Fabula Fîrtații Lui Ulise de La Fontaine

FÎRTAȚII LUI ULISE

( Monseniorului Duce de Burgundia )


Vlăstarul de viță veche iubit de cei din slavă,
îngăduie-mi, Alteță, o clipă de zăbavă
să-nmiresmez o dată cinstitele-ți altare
c-oleacă de tămîie și-un imn de adorare.
E prea puțin și prea tîrziu, îmi pare,
dar vîrsta mea vă cere, în locul meu, iertare.
În timp ce duhul meu e tot mai șters,
al vostru-i viu și ager și aripi are-n mers
și-așteaptă doar să-și ducă eroul în istorie
cu pașii giganți pe drumul încununat de glorie.
Un zeu îl mai reține ( cu ce chin ! )
pe ne'nfricatul nostru, biruitor pe Rin,
ce știți că-n mai puțin de-o lună
l-a cucerit ca o furtună, -
repeziciune necesară,
iar astăzi, poate, temerară.
Dar tac, căci nu se cade, ca prin discursuri lungi
să sperii Rîsetele, poate, ori Amorașii să-i alungi.
Azi curtea voastră-i plină de ei ca-n alte dăți,
cum și de alte zeități,
ca Judecata sănătoasă
și Bunul-Simț, buni sfetnici într-o casă.
Alteță, întrebați-i de le place
năzbîtia făcută de soții șui Ulise,
în ziua cînd pesemne, neprevăzînd ce-or face,
băură o licoare vrăjită, pare-mi-se,
și-ajunseră, sărmanii, din oameni dobitoace.
Cu gîndul la Itaca și ochii după mauri,
fîrtații lui Ulise, rătăcitori pe valuri,
mînați mereu de vînturi încoace și încolo,
au fost azvîrliți de-o groaznică furtună
pe insula Circeei, odrasla lui Apollo,
și ea le-a dat o băutură bună.
Dar prafurile puse într-însa de Circeea
i-au și făcut să-și piardă judecata,
- căci le vrăjise bine, blestemata -
și-au început și chipul să-și schimbe, dup-aceea,
în urși, în lei, în elefanți și, pare-mi-se,
în cîrtițe, scăpînd numai Ulise,
că-n loc să bea licoarea, șiretul o azvîrlise.
Bărbat frumos și plin de-nțelepciune
putînd să ticluiască și vorba de minune,
știu să-și drămuiască în așa chip purtarea,
c-ajunse să-și vrăjească... vrăjitoarea !
Ca beată de vederea frumoasului pribeag,
zeița-și dete sufletu-n vileag.
Vîzînd-o amețită de-al dragostei vîrtej,
Ulise folosi acest prilej
și o rugă fierbinte
să-i facă iar fîrtații ca-nainte.
- ,,Propunerile tale prietenești sînt drepte,
dar crezi că se îndură să le-accepte ?
Hai la dihănii și-ai să vezi îndată !...”
S-a dus la ei Ulise și le-a spus :
- ,,Măi fraților, licoarea blestemată
își are leacul ei. Vi l-am adus
să căpătați iar chipul de-altădată !”
Și Leul, căpătîndu-și întîiul graiul iarăși,
îi spuse aspru fostului tovarăș :
- ,,Cu astfel de cuvinte mă revolți !
Cum îți închipui oare
că-s în stare
să mai renunț la ghearele și la colți ?
Sînt rege și îi sfîșii pe cei ce mă atacă !
Păi, ce-mi mai pasă mie de falnica Itacă ?
N-oi fi nebun să mai ajung ostaș !
Așa cum sînt, așa vreau să mă lași !”
Îngrijorat de-asemenea discurs.
Ulise s-a oprit la Urs.
- ,,Nu m-așteptam să văd o nămetenie !
Erai frumos, și azi ești o sluțenie...”
- ,,Dar tu credeai, prietene, încaltele,
că sînt pe lume mutre mai breze decît altele ?
N-aș vrea să-ți țin, firește, un discurs,
dar sînt cum se cuvine să fie orice Urs
și sînt frumos, de vreme ce dragă mea mă place.
Tu șterge-o, de nu-ți place, și lasă-mă în pace !
Dar, ce mai tura-vura, ți-o spun cu jurămînt :
sînt mulțumit și liber. Vreau să rămîn cum sînt !”
S-a dus la Lup, să-l ia pe neașteptate.
- ,,Sînt uluit, pe drept cuvînt, fîrtate,
văzînd că ți-ai uitat, pesemne, vița
și-ai sfîșiat atîtea mioare bucălate,
că plînge toată ziua ciobănița.
Cîndva, de bună seamă,
nu așteptai mătănii,
ci, auzind-o iute cum  te cheamă,
ai fi sărit să-i aperi cioporul de dihănii.
De ți-a rămas în cap un dram de minte,
fii iarăși om de treabă ca-nainte !”
- ,,Eu nu cred că se află nici o urmă
de-asemenea jigănii de treabă, nici la turmă !
Tu mă numești o fiară c-am sfîșiat un miel :
dar oamenii nu fac și ei la fel ?
Ca om, aș fi desigur, mai dornic de măcel !
Voi, mai avani ca lupii cînd dau năvală-n oi,
vă rupeți, pentru-o vorbă, între voi
cu zecile și miile-n război.
Eu sfîșii tot ce sfîșii ca hrană pentru trup...
Așa că sînt și voi rămîne Lup !”
Și-a dojenit Ulise, cum se cuvine, soții,
dar rînd pe rînd l-au refuzat cu toții,
spunîndu-i că renunță la marile isprăvi,
să viețuiască slobozi prin codri și dumbrăvi.
( Dar ești de-ajuns de liber, oare,
cînd poți să mergi pe unde vrei ?
Uitaseră că sînt, ca fiare,
robi ai dihaniei din ei ! )


Se cuvenea, Alteță, alt subiect, știu bine,
în care să se-mpace frumosul cu foloasele,
dar n-am scăpat nici astăzi de jivine,
ca oamenii, și ele de multe lipsuri pline.
Îndreaptă cu dojana, Alteța Ta, ponoasele :
vei izbuti, sînt sigur, mai bine decît mine !

