Fabula Fîrtații Lui Ulise de La Fontaine

FÎRTAȚII LUI ULISE

( Monseniorului Duce de Burgundia )


Vlăstarul de viță veche iubit de cei din slavă,
îngăduie-mi, Alteță, o clipă de zăbavă
să-nmiresmez o dată cinstitele-ți altare
c-oleacă de tămîie și-un imn de adorare.
E prea puțin și prea tîrziu, îmi pare,
dar vîrsta mea vă cere, în locul meu, iertare.
În timp ce duhul meu e tot mai șters,
al vostru-i viu și ager și aripi are-n mers
și-așteaptă doar să-și ducă eroul în istorie
cu pașii giganți pe drumul încununat de glorie.
Un zeu îl mai reține ( cu ce chin ! )
pe ne'nfricatul nostru, biruitor pe Rin,
ce știți că-n mai puțin de-o lună
l-a cucerit ca o furtună, -
repeziciune necesară,
iar astăzi, poate, temerară.
Dar tac, căci nu se cade, ca prin discursuri lungi
să sperii Rîsetele, poate, ori Amorașii să-i alungi.
Azi curtea voastră-i plină de ei ca-n alte dăți,
cum și de alte zeități,
ca Judecata sănătoasă
și Bunul-Simț, buni sfetnici într-o casă.
Alteță, întrebați-i de le place
năzbîtia făcută de soții șui Ulise,
în ziua cînd pesemne, neprevăzînd ce-or face,
băură o licoare vrăjită, pare-mi-se,
și-ajunseră, sărmanii, din oameni dobitoace.
Cu gîndul la Itaca și ochii după mauri,
fîrtații lui Ulise, rătăcitori pe valuri,
mînați mereu de vînturi încoace și încolo,
au fost azvîrliți de-o groaznică furtună
pe insula Circeei, odrasla lui Apollo,
și ea le-a dat o băutură bună.
Dar prafurile puse într-însa de Circeea
i-au și făcut să-și piardă judecata,
- căci le vrăjise bine, blestemata -
și-au început și chipul să-și schimbe, dup-aceea,
în urși, în lei, în elefanți și, pare-mi-se,
în cîrtițe, scăpînd numai Ulise,
că-n loc să bea licoarea, șiretul o azvîrlise.
Bărbat frumos și plin de-nțelepciune
putînd să ticluiască și vorba de minune,
știu să-și drămuiască în așa chip purtarea,
c-ajunse să-și vrăjească... vrăjitoarea !
Ca beată de vederea frumoasului pribeag,
zeița-și dete sufletu-n vileag.
Vîzînd-o amețită de-al dragostei vîrtej,
Ulise folosi acest prilej
și o rugă fierbinte
să-i facă iar fîrtații ca-nainte.
- ,,Propunerile tale prietenești sînt drepte,
dar crezi că se îndură să le-accepte ?
Hai la dihănii și-ai să vezi îndată !...”
S-a dus la ei Ulise și le-a spus :
- ,,Măi fraților, licoarea blestemată
își are leacul ei. Vi l-am adus
să căpătați iar chipul de-altădată !”
Și Leul, căpătîndu-și întîiul graiul iarăși,
îi spuse aspru fostului tovarăș :
- ,,Cu astfel de cuvinte mă revolți !
Cum îți închipui oare
că-s în stare
să mai renunț la ghearele și la colți ?
Sînt rege și îi sfîșii pe cei ce mă atacă !
Păi, ce-mi mai pasă mie de falnica Itacă ?
N-oi fi nebun să mai ajung ostaș !
Așa cum sînt, așa vreau să mă lași !”
Îngrijorat de-asemenea discurs.
Ulise s-a oprit la Urs.
- ,,Nu m-așteptam să văd o nămetenie !
Erai frumos, și azi ești o sluțenie...”
- ,,Dar tu credeai, prietene, încaltele,
că sînt pe lume mutre mai breze decît altele ?
N-aș vrea să-ți țin, firește, un discurs,
dar sînt cum se cuvine să fie orice Urs
și sînt frumos, de vreme ce dragă mea mă place.
Tu șterge-o, de nu-ți place, și lasă-mă în pace !
Dar, ce mai tura-vura, ți-o spun cu jurămînt :
sînt mulțumit și liber. Vreau să rămîn cum sînt !”
S-a dus la Lup, să-l ia pe neașteptate.
- ,,Sînt uluit, pe drept cuvînt, fîrtate,
văzînd că ți-ai uitat, pesemne, vița
și-ai sfîșiat atîtea mioare bucălate,
că plînge toată ziua ciobănița.
Cîndva, de bună seamă,
nu așteptai mătănii,
ci, auzind-o iute cum  te cheamă,
ai fi sărit să-i aperi cioporul de dihănii.
De ți-a rămas în cap un dram de minte,
fii iarăși om de treabă ca-nainte !”
- ,,Eu nu cred că se află nici o urmă
de-asemenea jigănii de treabă, nici la turmă !
Tu mă numești o fiară c-am sfîșiat un miel :
dar oamenii nu fac și ei la fel ?
Ca om, aș fi desigur, mai dornic de măcel !
Voi, mai avani ca lupii cînd dau năvală-n oi,
vă rupeți, pentru-o vorbă, între voi
cu zecile și miile-n război.
Eu sfîșii tot ce sfîșii ca hrană pentru trup...
Așa că sînt și voi rămîne Lup !”
Și-a dojenit Ulise, cum se cuvine, soții,
dar rînd pe rînd l-au refuzat cu toții,
spunîndu-i că renunță la marile isprăvi,
să viețuiască slobozi prin codri și dumbrăvi.
( Dar ești de-ajuns de liber, oare,
cînd poți să mergi pe unde vrei ?
Uitaseră că sînt, ca fiare,
robi ai dihaniei din ei ! )


Se cuvenea, Alteță, alt subiect, știu bine,
în care să se-mpace frumosul cu foloasele,
dar n-am scăpat nici astăzi de jivine,
ca oamenii, și ele de multe lipsuri pline.
Îndreaptă cu dojana, Alteța Ta, ponoasele :
vei izbuti, sînt sigur, mai bine decît mine !

