mortului tropare și comînduri și tot ce se cădea. Și ,,Doamne miluiește-l” iar și iară, în gîndul său Parohul socotea cît i se cuvenea să ia în ceara, cît în pomneți, cît în colaci, cît în colivă și-n pitaci. Firește că din banii ce-i va lua peșin va cumpăra un butoiaș de vin, o fustă slujnicei și, poate, o rochie unei nepoate. Cînd, la o cotitură, - zdronc și șart ...

VULTURII ȘI PORUMBEII O pricină măruntă, din păcate, stîrni războiul printre-naripate, nu printre cele ce ne-aduc amite de Venera, prin gingășia lor, ori cele care trag prin slăvi, nainte, al Primăverii car îmbietor. Nu vom găsi-n asemenea tumulturi Hulubii blînzi, ci fioroșii Vulturi, cu ciocul coroiat, plini de mînie, doar pentr-un hoit porniți să se sfîșie. Cînd mi-amintesc, și-acum îmi vine-a plînge : cumplit măcel : ploua din slăvi cu sînge și-atîtea căpetenii au pierit și-atîți viteji aveau să piară încă, încît și Prometeu, uitat pe stîncă, spera c-a isprăvit de suferit. Te minunai, cînd s-avîntau în zbor, și te cutremurai, văzînd cum mor. Surpriza, istețimea intr-n joc cu-atîtea vicleșuguri la un loc și furia,-nzecită în asalt, prin vălmășaguri crîncene și sumbre, a înțesat tărîmul celălalt, cu un noian cotropitor de umbre. Ci căsăpirea asta-ngrozitoare le-a-nduioșat pe alte zburătoare cu guleraș strălucitor la gît, cu inima atît de iubitoare, d...

BÎTLANUL LINGAV Bîtlanul meu cu ciocul de frigare pornise-n faptul zilei, nu știu unde, înalt și cucuiat pe rășchitoare, de-a lungul unui rîu cu limpezi unde, în care coana Știucă își cam făcea de cap, alături de cumătrul Crap. Și Crapi și Știuci să tot îmbuci cînd te apuci ! Dar el, cu tabieturi și la regim, se pare, nevrînd să-și strice pofta de mîncare, își vede mai departe de plimbare. Făcîndu-i-se-ndată și foame pe deplin, zări-n șuvoiul cristalin doar niște Lin ;  dar se uită la el  plin de dispreț, ca șobolanul lui Horațiu de semeț. Și tot umblînd și colindînd, urmară și Vîrlugile la rînd. Dar cum ? Să guste el Vîrlugi ? E o mîncare pentru slugi ! Vîrlugi, Plevușcă, Jai, Guvizi, nu merită nici pliscul să-l deschizi !... A tot răbdat Bîtlanul, cătînd la deal, la vale, dar negăsind, cu timpul, măcar un solz de pește, s-a ospătat și el... împărătește c-un prăpădit de melc ivit în cale ! Adesea nazurile strică. Privind la toate cu dispreț, ...

JIVINELE BÎNTUITE DE CIUMĂ O molimă ce-mprăștie urgie, prin care Ceru,-n dreapta lui mînie, a vrut să osîndească păcatele din lume, - Ciuma, ca să-i spun pe nume - de vreo două luni încoace bîntuia prin dobitoace. Nu tuturor le și făcea de petrecanie, dar nu scăpase teafără nici o dihanie și nicăieri nu mai zăreai vro lighioană că umblă, ca pe vremuri, nebună după hrană. Nici Vulpile, nici Lupii nu mai pîndeau din zadă neprihănită pradă ; iar Turturelele tînjeau, și ele urgisite de-acea cumplită pacoste, și, mohorîte, fără pic de dragoste, se ocoleau pe unde se zăreau. Ci Leul, întrunindu-și sub bolțile de cetini divanul de coroană, le spuse : - ,,Dragi prietini, puzderiile noastre de mîrșăvii și vicii l-au mîniat cumplit pe Cel din Slavă și nu mai văd nădejde de izbavă, decît înduplecîndu-l, cumva, prin sacrificii. Istoria ne-nvață și ea că-i de folos ca să-i aducem jertfă pe cel mai ticălos. Așa că nu e vreme de zăbavă : ne-ndurați și fără muget, să-mb...