Fabula Arendașul, Cîinele și Vulpea de La Fontaine

ARENDAȘUL, CÎINELE ȘI VULPEA


A fi vecin cu Lupul și Vulpea-i o osînda :
eu nu mi-aș face, frate, în preajma lor sălaș.
Cumătra noastră Vulpe, flămîndă, sta la pîndă,
cu zîmbre de pizmaș,
să dea o lovitură la noul arendaș ;
dar nu părea să aibă nădejde de izbîndă,
își cumpăneau în cugetul ei riscurile.
,,Eu fierb în oală seacă și dau mereu tîrcoale,
iar țopîrlanul ăsta se ține chiolhanuri,
și zi de zi se umflă, nestingherit, în foale.
Găinile, claponii și-i schimbă în parale
și eu, cu toate darurile firii,
alerg, răbdînd, din deal și pînă-n vale
și sînt de-a dreptu-n culmea fericirii
cînd prind, doar Domnul știe cum,
vreun cocoș bătrîn, hoinar pe drum.
De ce tăicuțul Joe mă dă de-așa rușine,
lăsîndu-mă, ca Vulpe, în toate să dau chix ?
Jur pe Olimp și jur pe Styx
că s-o mai auzi vorbind de mine !”
Tot chibzuind în capul său viclean
urzelile-i cumplite de măcel,
alese-o noapte neagră cînd toți dormeau buștean,
stăpînul și rîndașul, Azorel,
găinile, claponii, puii toți,
iar arendașul, pare-mi-se,
uitase ușile deschise
și, drumul fiind slobod pentru hoți,
s-a strecurat tiptil, șireata,
și-a pustiit poiata.
Abia în zori ai casei vin și văd
acel îngrozitor prăpăd.
Chiar Soarele, în fața omorului sălbatic,
era să se întoarcă-n conacul lui acvatic.
Aidoma, pe vremuri, și marele Apollo
înfuriat de groaznicele fapte
de-Atride săvîrșite pe acolo,
a nimicit oștirea grecească într-o noapte.
Tot astfel și Ajax mai săvîrșise
- nerăbdător vieața dușmanilor s-o curme -
un crunt măcel, dînd buzna-n niște turme,
crezînd că sînt oștenii lui Ulise.
Iar Vulpea, și mai crudă decît Ajax funestul,
a luat ceva din pradă, lăsînd în sînge restul.
Cînd a văzut stăpînul în curte zalhabaua,
ai fi jurat c-a dat în el damblaua.
Învinuia dulăul, rîndașii,-n gura mare,
că-i ține de pomană în curte pe mîncare.
- ,,Ce cîine este ăsta ? Potaie de la tîrlă,
un trîntor, un nemernic, bun doar de dat-pe gîrlă.
Să nu-mi dea, el, de veste de crîncenul măcel ?”
- ,,Eu nu aveam, desigur, nimic din treaba asta.
Tu, care tragi foloase, - părea să spună el -
de nu uitai portița, înlăturai năpasta.”
Vorbea cu chibzuință Azorel ;
dar vorbele-nțelepte în gura unei javre
par palavre.
Stăpînul le găsise că-s fără nici un rost
și vai de pielea cîinelui a fost !


Nu te lăsa, ca tată,-n nădejdea nimănui :
dă-ți raita prin ogradă și nu uita să-ncui
și culcă-te la urmă și-ntîiul să te scoli :
problemele de seamă nu le rezolvi prin soli !