Fabula Fîrtații Lui Ulise de La Fontaine

FÎRTAȚII LUI ULISE

( Monseniorului Duce de Burgundia )


Vlăstarul de viță veche iubit de cei din slavă,
îngăduie-mi, Alteță, o clipă de zăbavă
să-nmiresmez o dată cinstitele-ți altare
c-oleacă de tămîie și-un imn de adorare.
E prea puțin și prea tîrziu, îmi pare,
dar vîrsta mea vă cere, în locul meu, iertare.
În timp ce duhul meu e tot mai șters,
al vostru-i viu și ager și aripi are-n mers
și-așteaptă doar să-și ducă eroul în istorie
cu pașii giganți pe drumul încununat de glorie.
Un zeu îl mai reține ( cu ce chin ! )
pe ne'nfricatul nostru, biruitor pe Rin,
ce știți că-n mai puțin de-o lună
l-a cucerit ca o furtună, -
repeziciune necesară,
iar astăzi, poate, temerară.
Dar tac, căci nu se cade, ca prin discursuri lungi
să sperii Rîsetele, poate, ori Amorașii să-i alungi.
Azi curtea voastră-i plină de ei ca-n alte dăți,
cum și de alte zeități,
ca Judecata sănătoasă
și Bunul-Simț, buni sfetnici într-o casă.
Alteță, întrebați-i de le place
năzbîtia făcută de soții șui Ulise,
în ziua cînd pesemne, neprevăzînd ce-or face,
băură o licoare vrăjită, pare-mi-se,
și-ajunseră, sărmanii, din oameni dobitoace.
Cu gîndul la Itaca și ochii după mauri,
fîrtații lui Ulise, rătăcitori pe valuri,
mînați mereu de vînturi încoace și încolo,
au fost azvîrliți de-o groaznică furtună
pe insula Circeei, odrasla lui Apollo,
și ea le-a dat o băutură bună.
Dar prafurile puse într-însa de Circeea
i-au și făcut să-și piardă judecata,
- căci le vrăjise bine, blestemata -
și-au început și chipul să-și schimbe, dup-aceea,
în urși, în lei, în elefanți și, pare-mi-se,
în cîrtițe, scăpînd numai Ulise,
că-n loc să bea licoarea, șiretul o azvîrlise.
Bărbat frumos și plin de-nțelepciune
putînd să ticluiască și vorba de minune,
știu să-și drămuiască în așa chip purtarea,
c-ajunse să-și vrăjească... vrăjitoarea !
Ca beată de vederea frumoasului pribeag,
zeița-și dete sufletu-n vileag.
Vîzînd-o amețită de-al dragostei vîrtej,
Ulise folosi acest prilej
și o rugă fierbinte
să-i facă iar fîrtații ca-nainte.
- ,,Propunerile tale prietenești sînt drepte,
dar crezi că se îndură să le-accepte ?
Hai la dihănii și-ai să vezi îndată !...”
S-a dus la ei Ulise și le-a spus :
- ,,Măi fraților, licoarea blestemată
își are leacul ei. Vi l-am adus
să căpătați iar chipul de-altădată !”
Și Leul, căpătîndu-și întîiul graiul iarăși,
îi spuse aspru fostului tovarăș :
- ,,Cu astfel de cuvinte mă revolți !
Cum îți închipui oare
că-s în stare
să mai renunț la ghearele și la colți ?
Sînt rege și îi sfîșii pe cei ce mă atacă !
Păi, ce-mi mai pasă mie de falnica Itacă ?
N-oi fi nebun să mai ajung ostaș !
Așa cum sînt, așa vreau să mă lași !”
Îngrijorat de-asemenea discurs.
Ulise s-a oprit la Urs.
- ,,Nu m-așteptam să văd o nămetenie !
Erai frumos, și azi ești o sluțenie...”
- ,,Dar tu credeai, prietene, încaltele,
că sînt pe lume mutre mai breze decît altele ?
N-aș vrea să-ți țin, firește, un discurs,
dar sînt cum se cuvine să fie orice Urs
și sînt frumos, de vreme ce dragă mea mă place.
Tu șterge-o, de nu-ți place, și lasă-mă în pace !
Dar, ce mai tura-vura, ți-o spun cu jurămînt :
sînt mulțumit și liber. Vreau să rămîn cum sînt !”
S-a dus la Lup, să-l ia pe neașteptate.
- ,,Sînt uluit, pe drept cuvînt, fîrtate,
văzînd că ți-ai uitat, pesemne, vița
și-ai sfîșiat atîtea mioare bucălate,
că plînge toată ziua ciobănița.
Cîndva, de bună seamă,
nu așteptai mătănii,
ci, auzind-o iute cum  te cheamă,
ai fi sărit să-i aperi cioporul de dihănii.
De ți-a rămas în cap un dram de minte,
fii iarăși om de treabă ca-nainte !”
- ,,Eu nu cred că se află nici o urmă
de-asemenea jigănii de treabă, nici la turmă !
Tu mă numești o fiară c-am sfîșiat un miel :
dar oamenii nu fac și ei la fel ?
Ca om, aș fi desigur, mai dornic de măcel !
Voi, mai avani ca lupii cînd dau năvală-n oi,
vă rupeți, pentru-o vorbă, între voi
cu zecile și miile-n război.
Eu sfîșii tot ce sfîșii ca hrană pentru trup...
Așa că sînt și voi rămîne Lup !”
Și-a dojenit Ulise, cum se cuvine, soții,
dar rînd pe rînd l-au refuzat cu toții,
spunîndu-i că renunță la marile isprăvi,
să viețuiască slobozi prin codri și dumbrăvi.
( Dar ești de-ajuns de liber, oare,
cînd poți să mergi pe unde vrei ?
Uitaseră că sînt, ca fiare,
robi ai dihaniei din ei ! )


Se cuvenea, Alteță, alt subiect, știu bine,
în care să se-mpace frumosul cu foloasele,
dar n-am scăpat nici astăzi de jivine,
ca oamenii, și ele de multe lipsuri pline.
Îndreaptă cu dojana, Alteța Ta, ponoasele :
vei izbuti, sînt sigur, mai bine decît mine !