ZÎZANIA Furtună vei culege, cînd vrajbă-n cale sameni ! Stîrnind, cum știm, gîlceava dintr-un măr, Zînzania-nvrăjbise-ntr-adevăr toți zeii, care, aprigi, o izgonisc la oameni. Ei o primesc, nătîngii ( să nu le zic mai rău ! ) cu toată șleahta sa : cu frățiorul ei, Ba-nu, - Ba-da, și cu tătîne-său, Al-meu, - Al-tău... Cum nu-i plăcea vieața de sihastră, ea a venit în emisfera noastră, nu printre cei sălbatici, ce nu știu, bunăoară, de preot și notar, cînd se însoară. ( Și-ar fi găsit, ca printre noi și zei, așa ușor de lucru printre ei ?...) Iar Faima, săritoare, o și vestea, degrabă, pe unde e de lucru și de încurcă-treabă. Zînzania, jucîndu-și strașnic rolul, dintr-o scînteie, aprindea pîrjolul și pacea n-o lăsa să se întreme. Dar Faima, care-și da mereu strădania s-o afle, se plîngea, de la o vreme, că tare anevoie găsește ea prin lume, din loc în loc, Zînzania, ca s-o trimită unde e nevoie. De ce să nu-și aleagă și ea sălășluință în care s-o găsești cu...

ȚĂRANUL ȘI NĂPÎRCA Pornind să dea tîrcoale odată prin livadă, un Gospodar milos cum altul nu-i, dar cam nechibzuit de felul lui, zărise pe-o grămadă de zăpadă o viespe lungită, neclintită, pesemne rebegită. Ar fi murit, - nici vorbă nu încape - de-o mai lăsa puțin. Dar el, smintit, s-a hotărît cu orice risc s-o scape, dintr-un frumos imbold de omenie. Esop ne povestește c-a dus-o în cojoc și-atît a tot pripit-o, acasă, lîngă foc, c-a izbutit, cu timpul, s-o învie. Năpîrca, dezmorțită, așa, cu-ncetișorul, a și sărit pe loc să-și muște binefăcătorul. Țăranul, dacă vede zorul, o schimbă-n grabă, cu toporul, din două lovituri, în trei năpîrci... Firește că-i frumos să fii milos ; dar vezi întîi cu cine te încurci. De altfel, stînd și judecînd - oricît le-ar fi de strașnică izbînda, - ne-om bucura văzînd, cum rînd pe rînd, își vor primi nemernicii osînda.

CATÎRUL CARE-ȘI LAUDĂ OBÎRȘIA Abia putînd în piele să-și încapă, Catîrul unui preot oarecare se laudă că e de viță mare, mămica lui fiind Cucoana Iapă. Firește că atîta glorie se cade scrisă în istorie... - ,,În la un doctor ? Ce lucru de ocară !...” Dar se trezi, cu timpul, bătrîn, pe la o moară ! Nemaiavînd, - de-aci-nainte - răgaz să-și plîngă tot amarul, - i se ivi în minte tătîne-său, Măgarul... Și răul prinde bine, cîteodată, cînd ne redă pierduta judecată !

GĂINA CU OUĂLE DE AUR Zgîrcenia-i mai rea ca un despot. Agîrcitul lăcomindu-se, netotul, să-nhațe tot, - va pierde totul. Dar nu e oare el de vină ?... Avea odată unul o găină ce zilnic îi oua un ou de aur. Dar, în lăcomia lui haină, năzuind să afle un tezaur, - o tăie... Nălucă vistieria ! așa îi sărăcește lăcomia pe cei ce-și uită, proștii, omenia...

MEDICII Un pacient chemase, lovit de-o boală grea, un medic - Piază-Bună - și altul - Piază-Rea. Firește, Piază-Bună se laudă că-l scapă. iar Piază-Rea îl și vedea în groapă. Azi ,,Ia un hap !” și mîine ,,Fără hap !”, - rețetele se cam băteau în cap. Cînd pe tipsia vieții, cînd în găvanul gropii, a dat pînă la urmă, bolnavul ortul popii. - ,,Vezi c-a murit așa cum i-am prezis ?” - ,,Ar fi trăit, de lua ce i-am prescris !”