Fabula Cei Doi Vînturători de Lumi și Talismanul de La Fontaine

CEI DOI VÎNTURĂTORI DE LUMI ȘI TALISMANUL


Cărările spre glorie-ndreptate
arareori cu flori sînt presărate.
Dovadă mai deplină cred că nu-i
ca Hercul și strădaniile lui.
Și-n basmele străbune și-n istorie,
cu greu ajung eroii-n nimb de glorie.
Atras de talismane și fantasme,
un făt porni spre țărmuri ca din basme.
Umblînd cu un fîrtat de drumeție,
găsiră-ntr-o poiană un stîlp cu o tăblie :
,,Drumețule, isteț între isteți,
de vrei să vezi ce n-au văzut drumeți, -
cînd treci șuvoiul ăsta pe aci,
un elefant de piatră vei găsi.
Tu du-l într-un răsuflet pe-acel năprasnic munte
ce-aminință tăria cu falnica lui frunte !”
Pe-nsoțitor îl prinde o spaimă ca de țînc.
- ,,De-o fi șuvoiul iute pe cît e de adînc,
e greu să-l treci și viața-ți pui în joc.
Și e și elefantul la mijloc !
Să ne lăsăm, frăție, mai bine păgubași,
că nu duci elefantul nici trei sau patru pași !
Șuvoiul ca Șuvoiul : te-ai face luntre, punte, -
dar cum să sui huiduma pe vîrful unui munte ?
Nu e de nasul nostru isprava, dragul meu.
Iar dacă elefantul e doar cît un pigmeu,
un elefant pitic, o stîrpitură,
ce fală ai ? Halal de aventură !
Inscripția aceasta eu cred că e, să știi,
un fel de ghicitoare de păcălit copii.
Tu n-ai decît, de-ți arde, cumva, de boroboațe :
plec și te las, amice, cu elefantu-n brațe.”
Și cum pleacă-nțeleptul de paradă,
el, dîrz, trecu șuvoiul, știind cum să-l înfrunte,
sui și elefantul, nestingherit, pe munte,
iar și elefantul, nestingherit, pe munte,
iar sus văzu, pe culme, o cetate
cu tunuri crenelate :
și din cetatea-aceea minunată,
zări ieșind mulțimea înarmată.
Ar fi fugit oricare în locul lui, firește,
dar el voia să moară vitejește.
Rămase-nmărmurit, se înțelege,
cînd l-auzi pe naltul lor ierarh,
urmat de toți, că îl proclamă rege,
în locul răposatului monarh.
Se mai lăsă rugat cu stăruință
spunînd ca Sixt cînd îl făcură papă
că-i e nițel cam frică, povara e prea grea.
( Păpia și domnia să fie o belea ?
De ce-i e frică omului nu scapă ! )



Cutezătorul poate și munții să-i răstoarne.
Norocului îi place viteazul hotărît
ori înțeleptul care ia taurul de coarne
și nu mai pierde vremea să chibzuiască-atît.

Fabula Păianjenul și Rîndunica de La Fontaine

PĂIANJENUL ȘI RÎNDUNICA


- ,,O Jupiter, stăpîne, dac-ai vrea
( tu care chiar și astăzi ne cutremuri
scoțînd din cap pe Pallas, dușmanca mea pe vremuri ),
îndurîndu-te și-ascultă și tînguirea mea !
Progneea, Rîndunica, și astăzi îmi mai fură
îmbucătura de la gură.
De n-ar fi ea pe lume
cu drudele ei glume
năvodul meu cu fire elastice și tari
s-ar umple și ar geme de muște și bondari.”
Cu astfel de cuvinte jignitoare
se tînguia Paingul, pretinzînd
c-ar trebui în plasa lui încăpătoare
să prindă orice gîză zburătoare.
Dar sora Filomelei, neîncetat zburînd,
prindea muște, puii nesățioși să-și ție.
Păianjenul, sărmanul,
redus la neputință,
cu jind vedea dușmanul
zburînd din biruință-n biruință.
Odată, pe nepusă masă,
vrăjmașa ei, ca un despot,
i-a smuls și pînza de mătasă
cu el cu tot !



Tăicuțul Joe pare să fi lăsat pe lume,
întinse, două mese, și anume :
la cea îmbelșugată-s cei mari și tari poftiți ;
la cea sărăcăcioasă, cei mici și obidiți.

Fabula Nebunul Care Vinde-Nțelepciune de La Fontaine

NEBUNUL CARE VINDE-NȚELEPCIUNE


Ferește-te din calea nebunilor ! Îți spun
că n-aș putea să-ți dau un sfat mai bun.
E-adevărat, nebuni mai întîlnești
adesea, pe la curțile domnești.
Nebunii ăștia regilor le plac,
că le mai vin neghiobilor de hac
și-atîtor îngîmfați în frac și lac.



Un nrbun striga pe drum, în gura mare,
că are-nțelepciune de vînzare
și cum din curți ieșeau destui netoți
cu bani, cu linte, cu veșminte
să-și cumpere un dram de minte, -
el le dădea o palmă și-o sfoară de trei coți.
Văzînd, firește, ce le-mparte,
se supărau o bună parte,
iar unii izbucneau în rîs
iar alții nu ziceau nici pîs,
ci repede plecau din pîlc
cu porțioara lor de sfoară.
A căuta în ea un tîlc
părea un lucru de ocară.
Cum să găsești temei de judecată
în ce scornesc nebunii cîteodată ?...
Și totuși, unul ce e drept, -
a întrebat un înțelept.



- ,,Prietene ( îi zise ), de nu ții să ai parte
de palme și ocară, -
cînd întîlnești nebunul în drum, stai mai departe
măcar cît vezi lungimea crîmpeiului de sfoară.
Nebunul tăi, pot spune,
vindea înțelepciune !”

Fabula Rîul și Șuvoiul de La Fontaine

RÎUL ȘI ȘUVOIUL


Neprididind să-și țină în albie puhoiul,
se năpustea năprasnic, din munți vuind, Șuvoiul,
de-ai fi crezut, cînd îi vedeai mînia,
că smulge tot din cale și îneacă,
cutremurînd zăvoiul și cîmpia.
Au ce drumeț i-ar înfrunta utgia
și-ar îndrazni vîrtejul să i-l treacă ?
Și, totuși, unul dintre toți
- cel fugărit
de niște hoți -
a îndrăznit.
Șuvoiul nu avea nici patru coți,
dar el stîrnea, în schimb, atîta larmă,
încît l-ai fi crezut un rîu cumplit
ce tot răstoarnă-n cale, darmă, sfarmă...
Cel urmărit de hoți a întîlnit
un Rîu cum nu se poate mai mulcom, mai tîhnit,
cu malurile netede și scunde
și cu nisip mărunt întins pe mal.
Fugind de hoți, s-avîntă și călăreț și cal,
dar se afundă-n cîteva secunde,
în apele profunde,
sorbiți de nevăzutul morții val.