Fabula Arendașul, Cîinele și Vulpea de La Fontaine

ARENDAȘUL, CÎINELE ȘI VULPEA


A fi vecin cu Lupul și Vulpea-i o osînda :
eu nu mi-aș face, frate, în preajma lor sălaș.
Cumătra noastră Vulpe, flămîndă, sta la pîndă,
cu zîmbre de pizmaș,
să dea o lovitură la noul arendaș ;
dar nu părea să aibă nădejde de izbîndă,
își cumpăneau în cugetul ei riscurile.
,,Eu fierb în oală seacă și dau mereu tîrcoale,
iar țopîrlanul ăsta se ține chiolhanuri,
și zi de zi se umflă, nestingherit, în foale.
Găinile, claponii și-i schimbă în parale
și eu, cu toate darurile firii,
alerg, răbdînd, din deal și pînă-n vale
și sînt de-a dreptu-n culmea fericirii
cînd prind, doar Domnul știe cum,
vreun cocoș bătrîn, hoinar pe drum.
De ce tăicuțul Joe mă dă de-așa rușine,
lăsîndu-mă, ca Vulpe, în toate să dau chix ?
Jur pe Olimp și jur pe Styx
că s-o mai auzi vorbind de mine !”
Tot chibzuind în capul său viclean
urzelile-i cumplite de măcel,
alese-o noapte neagră cînd toți dormeau buștean,
stăpînul și rîndașul, Azorel,
găinile, claponii, puii toți,
iar arendașul, pare-mi-se,
uitase ușile deschise
și, drumul fiind slobod pentru hoți,
s-a strecurat tiptil, șireata,
și-a pustiit poiata.
Abia în zori ai casei vin și văd
acel îngrozitor prăpăd.
Chiar Soarele, în fața omorului sălbatic,
era să se întoarcă-n conacul lui acvatic.
Aidoma, pe vremuri, și marele Apollo
înfuriat de groaznicele fapte
de-Atride săvîrșite pe acolo,
a nimicit oștirea grecească într-o noapte.
Tot astfel și Ajax mai săvîrșise
- nerăbdător vieața dușmanilor s-o curme -
un crunt măcel, dînd buzna-n niște turme,
crezînd că sînt oștenii lui Ulise.
Iar Vulpea, și mai crudă decît Ajax funestul,
a luat ceva din pradă, lăsînd în sînge restul.
Cînd a văzut stăpînul în curte zalhabaua,
ai fi jurat c-a dat în el damblaua.
Învinuia dulăul, rîndașii,-n gura mare,
că-i ține de pomană în curte pe mîncare.
- ,,Ce cîine este ăsta ? Potaie de la tîrlă,
un trîntor, un nemernic, bun doar de dat-pe gîrlă.
Să nu-mi dea, el, de veste de crîncenul măcel ?”
- ,,Eu nu aveam, desigur, nimic din treaba asta.
Tu, care tragi foloase, - părea să spună el -
de nu uitai portița, înlăturai năpasta.”
Vorbea cu chibzuință Azorel ;
dar vorbele-nțelepte în gura unei javre
par palavre.
Stăpînul le găsise că-s fără nici un rost
și vai de pielea cîinelui a fost !


Nu te lăsa, ca tată,-n nădejdea nimănui :
dă-ți raita prin ogradă și nu uita să-ncui
și culcă-te la urmă și-ntîiul să te scoli :
problemele de seamă nu le rezolvi prin soli !

Fabula Arendașul, Cîinele și Vulpea de La Fontaine

ARENDAȘUL, CÎINELE ȘI VULPEA


A fi vecin cu Lupul și Vulpea-i o osînda :
eu nu mi-aș face, frate, în preajma lor sălaș.
Cumătra noastră Vulpe, flămîndă, sta la pîndă,
cu zîmbre de pizmaș,
să dea o lovitură la noul arendaș ;
dar nu părea să aibă nădejde de izbîndă,
își cumpăneau în cugetul ei riscurile.
,,Eu fierb în oală seacă și dau mereu tîrcoale,
iar țopîrlanul ăsta se ține chiolhanuri,
și zi de zi se umflă, nestingherit, în foale.
Găinile, claponii și-i schimbă în parale
și eu, cu toate darurile firii,
alerg, răbdînd, din deal și pînă-n vale
și sînt de-a dreptu-n culmea fericirii
cînd prind, doar Domnul știe cum,
vreun cocoș bătrîn, hoinar pe drum.
De ce tăicuțul Joe mă dă de-așa rușine,
lăsîndu-mă, ca Vulpe, în toate să dau chix ?
Jur pe Olimp și jur pe Styx
că s-o mai auzi vorbind de mine !”
Tot chibzuind în capul său viclean
urzelile-i cumplite de măcel,
alese-o noapte neagră cînd toți dormeau buștean,
stăpînul și rîndașul, Azorel,
găinile, claponii, puii toți,
iar arendașul, pare-mi-se,
uitase ușile deschise
și, drumul fiind slobod pentru hoți,
s-a strecurat tiptil, șireata,
și-a pustiit poiata.
Abia în zori ai casei vin și văd
acel îngrozitor prăpăd.
Chiar Soarele, în fața omorului sălbatic,
era să se întoarcă-n conacul lui acvatic.
Aidoma, pe vremuri, și marele Apollo
înfuriat de groaznicele fapte
de-Atride săvîrșite pe acolo,
a nimicit oștirea grecească într-o noapte.
Tot astfel și Ajax mai săvîrșise
- nerăbdător vieața dușmanilor s-o curme -
un crunt măcel, dînd buzna-n niște turme,
crezînd că sînt oștenii lui Ulise.
Iar Vulpea, și mai crudă decît Ajax funestul,
a luat ceva din pradă, lăsînd în sînge restul.
Cînd a văzut stăpînul în curte zalhabaua,
ai fi jurat c-a dat în el damblaua.
Învinuia dulăul, rîndașii,-n gura mare,
că-i ține de pomană în curte pe mîncare.
- ,,Ce cîine este ăsta ? Potaie de la tîrlă,
un trîntor, un nemernic, bun doar de dat-pe gîrlă.
Să nu-mi dea, el, de veste de crîncenul măcel ?”
- ,,Eu nu aveam, desigur, nimic din treaba asta.
Tu, care tragi foloase, - părea să spună el -
de nu uitai portița, înlăturai năpasta.”
Vorbea cu chibzuință Azorel ;
dar vorbele-nțelepte în gura unei javre
par palavre.
Stăpînul le găsise că-s fără nici un rost
și vai de pielea cîinelui a fost !


Nu te lăsa, ca tată,-n nădejdea nimănui :
dă-ți raita prin ogradă și nu uita să-ncui
și culcă-te la urmă și-ntîiul să te scoli :
problemele de seamă nu le rezolvi prin soli !