Vrăjmașii care-amenință îmi plac
și nu mă tem decît de cei ce tac.

Fabula Măgarul și Cîinele de La fontaine

MĂGARUL ȘI CÎINELE


Ajută-te cu alții la o nevoie, bade,
cum cere legea firii, de-a pururi cu temei !
Doar un Măgar ( de astfel, jivină cumsecade )
se abătu, o dată, de la porunca ei.



Mergea pe drum, agale, cu un Dulău, hapsînul,
și începuse să i se urască.
Dar ațipind îndată, la un popas, Stăpînul,
porni și Urechilă, prin pajiște, să pască.
Mai rar o pajiște frumoasă,
cu iarbă fragedă, gustoasă !
Avea, cu toate astea, ospățul și o răcilă :
nu se găsea prin iarbă măcar un fir de dracilă !
De data asta, însă Măgarul, chibzuit,
s-a și lipit.
Dulăul, cum îl vede, s-apropie și-l roagă
să-i dea și lui un codru de pîine din desagă,
că tare e lihnit.
Înfulecînd de zor lăstare crude,
Măgarul se făcea că nu-l aude.
Dar mai tarziu i-a spus,
nițel de sus :
- ,,Prietene, așteaptă și nu te mai pripi,
că are grijă Badea să-ți dea, cînd s-o trezi !”
Vazînd, după o vreme, un Lup prin preajma lor,
cheamă și el Dulău-n ajutor.
La rîndul său, Dulăul, un cîine cam poznaș,
îi spune : - ,,Măi fîrtate, de ce atîta zor ?
Așteaptă că se scoală Stăpînul mintenaș
și, pînă una-alta, tu ia-o la picior.



Iar dacă te ajunge dihania cumplită,
cum știu că frica face și eroi,
izbește-o peste bot cu o copită
și ai să vezi cum fălcile i-nmoi, -
că d-aia doar ți-au pus potcoave noi !”
Dar n-are timp Măgarul să vînture hîrtoapele,
pierzîndu-se ca glonțul în zarea cu muntele,
că Lupul se repede și-l face bucățele...


Să ne-ajutăm mai bine la vreme cu aproapele 1

Fabula Înmormîntarea Leoaicei de La Fontaine

ÎNMORMÎNTAREA LEOAICEI


Murind soția unui Leu,
de peste tot veneau mereu
supuși, triști, să-i spună fiecare
cuvintele de consolare
ce fac durerea și mai mare.
Și el, plîngîndu-și nenorocul,
le spuse locul și sorocul
solemnității funerare,
să vie toți, cu mic, cu mare,
că, din porunca lui, agia
va rîndui ceremonia.
Vă-nchipuiți că toți s-au strîns
și Leul, dîndu-le exemplu,
vuiau pereții peșterii de plîns
( căci Leii n-au, în codrii lor, alt templu ).
Că-i în palat, în grotă, în speluncă,
ca pretutindeni. Curtea-i ca o țară
în care toți sînt veseli sau triști ca la poruncă,
iar, de nu sunt, încearcă doar să pară, -
o trupă de fantoașe pe care-o joci pe sfoară !
Doar Cerbul din mulțimea lor nătîngă
n-a plîns pe loc. Ar fi putut să plîngă
cînd ea-i mîncase fiul și soția ?
Azi, moartea ei îi răcoarea mînia.
Ce mai încoaci, încolo, - n-a plîns cu ei la rînd
și l-a pîrît o cutră că l-a văzut rîzînd.
Cum zice într-o pagină vestită
și Solomon, un înțelept iudeu,
mînia unui rege e cumplită,
îndeosebi cînd regele e Leu.
Dar Cerbul nu cetise o slovă prizărită.
- ,,Cutezi să rîzi, jivină prăpădită,
cînd vezi că-n jur o lume-ntreagă plînge ?
N-aș vrea, îi spuse Leul, în ticălosu-ți sînge
să-mi plîngăresc cucernicele-mi gheare,
dar Lupilor le-oi cere răzbunare !...”
Și Cerbul îi răspunse cu glasul său sfios :
- ,,Măria Ta, durerea acum e de prisos,
căci preaslăvita voastră jumătate
mi-a apărut în vis,
culcată printre flori înmiresmate,
și mi-a zis :
Prietene, să nu plîngi în zadar,
cînd va porni cortegiul funerar,
căci eu, cu mii de sfinți ca mine,
am parte-n rai de desfătări divine.
Aș vrea să-l știu pe rege disperat,
doar pentru-un timp nu prea îndelungat ...”
Strigară toți : ,,Minune ! S-a-nvrednicit de har !”
Și Cerbul nostru, lucru rar,
se mai alese și c-un dar...



Și-n vremea noastră se mai văd minuni :
te procopsești la Curte, se-nțelege,
cînd te pricepi să-l lingusești pe rege
și să-l încînți cu vise și minciuni.

Fabula Cîinele Care-i Duce Stăpînului Mîncare în Coș de La Fontaine

CÎINELE CARE-I DUCE STĂPÎNULUI MÎNCAREA ÎN COȘ



Greu reziști cînd mîndra-i cu ochii de văpaie
sau cînd cunoști ispita grămezilor de aur !
Sînt prea puțini străjerii de pază-ntr-un tezaur
ce nici nu s-ar atinge măcar de o lescaie...



Mai cumpătat decît voia să fie,
cu toate că îl ispitea atît,
Grivei ducea stăpînului la vie
merindele într-un paner, la gît.
Aar trebui să ne cam ia mirarea
că mai curînd deprinzi cu cumpătarea
un dobitoc, - decît pe nu știu care,
căci omul nu-i în stare.
Ci într-o zi, cum își urma cărarea,
un cîine ciobănesc al nu știu cui
se repezi la el să-i ia mîncarea,
dar se izbi pe loc de colții lui.
Lăsîndu-și coșul jos, cu tot amarul,
Grivei sări la luptă cu tîlharul.
Dar cum veneau buluc potăi destule
din cele care-s veșnic nesătule
și sînt în stare pentr-o-mbucătură
să-ndure orice lovitură, -
Grivei fu nevoit să înțeleagă
că nu e chip să-nfrunte-o haită-ntreagă
și înhățînd o gură
de friptură, -
pofti chiar el fîrtații din jur, cu mic cu mare,
să se înfrupte-n tihnă din mîncare.
Și într-o clipă, care mai de care,
își puseră la lucru-n grabă fălcile
și sfîrtecară hălcile.



În cășunarea haitei pe coșul buclucaș,
eu văd icoana unui năpăstuit oraș
în care, cînd s-apropie urgia,
se pune la bătaie visteria.
Iar dacă se opune, de formă, vreun ins, -
cînd sar cu gura toți, se dă învins
cu mare ușurință, fără luptă,
și el e primul care mai aprins
din visterie se înfruptă.

Fabula Puterea Pildelor de La Fontaine

PUTEREA PILDELOR

( Domnului de Barillon. Ambasador al Franței
în Anglia, din 1672 - 1689 )


Se cade ca un Sol să se coboare
la tîlcul unor astfel de povestiri ușoare ?
Și versurile mele, din cînd în cînd solemne,
de-ar căuta, cumva, să vă îndemne
să le cetiți la fel ca orișicare,
nu le-ați găsi că sînt cam temerare ?
Cum știu că vă așteaptă cu nerăbdare trebile,
n-o să vă pierdeți vremea să deslușiți gîlcevile,
din fabule, iscate de-atîtea dobitoace.
Că le cetiți sau le lăsați în pace,
eu viu la Dumneavoastră c-o jalbă la proțap :
să faceți mai degrabă tot ce se poate face,
că ne trezim cu toată lumea-n cap !
O, n-au decît să vină vrăjmașii cu duiumul,
de unde-ar fi : s-ar ripisi ca fumul,
cu toate că și alții destui de mult ne-ncurcă.
Cu Anglia mi-i teamă să nu aveam de furcă !
Doar, după-atîtea lupte, e vremea și de tihnă.
Au Ludovic nu are nevoie de odihnă ?
Chiar Hercule de-atîtea războaie-ar fi sătul.
Mai vreți să aibă hidra un cap ? Tot nu-i destul ?
Deci dacă iscusita voastră minte
prin toate grăitoarele-i cuvinte
va izbuti să-nlăture pîrjolul,
c-o sută de mioare mă leg să-ntîmpin Solul !
Ca jertfă e, desigur, prea puțin
și știu că alte danii mai mari vi se cuvin,
dar, mult-puțin, îmi dau și eu obolul
și-o mică povestire vă închin.
Ați merita mai multe cădelnițări de slavă,
dar muzele mă-ndeamnă să tac și să mă-nclin
- ca să termin -
căci modestia voastră nu-ngăduie zăbavă...



Un Orator știind, odinioară.
primejdia ce paște-ntreaga țară,
a îndemnat poporul Atenei - cam zurliu -
s-o apere la vreme, cît nu e prea tîrziu.
Dar predică, sărmanul, pesemne, în pustiu !




Văzînd atunci că, totuși, nu-i este cu putință
să afle ascultare, vorbi cu elocință
și, prin figuri desprinse din tipic,
le invocă străbunii și nepoții,
dar nu putu mulțimea s-o miște cu nimic :
nepăsători, priveau în jur cu toți...
Mai chibzui o clipă și iarăși le vorbi .
- ,,Zeița lanurilor, Ceres, călătorea-ntr-o bună zi,
c-o Rîndunică,
sprintenă
și c-un Țipar,
- Țipar sprințar !
Și cum mergeau așa, tustrei, de zor,
un rîu grozav au întîlnit în calea lor.
Fiind la-not destul de priceput,
într-un minut Țiparul l-a trecut.
La rîndul ei, firește mai cu spor,
și Rîndunica l-a trecut în zbor...
Cum Oratorul a tăcut,
l-au întrebai cu toții-n cor :
- ,,Dar Ceres, oare, ce-a făcut ?
- ,,S-a mîniat cumplit, firește,
văzînd că și un basm vă ispitește,
dar că uitați, deși atîta țip,
primejdia ce-n taină vă pîndește
și nu-ntrebați ce-o fi făcînd Filip !...”
Mulțimea, rușinată de mustrare,
i-a dat de data asta ascultare.