Fabula Cei Doi Vînturători de Lumi și Talismanul de La Fontaine

CEI DOI VÎNTURĂTORI DE LUMI ȘI TALISMANUL


Cărările spre glorie-ndreptate
arareori cu flori sînt presărate.
Dovadă mai deplină cred că nu-i
ca Hercul și strădaniile lui.
Și-n basmele străbune și-n istorie,
cu greu ajung eroii-n nimb de glorie.
Atras de talismane și fantasme,
un făt porni spre țărmuri ca din basme.
Umblînd cu un fîrtat de drumeție,
găsiră-ntr-o poiană un stîlp cu o tăblie :
,,Drumețule, isteț între isteți,
de vrei să vezi ce n-au văzut drumeți, -
cînd treci șuvoiul ăsta pe aci,
un elefant de piatră vei găsi.
Tu du-l într-un răsuflet pe-acel năprasnic munte
ce-aminință tăria cu falnica lui frunte !”
Pe-nsoțitor îl prinde o spaimă ca de țînc.
- ,,De-o fi șuvoiul iute pe cît e de adînc,
e greu să-l treci și viața-ți pui în joc.
Și e și elefantul la mijloc !
Să ne lăsăm, frăție, mai bine păgubași,
că nu duci elefantul nici trei sau patru pași !
Șuvoiul ca Șuvoiul : te-ai face luntre, punte, -
dar cum să sui huiduma pe vîrful unui munte ?
Nu e de nasul nostru isprava, dragul meu.
Iar dacă elefantul e doar cît un pigmeu,
un elefant pitic, o stîrpitură,
ce fală ai ? Halal de aventură !
Inscripția aceasta eu cred că e, să știi,
un fel de ghicitoare de păcălit copii.
Tu n-ai decît, de-ți arde, cumva, de boroboațe :
plec și te las, amice, cu elefantu-n brațe.”
Și cum pleacă-nțeleptul de paradă,
el, dîrz, trecu șuvoiul, știind cum să-l înfrunte,
sui și elefantul, nestingherit, pe munte,
iar și elefantul, nestingherit, pe munte,
iar sus văzu, pe culme, o cetate
cu tunuri crenelate :
și din cetatea-aceea minunată,
zări ieșind mulțimea înarmată.
Ar fi fugit oricare în locul lui, firește,
dar el voia să moară vitejește.
Rămase-nmărmurit, se înțelege,
cînd l-auzi pe naltul lor ierarh,
urmat de toți, că îl proclamă rege,
în locul răposatului monarh.
Se mai lăsă rugat cu stăruință
spunînd ca Sixt cînd îl făcură papă
că-i e nițel cam frică, povara e prea grea.
( Păpia și domnia să fie o belea ?
De ce-i e frică omului nu scapă ! )



Cutezătorul poate și munții să-i răstoarne.
Norocului îi place viteazul hotărît
ori înțeleptul care ia taurul de coarne
și nu mai pierde vremea să chibzuiască-atît.

Fabula Cei Doi Vînturători de Lumi și Talismanul de La Fontaine

CEI DOI VÎNTURĂTORI DE LUMI ȘI TALISMANUL


Cărările spre glorie-ndreptate
arareori cu flori sînt presărate.
Dovadă mai deplină cred că nu-i
ca Hercul și strădaniile lui.
Și-n basmele străbune și-n istorie,
cu greu ajung eroii-n nimb de glorie.
Atras de talismane și fantasme,
un făt porni spre țărmuri ca din basme.
Umblînd cu un fîrtat de drumeție,
găsiră-ntr-o poiană un stîlp cu o tăblie :
,,Drumețule, isteț între isteți,
de vrei să vezi ce n-au văzut drumeți, -
cînd treci șuvoiul ăsta pe aci,
un elefant de piatră vei găsi.
Tu du-l într-un răsuflet pe-acel năprasnic munte
ce-aminință tăria cu falnica lui frunte !”
Pe-nsoțitor îl prinde o spaimă ca de țînc.
- ,,De-o fi șuvoiul iute pe cît e de adînc,
e greu să-l treci și viața-ți pui în joc.
Și e și elefantul la mijloc !
Să ne lăsăm, frăție, mai bine păgubași,
că nu duci elefantul nici trei sau patru pași !
Șuvoiul ca Șuvoiul : te-ai face luntre, punte, -
dar cum să sui huiduma pe vîrful unui munte ?
Nu e de nasul nostru isprava, dragul meu.
Iar dacă elefantul e doar cît un pigmeu,
un elefant pitic, o stîrpitură,
ce fală ai ? Halal de aventură !
Inscripția aceasta eu cred că e, să știi,
un fel de ghicitoare de păcălit copii.
Tu n-ai decît, de-ți arde, cumva, de boroboațe :
plec și te las, amice, cu elefantu-n brațe.”
Și cum pleacă-nțeleptul de paradă,
el, dîrz, trecu șuvoiul, știind cum să-l înfrunte,
sui și elefantul, nestingherit, pe munte,
iar și elefantul, nestingherit, pe munte,
iar sus văzu, pe culme, o cetate
cu tunuri crenelate :
și din cetatea-aceea minunată,
zări ieșind mulțimea înarmată.
Ar fi fugit oricare în locul lui, firește,
dar el voia să moară vitejește.
Rămase-nmărmurit, se înțelege,
cînd l-auzi pe naltul lor ierarh,
urmat de toți, că îl proclamă rege,
în locul răposatului monarh.
Se mai lăsă rugat cu stăruință
spunînd ca Sixt cînd îl făcură papă
că-i e nițel cam frică, povara e prea grea.
( Păpia și domnia să fie o belea ?
De ce-i e frică omului nu scapă ! )



Cutezătorul poate și munții să-i răstoarne.
Norocului îi place viteazul hotărît
ori înțeleptul care ia taurul de coarne
și nu mai pierde vremea să chibzuiască-atît.

Fabula Păianjenul și Rîndunica de La Fontaine

PĂIANJENUL ȘI RÎNDUNICA


- ,,O Jupiter, stăpîne, dac-ai vrea
( tu care chiar și astăzi ne cutremuri
scoțînd din cap pe Pallas, dușmanca mea pe vremuri ),
îndurîndu-te și-ascultă și tînguirea mea !
Progneea, Rîndunica, și astăzi îmi mai fură
îmbucătura de la gură.
De n-ar fi ea pe lume
cu drudele ei glume
năvodul meu cu fire elastice și tari
s-ar umple și ar geme de muște și bondari.”
Cu astfel de cuvinte jignitoare
se tînguia Paingul, pretinzînd
c-ar trebui în plasa lui încăpătoare
să prindă orice gîză zburătoare.
Dar sora Filomelei, neîncetat zburînd,
prindea muște, puii nesățioși să-și ție.
Păianjenul, sărmanul,
redus la neputință,
cu jind vedea dușmanul
zburînd din biruință-n biruință.
Odată, pe nepusă masă,
vrăjmașa ei, ca un despot,
i-a smuls și pînza de mătasă
cu el cu tot !