Și noi om fi ca ei, și tu și eu,
că ne vrăjesc poveștile mereu.
Da, e bătrînă lumea ; dar, dacă te gîndești,
și astăzi o încînți tot cu povești !

Fabula Cîrpaciul și Bogătașul de La Fontaine

CÎRPACIUL ȘI BOGĂTAȘUL


Tot petecea, Cîrpaciul, perechi după perechi,
cîntînd din zori de zi și pînă-n noapte,
mai mulțumit decît erau cei Șapte
mari înțelepți, din vremurile vechi.
Vecinul său, Bancherul, un om de aur plin,
cînta puțin, dormea și mai puțin
și-n zori, cînd izbutea să ațipească,
îl deștepta Cîrpaciul cu cîntecele sale.
Zău, ce păcat că Pronia cerească
n-a rînduit și somnul, să-l cumperi cu parale,
cum cumperi zarzavatul în tîrg, la precupeț !
Trimise, deci, să-l cheme la el pe cîntăreț
și-l întreabă, știindu-l om sărman :
- ,,Bădie Stroe, cît cîștigi pe an ?”
- ,,Pe an ? răspunse dînsul dînd din umăr.
Eu nu-s deprins, Boierule, să număr
zi peste zi, de-a valma, într-un vraf
să-mi socotesc venitul pe an, ca un zaraf.
Eu drămuiesc cîștigul de astăzi pînă mîine
și tare fericit m-aș socoti
de-aș scoate totdeauna măcar o biată pîine.”
- ,,Ia spune-atunci cam cît cîștigi pe zi !”
- ,,Păi, uneori mai bine și alteori mai rău.
Nu curge, - tot mai pică ! Destul de bine, zău,
să poată viețui și un sărman,
de n-ar mai fi, cum bine știi că sînt,
atîtea praznice pe an
și Popa să scornească într-un cîte-un sfînt...”
A rîs și bogătașul de neprihana lui
și l-a căpătuit cu bani destui.
- ,,Păstrează-ți suta asta de galbeni, bade Stroe,
să-i ai la vro nevoie !”
Înmărmurit, Cîrpaciul, crezînd că are bani
cît nu scot aurarii în zeci și zeci de ani,
în pivniță și-ngroapă cu grijă visteria
și veselia.
Cum bani și voioșie arar vezi împreună,
adio cînt, și rîs, și voie bună !
De la un timp nici somnul nu se lipea de pleoape
și grijile îndată au început să-l sape.
Ca un zgîrcit, cu teamă, sau ca un idolatru,
mai toată ziulica ședea cu ochii-n patru,
iar noaptea, la un zgomot stîrnit de vreo pisică,
era cuprins de frică
ca nu cumva să-i fure pisica visteria...
Cum ajunsese, bietul, o umbră, un strogi,
văzîndu-și pîn' la urmă Cîrpaciul neghiobia,
Boierului îi dete bănetul înapoi
și-și regăsi odihna și toată voioșia.

Fabula Popa și Mortul de La Fontaine

POPA ȘI MORTUL


Posomorît pornise Mortul
spre noul său sălaș de-apoi,
iar Taica Popa, om vioi,
era zorit s-apuce ortul.
Ferchezuit și primenit, ca după datină,
într-un veșmînt de blană cu numele sicriu,
din care nici dogoarea nici gerul nu-l mai clatină,
cum i se mai întîmplă celui viu,
pornise Răposatul într-un dric,
spre ultimul său țel,
cu Taica Popa lîngă el
boscorodind într-una din tipic
crîmpeie din bucoavna cărților,
în grabă îngăimate cam peltic,
din slujba hărăzită pentru odihna morților.
Învrednicit grozav de dragul ortului,
din ochi cu lăcomie îl sorbea,
chezășuind că o să-i cînte Mortului
tropare și comînduri și tot ce se cădea.
Și ,,Doamne miluiește-l” iar și iară,
în gîndul său Parohul socotea
cît i se cuvenea să ia în ceara,
cît în pomneți, cît în colaci,
cît în colivă și-n pitaci.
Firește că din banii ce-i va lua peșin
va cumpăra un butoiaș de vin,
o fustă slujnicei și, poate,
o rochie unei nepoate.
Cînd, la o cotitură, - zdronc și șart -
se pomeni cucernicul cu capul spart
și-i amuți pe buze-ndată ohul :
poznaș, enoriașul din sicriu,
- cam zavergiu -
izbindu-l cu sicriul, își lua cu el Parohul !


Da, viața e năbădăioasă :
atîtea plănuim cu sîrg, -
dar socotelile de-acasă
arareori se potrivesc cu cea din tîrg...