Tăicuțul Joe pare să fi lăsat pe lume,
întinse, două mese, și anume :
la cea îmbelșugată-s cei mari și tari poftiți ;
la cea sărăcăcioasă, cei mici și obidiți.

Fabula Păianjenul și Rîndunica de La Fontaine

PĂIANJENUL ȘI RÎNDUNICA


- ,,O Jupiter, stăpîne, dac-ai vrea
( tu care chiar și astăzi ne cutremuri
scoțînd din cap pe Pallas, dușmanca mea pe vremuri ),
îndurîndu-te și-ascultă și tînguirea mea !
Progneea, Rîndunica, și astăzi îmi mai fură
îmbucătura de la gură.
De n-ar fi ea pe lume
cu drudele ei glume
năvodul meu cu fire elastice și tari
s-ar umple și ar geme de muște și bondari.”
Cu astfel de cuvinte jignitoare
se tînguia Paingul, pretinzînd
c-ar trebui în plasa lui încăpătoare
să prindă orice gîză zburătoare.
Dar sora Filomelei, neîncetat zburînd,
prindea muște, puii nesățioși să-și ție.
Păianjenul, sărmanul,
redus la neputință,
cu jind vedea dușmanul
zburînd din biruință-n biruință.
Odată, pe nepusă masă,
vrăjmașa ei, ca un despot,
i-a smuls și pînza de mătasă
cu el cu tot !



Tăicuțul Joe pare să fi lăsat pe lume,
întinse, două mese, și anume :
la cea îmbelșugată-s cei mari și tari poftiți ;
la cea sărăcăcioasă, cei mici și obidiți.

Fabula Nebunul Care Vinde-Nțelepciune de La Fontaine

NEBUNUL CARE VINDE-NȚELEPCIUNE


Ferește-te din calea nebunilor ! Îți spun
că n-aș putea să-ți dau un sfat mai bun.
E-adevărat, nebuni mai întîlnești
adesea, pe la curțile domnești.
Nebunii ăștia regilor le plac,
că le mai vin neghiobilor de hac
și-atîtor îngîmfați în frac și lac.



Un nrbun striga pe drum, în gura mare,
că are-nțelepciune de vînzare
și cum din curți ieșeau destui netoți
cu bani, cu linte, cu veșminte
să-și cumpere un dram de minte, -
el le dădea o palmă și-o sfoară de trei coți.
Văzînd, firește, ce le-mparte,
se supărau o bună parte,
iar unii izbucneau în rîs
iar alții nu ziceau nici pîs,
ci repede plecau din pîlc
cu porțioara lor de sfoară.
A căuta în ea un tîlc
părea un lucru de ocară.
Cum să găsești temei de judecată
în ce scornesc nebunii cîteodată ?...
Și totuși, unul ce e drept, -
a întrebat un înțelept.



- ,,Prietene ( îi zise ), de nu ții să ai parte
de palme și ocară, -
cînd întîlnești nebunul în drum, stai mai departe
măcar cît vezi lungimea crîmpeiului de sfoară.
Nebunul tăi, pot spune,
vindea înțelepciune !”

Fabula Nebunul Care Vinde-Nțelepciune de La Fontaine

NEBUNUL CARE VINDE-NȚELEPCIUNE


Ferește-te din calea nebunilor ! Îți spun
că n-aș putea să-ți dau un sfat mai bun.
E-adevărat, nebuni mai întîlnești
adesea, pe la curțile domnești.
Nebunii ăștia regilor le plac,
că le mai vin neghiobilor de hac
și-atîtor îngîmfați în frac și lac.



Un nrbun striga pe drum, în gura mare,
că are-nțelepciune de vînzare
și cum din curți ieșeau destui netoți
cu bani, cu linte, cu veșminte
să-și cumpere un dram de minte, -
el le dădea o palmă și-o sfoară de trei coți.
Văzînd, firește, ce le-mparte,
se supărau o bună parte,
iar unii izbucneau în rîs
iar alții nu ziceau nici pîs,
ci repede plecau din pîlc
cu porțioara lor de sfoară.
A căuta în ea un tîlc
părea un lucru de ocară.
Cum să găsești temei de judecată
în ce scornesc nebunii cîteodată ?...
Și totuși, unul ce e drept, -
a întrebat un înțelept.



- ,,Prietene ( îi zise ), de nu ții să ai parte
de palme și ocară, -
cînd întîlnești nebunul în drum, stai mai departe
măcar cît vezi lungimea crîmpeiului de sfoară.
Nebunul tăi, pot spune,
vindea înțelepciune !”

Fabula Rîul și Șuvoiul de La Fontaine

RÎUL ȘI ȘUVOIUL


Neprididind să-și țină în albie puhoiul,
se năpustea năprasnic, din munți vuind, Șuvoiul,
de-ai fi crezut, cînd îi vedeai mînia,
că smulge tot din cale și îneacă,
cutremurînd zăvoiul și cîmpia.
Au ce drumeț i-ar înfrunta utgia
și-ar îndrazni vîrtejul să i-l treacă ?
Și, totuși, unul dintre toți
- cel fugărit
de niște hoți -
a îndrăznit.
Șuvoiul nu avea nici patru coți,
dar el stîrnea, în schimb, atîta larmă,
încît l-ai fi crezut un rîu cumplit
ce tot răstoarnă-n cale, darmă, sfarmă...
Cel urmărit de hoți a întîlnit
un Rîu cum nu se poate mai mulcom, mai tîhnit,
cu malurile netede și scunde
și cu nisip mărunt întins pe mal.
Fugind de hoți, s-avîntă și călăreț și cal,
dar se afundă-n cîteva secunde,
în apele profunde,
sorbiți de nevăzutul morții val.


Vrăjmașii care-amenință îmi plac
și nu mă tem decît de cei ce tac.

Fabula Rîul și Șuvoiul de La Fontaine

RÎUL ȘI ȘUVOIUL


Neprididind să-și țină în albie puhoiul,
se năpustea năprasnic, din munți vuind, Șuvoiul,
de-ai fi crezut, cînd îi vedeai mînia,
că smulge tot din cale și îneacă,
cutremurînd zăvoiul și cîmpia.
Au ce drumeț i-ar înfrunta utgia
și-ar îndrazni vîrtejul să i-l treacă ?
Și, totuși, unul dintre toți
- cel fugărit
de niște hoți -
a îndrăznit.
Șuvoiul nu avea nici patru coți,
dar el stîrnea, în schimb, atîta larmă,
încît l-ai fi crezut un rîu cumplit
ce tot răstoarnă-n cale, darmă, sfarmă...
Cel urmărit de hoți a întîlnit
un Rîu cum nu se poate mai mulcom, mai tîhnit,
cu malurile netede și scunde
și cu nisip mărunt întins pe mal.
Fugind de hoți, s-avîntă și călăreț și cal,
dar se afundă-n cîteva secunde,
în apele profunde,
sorbiți de nevăzutul morții val.


Vrăjmașii care-amenință îmi plac
și nu mă tem decît de cei ce tac.

Fabula Măgarul și Cîinele de La fontaine

MĂGARUL ȘI CÎINELE


Ajută-te cu alții la o nevoie, bade,
cum cere legea firii, de-a pururi cu temei !
Doar un Măgar ( de astfel, jivină cumsecade )
se abătu, o dată, de la porunca ei.



Mergea pe drum, agale, cu un Dulău, hapsînul,
și începuse să i se urască.
Dar ațipind îndată, la un popas, Stăpînul,
porni și Urechilă, prin pajiște, să pască.
Mai rar o pajiște frumoasă,
cu iarbă fragedă, gustoasă !
Avea, cu toate astea, ospățul și o răcilă :
nu se găsea prin iarbă măcar un fir de dracilă !
De data asta, însă Măgarul, chibzuit,
s-a și lipit.
Dulăul, cum îl vede, s-apropie și-l roagă
să-i dea și lui un codru de pîine din desagă,
că tare e lihnit.
Înfulecînd de zor lăstare crude,
Măgarul se făcea că nu-l aude.
Dar mai tarziu i-a spus,
nițel de sus :
- ,,Prietene, așteaptă și nu te mai pripi,
că are grijă Badea să-ți dea, cînd s-o trezi !”
Vazînd, după o vreme, un Lup prin preajma lor,
cheamă și el Dulău-n ajutor.
La rîndul său, Dulăul, un cîine cam poznaș,
îi spune : - ,,Măi fîrtate, de ce atîta zor ?
Așteaptă că se scoală Stăpînul mintenaș
și, pînă una-alta, tu ia-o la picior.



Iar dacă te ajunge dihania cumplită,
cum știu că frica face și eroi,
izbește-o peste bot cu o copită
și ai să vezi cum fălcile i-nmoi, -
că d-aia doar ți-au pus potcoave noi !”
Dar n-are timp Măgarul să vînture hîrtoapele,
pierzîndu-se ca glonțul în zarea cu muntele,
că Lupul se repede și-l face bucățele...


Să ne-ajutăm mai bine la vreme cu aproapele 1

Fabula Măgarul și Cîinele de La fontaine

MĂGARUL ȘI CÎINELE


Ajută-te cu alții la o nevoie, bade,
cum cere legea firii, de-a pururi cu temei !
Doar un Măgar ( de astfel, jivină cumsecade )
se abătu, o dată, de la porunca ei.



Mergea pe drum, agale, cu un Dulău, hapsînul,
și începuse să i se urască.
Dar ațipind îndată, la un popas, Stăpînul,
porni și Urechilă, prin pajiște, să pască.
Mai rar o pajiște frumoasă,
cu iarbă fragedă, gustoasă !
Avea, cu toate astea, ospățul și o răcilă :
nu se găsea prin iarbă măcar un fir de dracilă !
De data asta, însă Măgarul, chibzuit,
s-a și lipit.
Dulăul, cum îl vede, s-apropie și-l roagă
să-i dea și lui un codru de pîine din desagă,
că tare e lihnit.
Înfulecînd de zor lăstare crude,
Măgarul se făcea că nu-l aude.
Dar mai tarziu i-a spus,
nițel de sus :
- ,,Prietene, așteaptă și nu te mai pripi,
că are grijă Badea să-ți dea, cînd s-o trezi !”
Vazînd, după o vreme, un Lup prin preajma lor,
cheamă și el Dulău-n ajutor.
La rîndul său, Dulăul, un cîine cam poznaș,
îi spune : - ,,Măi fîrtate, de ce atîta zor ?
Așteaptă că se scoală Stăpînul mintenaș
și, pînă una-alta, tu ia-o la picior.



Iar dacă te ajunge dihania cumplită,
cum știu că frica face și eroi,
izbește-o peste bot cu o copită
și ai să vezi cum fălcile i-nmoi, -
că d-aia doar ți-au pus potcoave noi !”
Dar n-are timp Măgarul să vînture hîrtoapele,
pierzîndu-se ca glonțul în zarea cu muntele,
că Lupul se repede și-l face bucățele...