Fabula Vulturii Și Porumbeii de La Fontaine

VULTURII ȘI PORUMBEII


O pricină măruntă, din păcate,
stîrni războiul printre-naripate,
nu printre cele ce ne-aduc amite
de Venera, prin gingășia lor,
ori cele care trag prin slăvi, nainte,
al Primăverii car îmbietor.
Nu vom găsi-n asemenea tumulturi
Hulubii blînzi, ci fioroșii Vulturi,
cu ciocul coroiat, plini de mînie,
doar pentr-un hoit porniți să se sfîșie.
Cînd mi-amintesc, și-acum îmi vine-a plînge :
cumplit măcel : ploua din slăvi cu sînge
și-atîtea căpetenii au pierit
și-atîți viteji aveau să piară încă,
încît și Prometeu, uitat pe stîncă,
spera c-a isprăvit de suferit.
Te minunai, cînd s-avîntau în zbor,
și te cutremurai, văzînd cum mor.
Surpriza, istețimea intr-n joc
cu-atîtea vicleșuguri la un loc
și furia,-nzecită în asalt,
prin vălmășaguri crîncene și sumbre,
a înțesat tărîmul celălalt,
cu un noian cotropitor de umbre.
Ci căsăpirea asta-ngrozitoare
le-a-nduioșat pe alte zburătoare
cu guleraș strălucitor la gît,
cu inima atît de iubitoare,
de bună și statornică, încît
au pus la cale-ndată o-mpăcare.
Și solii-au fost atît de minunați
și-atît au stăruit de-mpricinați,
că roadele-mpăcării le-au cules...
Doar se-ncheiase pacea între tartori
și-au iscălit și solii-n chip de martori,
că Vulturii îndată au purces
să prăpădesc bieții Porumbei,
măcelărind prin tîrguri și prin sate
aceste zburătoare vinovate
de proaspăta-mpăcare dintre ei.



Lăsați-i să se macine-n război
pe cei mereu porniți pe răutate :
e-o chezășie tihnei dintre voi.
Tîlharilor așa le vii de hac !
În treacăt fie spus, de-acuma tac...

Fabula Bîtlanul Lingav de La Fontaine

BÎTLANUL LINGAV


Bîtlanul meu cu ciocul de frigare
pornise-n faptul zilei, nu știu unde,
înalt și cucuiat pe rășchitoare,
de-a lungul unui rîu cu limpezi unde,
în care coana Știucă își cam făcea de cap,
alături de cumătrul Crap.
Și Crapi și Știuci
să tot îmbuci
cînd te apuci !
Dar el, cu tabieturi și la regim, se pare,
nevrînd să-și strice pofta de mîncare,
își vede mai departe de plimbare.
Făcîndu-i-se-ndată și foame pe deplin,
zări-n șuvoiul cristalin
doar niște Lin ;
 dar se uită la el  plin de dispreț,
ca șobolanul lui Horațiu de semeț.
Și tot umblînd și colindînd,
urmară și Vîrlugile la rînd.
Dar cum ? Să guste el Vîrlugi ?
E o mîncare pentru slugi !
Vîrlugi, Plevușcă, Jai, Guvizi,
nu merită nici pliscul să-l deschizi !...
A tot răbdat Bîtlanul, cătînd la deal, la vale,
dar negăsind, cu timpul, măcar un solz de pește,
s-a ospătat și el... împărătește
c-un prăpădit de melc ivit în cale !
Adesea nazurile strică.
Privind la toate cu dispreț,
flămînd rămîne cel semeț,
cînd cel isteț
se mulțumește cu ce pică.

Fabula Jivinele Bîntuite de Ciumă de La Fontaine

JIVINELE BÎNTUITE DE CIUMĂ


O molimă ce-mprăștie urgie,
prin care Ceru,-n dreapta lui mînie,
a vrut să osîndească păcatele din lume,
- Ciuma, ca să-i spun pe nume -
de vreo două luni încoace
bîntuia prin dobitoace.
Nu tuturor le și făcea de petrecanie,
dar nu scăpase teafără nici o dihanie
și nicăieri nu mai zăreai vro lighioană
că umblă, ca pe vremuri, nebună după hrană.
Nici Vulpile, nici Lupii nu mai pîndeau din zadă
neprihănită pradă ;
iar Turturelele tînjeau,
și ele urgisite de-acea cumplită pacoste,
și, mohorîte, fără pic de dragoste,
se ocoleau pe unde se zăreau.
Ci Leul, întrunindu-și sub bolțile de cetini
divanul de coroană, le spuse : - ,,Dragi prietini,
puzderiile noastre de mîrșăvii și vicii
l-au mîniat cumplit pe Cel din Slavă
și nu mai văd nădejde de izbavă,
decît înduplecîndu-l, cumva, prin sacrificii.
Istoria ne-nvață și ea că-i de folos
ca să-i aducem jertfă pe cel mai ticălos.
Așa că nu e vreme de zăbavă :
ne-ndurați și fără muget,
să-mbunăm pe Cel din Slavă,
arătînd ce-avem pe cuget !
Am sfîrtecat și eu ( regret adînc !)
și oi și miei și noateni cu toptanul,
iar uneori mi s-a-ntîmplat chiar să mănînc
...Ciobanul.
De-o trebui, mă voi jertfi. Dar vreau
să vă aud pe toți vorbind pe șleau !”
- ,,Măria Ta, o cinste mare.
Iar Ciobănoiul ăla, știm prea bine,
e cea mai ticăloasă din jivine,
că vrea să ne domine.
Se cade să-ți aducem, Măria Ta, chiar laude !”
( Și toți lingușitorii porniră s-o aplaude. )
Dihanie după dihanie,
și Urși și Tigri, toți cuminți,
se zugrăveau prin spovedanie
neprihăniți ca niște sfinți.
Și nici de data asta nu spuse nimeni crimele
pe care, zi și noapte, le săvîrșeau mărimile.
Cînd iată că Măgarul veni și el la rînd :
- ,,Mi-aduc aminte că trecînd, cîndva, flămînd
prin pajiștile unei moșii călugărești,
prilejul, iarba crudă, ispitele drăcești,
sporite de o foame parcă oarbă,
m-au pus să rup vro două guri de iarbă.
Lihnit, lihnit, dar n-aveam dreptul v-o spun cinstit...”
L-au suduit, l-au huiduit cumplit.
- ,,Să paști din iarba altuia îmi pare
( sări un Lup clănțău ) o crimă mare.
Din vina unui astfel de pîrlit
avem, de bună seamă, atît de suferit !”
Și toți s-au năpustit și l-au jertfit.