Să ne-ajutăm mai bine la vreme cu aproapele 1

Fabula Înmormîntarea Leoaicei de La Fontaine

ÎNMORMÎNTAREA LEOAICEI


Murind soția unui Leu,
de peste tot veneau mereu
supuși, triști, să-i spună fiecare
cuvintele de consolare
ce fac durerea și mai mare.
Și el, plîngîndu-și nenorocul,
le spuse locul și sorocul
solemnității funerare,
să vie toți, cu mic, cu mare,
că, din porunca lui, agia
va rîndui ceremonia.
Vă-nchipuiți că toți s-au strîns
și Leul, dîndu-le exemplu,
vuiau pereții peșterii de plîns
( căci Leii n-au, în codrii lor, alt templu ).
Că-i în palat, în grotă, în speluncă,
ca pretutindeni. Curtea-i ca o țară
în care toți sînt veseli sau triști ca la poruncă,
iar, de nu sunt, încearcă doar să pară, -
o trupă de fantoașe pe care-o joci pe sfoară !
Doar Cerbul din mulțimea lor nătîngă
n-a plîns pe loc. Ar fi putut să plîngă
cînd ea-i mîncase fiul și soția ?
Azi, moartea ei îi răcoarea mînia.
Ce mai încoaci, încolo, - n-a plîns cu ei la rînd
și l-a pîrît o cutră că l-a văzut rîzînd.
Cum zice într-o pagină vestită
și Solomon, un înțelept iudeu,
mînia unui rege e cumplită,
îndeosebi cînd regele e Leu.
Dar Cerbul nu cetise o slovă prizărită.
- ,,Cutezi să rîzi, jivină prăpădită,
cînd vezi că-n jur o lume-ntreagă plînge ?
N-aș vrea, îi spuse Leul, în ticălosu-ți sînge
să-mi plîngăresc cucernicele-mi gheare,
dar Lupilor le-oi cere răzbunare !...”
Și Cerbul îi răspunse cu glasul său sfios :
- ,,Măria Ta, durerea acum e de prisos,
căci preaslăvita voastră jumătate
mi-a apărut în vis,
culcată printre flori înmiresmate,
și mi-a zis :
Prietene, să nu plîngi în zadar,
cînd va porni cortegiul funerar,
căci eu, cu mii de sfinți ca mine,
am parte-n rai de desfătări divine.
Aș vrea să-l știu pe rege disperat,
doar pentru-un timp nu prea îndelungat ...”
Strigară toți : ,,Minune ! S-a-nvrednicit de har !”
Și Cerbul nostru, lucru rar,
se mai alese și c-un dar...



Și-n vremea noastră se mai văd minuni :
te procopsești la Curte, se-nțelege,
cînd te pricepi să-l lingusești pe rege
și să-l încînți cu vise și minciuni.

Fabula Înmormîntarea Leoaicei de La Fontaine

ÎNMORMÎNTAREA LEOAICEI


Murind soția unui Leu,
de peste tot veneau mereu
supuși, triști, să-i spună fiecare
cuvintele de consolare
ce fac durerea și mai mare.
Și el, plîngîndu-și nenorocul,
le spuse locul și sorocul
solemnității funerare,
să vie toți, cu mic, cu mare,
că, din porunca lui, agia
va rîndui ceremonia.
Vă-nchipuiți că toți s-au strîns
și Leul, dîndu-le exemplu,
vuiau pereții peșterii de plîns
( căci Leii n-au, în codrii lor, alt templu ).
Că-i în palat, în grotă, în speluncă,
ca pretutindeni. Curtea-i ca o țară
în care toți sînt veseli sau triști ca la poruncă,
iar, de nu sunt, încearcă doar să pară, -
o trupă de fantoașe pe care-o joci pe sfoară !
Doar Cerbul din mulțimea lor nătîngă
n-a plîns pe loc. Ar fi putut să plîngă
cînd ea-i mîncase fiul și soția ?
Azi, moartea ei îi răcoarea mînia.
Ce mai încoaci, încolo, - n-a plîns cu ei la rînd
și l-a pîrît o cutră că l-a văzut rîzînd.
Cum zice într-o pagină vestită
și Solomon, un înțelept iudeu,
mînia unui rege e cumplită,
îndeosebi cînd regele e Leu.
Dar Cerbul nu cetise o slovă prizărită.
- ,,Cutezi să rîzi, jivină prăpădită,
cînd vezi că-n jur o lume-ntreagă plînge ?
N-aș vrea, îi spuse Leul, în ticălosu-ți sînge
să-mi plîngăresc cucernicele-mi gheare,
dar Lupilor le-oi cere răzbunare !...”
Și Cerbul îi răspunse cu glasul său sfios :
- ,,Măria Ta, durerea acum e de prisos,
căci preaslăvita voastră jumătate
mi-a apărut în vis,
culcată printre flori înmiresmate,
și mi-a zis :
Prietene, să nu plîngi în zadar,
cînd va porni cortegiul funerar,
căci eu, cu mii de sfinți ca mine,
am parte-n rai de desfătări divine.
Aș vrea să-l știu pe rege disperat,
doar pentru-un timp nu prea îndelungat ...”
Strigară toți : ,,Minune ! S-a-nvrednicit de har !”
Și Cerbul nostru, lucru rar,
se mai alese și c-un dar...



Și-n vremea noastră se mai văd minuni :
te procopsești la Curte, se-nțelege,
cînd te pricepi să-l lingusești pe rege
și să-l încînți cu vise și minciuni.

Fabula Cîinele Care-i Duce Stăpînului Mîncare în Coș de La Fontaine

CÎINELE CARE-I DUCE STĂPÎNULUI MÎNCAREA ÎN COȘ



Greu reziști cînd mîndra-i cu ochii de văpaie
sau cînd cunoști ispita grămezilor de aur !
Sînt prea puțini străjerii de pază-ntr-un tezaur
ce nici nu s-ar atinge măcar de o lescaie...



Mai cumpătat decît voia să fie,
cu toate că îl ispitea atît,
Grivei ducea stăpînului la vie
merindele într-un paner, la gît.
Aar trebui să ne cam ia mirarea
că mai curînd deprinzi cu cumpătarea
un dobitoc, - decît pe nu știu care,
căci omul nu-i în stare.
Ci într-o zi, cum își urma cărarea,
un cîine ciobănesc al nu știu cui
se repezi la el să-i ia mîncarea,
dar se izbi pe loc de colții lui.
Lăsîndu-și coșul jos, cu tot amarul,
Grivei sări la luptă cu tîlharul.
Dar cum veneau buluc potăi destule
din cele care-s veșnic nesătule
și sînt în stare pentr-o-mbucătură
să-ndure orice lovitură, -
Grivei fu nevoit să înțeleagă
că nu e chip să-nfrunte-o haită-ntreagă
și înhățînd o gură
de friptură, -
pofti chiar el fîrtații din jur, cu mic cu mare,
să se înfrupte-n tihnă din mîncare.
Și într-o clipă, care mai de care,
își puseră la lucru-n grabă fălcile
și sfîrtecară hălcile.



În cășunarea haitei pe coșul buclucaș,
eu văd icoana unui năpăstuit oraș
în care, cînd s-apropie urgia,
se pune la bătaie visteria.
Iar dacă se opune, de formă, vreun ins, -
cînd sar cu gura toți, se dă învins
cu mare ușurință, fără luptă,
și el e primul care mai aprins
din visterie se înfruptă.

Fabula Cîinele Care-i Duce Stăpînului Mîncare în Coș de La Fontaine

CÎINELE CARE-I DUCE STĂPÎNULUI MÎNCAREA ÎN COȘ



Greu reziști cînd mîndra-i cu ochii de văpaie
sau cînd cunoști ispita grămezilor de aur !
Sînt prea puțini străjerii de pază-ntr-un tezaur
ce nici nu s-ar atinge măcar de o lescaie...