Neprihăniți, săracii n-au sorți la judecată ;
nelegiuți, boierii ies toți basma curată...

Fabula Zîzania de La fontaine

ZÎZANIA


Furtună vei culege, cînd vrajbă-n cale sameni !
Stîrnind, cum știm, gîlceava dintr-un măr,
Zînzania-nvrăjbise-ntr-adevăr
toți zeii, care, aprigi, o izgonisc la oameni.
Ei o primesc, nătîngii ( să nu le zic mai rău ! )
cu toată șleahta sa :
cu frățiorul ei, Ba-nu, - Ba-da,
și cu tătîne-său, Al-meu, - Al-tău...
Cum nu-i plăcea vieața de sihastră,
ea a venit în emisfera noastră,
nu printre cei sălbatici, ce nu știu, bunăoară,
de preot și notar, cînd se însoară.
( Și-ar fi găsit, ca printre noi și zei,
așa ușor de lucru printre ei ?...)
Iar Faima, săritoare, o și vestea, degrabă,
pe unde e de lucru și de încurcă-treabă.
Zînzania, jucîndu-și strașnic rolul,
dintr-o scînteie, aprindea pîrjolul
și pacea n-o lăsa să se întreme.
Dar Faima, care-și da mereu strădania
s-o afle, se plîngea, de la o vreme,
că tare anevoie
găsește ea prin lume, din loc în loc, Zînzania,
ca s-o trimită unde e nevoie.
De ce să nu-și aleagă și ea sălășluință
în care s-o găsești cu ușurință ?
Cum maicile n-aveau, pe vremea-aceea,
un schit al lor, de sfadă sau de sfat,
Zîzania, iubind grozav femei,
la Hanul Căsniciei s-a-ncuibat...

Fabula Țăranul și Năpîrca de La Fontaine

ȚĂRANUL ȘI NĂPÎRCA


Pornind să dea tîrcoale odată prin livadă,
un Gospodar milos cum altul nu-i,
dar cam nechibzuit de felul lui,
zărise pe-o grămadă de zăpadă
o viespe lungită, neclintită,
pesemne rebegită.
Ar fi murit,
- nici vorbă nu încape -
de-o mai lăsa puțin. Dar el, smintit,
s-a hotărît cu orice risc s-o scape,
dintr-un frumos imbold de omenie.
Esop ne povestește c-a dus-o în cojoc
și-atît a tot pripit-o, acasă, lîngă foc,
c-a izbutit, cu timpul, s-o învie.
Năpîrca, dezmorțită, așa, cu-ncetișorul,
a și sărit pe loc
să-și muște binefăcătorul.
Țăranul, dacă vede zorul,
o schimbă-n grabă, cu toporul,
din două lovituri, în trei năpîrci...


Firește că-i frumos
să fii milos ;
dar vezi întîi cu cine te încurci.
De altfel, stînd și judecînd
- oricît le-ar fi de strașnică izbînda, -
ne-om bucura văzînd,
cum rînd pe rînd,
își vor primi nemernicii osînda.

Fabula Catîrul Care-și Laudă Obîrșia de La Fontaine

CATÎRUL CARE-ȘI LAUDĂ OBÎRȘIA



Abia putînd în piele să-și încapă,
Catîrul unui preot oarecare
se laudă că e de viță mare,
mămica lui fiind Cucoana Iapă.
Firește că atîta glorie
se cade scrisă în istorie...
- ,,În la un doctor ? Ce lucru de ocară !...”
Dar se trezi, cu timpul, bătrîn, pe la o moară !
Nemaiavînd, - de-aci-nainte -
răgaz să-și plîngă tot amarul, -
i se ivi în minte
tătîne-său, Măgarul...


Și răul prinde bine, cîteodată,
cînd ne redă pierduta judecată !

Fabula Găina cu Ouăle de Aur de La Fontaine

GĂINA CU OUĂLE DE AUR


Zgîrcenia-i mai rea ca un despot.
Agîrcitul lăcomindu-se, netotul,
să-nhațe tot, -
va pierde totul.
Dar nu e oare el de vină ?...



Avea odată unul o găină
ce zilnic îi oua un ou de aur.
Dar, în lăcomia lui haină,
năzuind să afle un tezaur, -
o tăie...
Nălucă vistieria !
așa îi sărăcește lăcomia
pe cei ce-și uită, proștii, omenia...

Fabula Medicii de La Fontaine

MEDICII



Un pacient chemase, lovit de-o boală grea,
un medic - Piază-Bună - și altul - Piază-Rea.
Firește, Piază-Bună se laudă că-l scapă.
iar Piază-Rea îl și vedea în groapă.
Azi ,,Ia un hap !” și mîine ,,Fără hap !”, -
rețetele se cam băteau în cap.
Cînd pe tipsia vieții, cînd în găvanul gropii,
a dat pînă la urmă, bolnavul ortul popii.
- ,,Vezi c-a murit așa cum i-am prezis ?”
- ,,Ar fi trăit, de lua ce i-am prescris !”