Mai cumpătat decît voia să fie,
cu toate că îl ispitea atît,
Grivei ducea stăpînului la vie
merindele într-un paner, la gît.
Aar trebui să ne cam ia mirarea
că mai curînd deprinzi cu cumpătarea
un dobitoc, - decît pe nu știu care,
căci omul nu-i în stare.
Ci într-o zi, cum își urma cărarea,
un cîine ciobănesc al nu știu cui
se repezi la el să-i ia mîncarea,
dar se izbi pe loc de colții lui.
Lăsîndu-și coșul jos, cu tot amarul,
Grivei sări la luptă cu tîlharul.
Dar cum veneau buluc potăi destule
din cele care-s veșnic nesătule
și sînt în stare pentr-o-mbucătură
să-ndure orice lovitură, -
Grivei fu nevoit să înțeleagă
că nu e chip să-nfrunte-o haită-ntreagă
și înhățînd o gură
de friptură, -
pofti chiar el fîrtații din jur, cu mic cu mare,
să se înfrupte-n tihnă din mîncare.
Și într-o clipă, care mai de care,
își puseră la lucru-n grabă fălcile
și sfîrtecară hălcile.



În cășunarea haitei pe coșul buclucaș,
eu văd icoana unui năpăstuit oraș
în care, cînd s-apropie urgia,
se pune la bătaie visteria.
Iar dacă se opune, de formă, vreun ins, -
cînd sar cu gura toți, se dă învins
cu mare ușurință, fără luptă,
și el e primul care mai aprins
din visterie se înfruptă.

Fabula Puterea Pildelor de La Fontaine

PUTEREA PILDELOR

( Domnului de Barillon. Ambasador al Franței
în Anglia, din 1672 - 1689 )


Se cade ca un Sol să se coboare
la tîlcul unor astfel de povestiri ușoare ?
Și versurile mele, din cînd în cînd solemne,
de-ar căuta, cumva, să vă îndemne
să le cetiți la fel ca orișicare,
nu le-ați găsi că sînt cam temerare ?
Cum știu că vă așteaptă cu nerăbdare trebile,
n-o să vă pierdeți vremea să deslușiți gîlcevile,
din fabule, iscate de-atîtea dobitoace.
Că le cetiți sau le lăsați în pace,
eu viu la Dumneavoastră c-o jalbă la proțap :
să faceți mai degrabă tot ce se poate face,
că ne trezim cu toată lumea-n cap !
O, n-au decît să vină vrăjmașii cu duiumul,
de unde-ar fi : s-ar ripisi ca fumul,
cu toate că și alții destui de mult ne-ncurcă.
Cu Anglia mi-i teamă să nu aveam de furcă !
Doar, după-atîtea lupte, e vremea și de tihnă.
Au Ludovic nu are nevoie de odihnă ?
Chiar Hercule de-atîtea războaie-ar fi sătul.
Mai vreți să aibă hidra un cap ? Tot nu-i destul ?
Deci dacă iscusita voastră minte
prin toate grăitoarele-i cuvinte
va izbuti să-nlăture pîrjolul,
c-o sută de mioare mă leg să-ntîmpin Solul !
Ca jertfă e, desigur, prea puțin
și știu că alte danii mai mari vi se cuvin,
dar, mult-puțin, îmi dau și eu obolul
și-o mică povestire vă închin.
Ați merita mai multe cădelnițări de slavă,
dar muzele mă-ndeamnă să tac și să mă-nclin
- ca să termin -
căci modestia voastră nu-ngăduie zăbavă...



Un Orator știind, odinioară.
primejdia ce paște-ntreaga țară,
a îndemnat poporul Atenei - cam zurliu -
s-o apere la vreme, cît nu e prea tîrziu.
Dar predică, sărmanul, pesemne, în pustiu !




Văzînd atunci că, totuși, nu-i este cu putință
să afle ascultare, vorbi cu elocință
și, prin figuri desprinse din tipic,
le invocă străbunii și nepoții,
dar nu putu mulțimea s-o miște cu nimic :
nepăsători, priveau în jur cu toți...
Mai chibzui o clipă și iarăși le vorbi .
- ,,Zeița lanurilor, Ceres, călătorea-ntr-o bună zi,
c-o Rîndunică,
sprintenă
și c-un Țipar,
- Țipar sprințar !
Și cum mergeau așa, tustrei, de zor,
un rîu grozav au întîlnit în calea lor.
Fiind la-not destul de priceput,
într-un minut Țiparul l-a trecut.
La rîndul ei, firește mai cu spor,
și Rîndunica l-a trecut în zbor...
Cum Oratorul a tăcut,
l-au întrebai cu toții-n cor :
- ,,Dar Ceres, oare, ce-a făcut ?
- ,,S-a mîniat cumplit, firește,
văzînd că și un basm vă ispitește,
dar că uitați, deși atîta țip,
primejdia ce-n taină vă pîndește
și nu-ntrebați ce-o fi făcînd Filip !...”
Mulțimea, rușinată de mustrare,
i-a dat de data asta ascultare.


Și noi om fi ca ei, și tu și eu,
că ne vrăjesc poveștile mereu.
Da, e bătrînă lumea ; dar, dacă te gîndești,
și astăzi o încînți tot cu povești !

Fabula Puterea Pildelor de La Fontaine

PUTEREA PILDELOR

( Domnului de Barillon. Ambasador al Franței
în Anglia, din 1672 - 1689 )


Se cade ca un Sol să se coboare
la tîlcul unor astfel de povestiri ușoare ?
Și versurile mele, din cînd în cînd solemne,
de-ar căuta, cumva, să vă îndemne
să le cetiți la fel ca orișicare,
nu le-ați găsi că sînt cam temerare ?
Cum știu că vă așteaptă cu nerăbdare trebile,
n-o să vă pierdeți vremea să deslușiți gîlcevile,
din fabule, iscate de-atîtea dobitoace.
Că le cetiți sau le lăsați în pace,
eu viu la Dumneavoastră c-o jalbă la proțap :
să faceți mai degrabă tot ce se poate face,
că ne trezim cu toată lumea-n cap !
O, n-au decît să vină vrăjmașii cu duiumul,
de unde-ar fi : s-ar ripisi ca fumul,
cu toate că și alții destui de mult ne-ncurcă.
Cu Anglia mi-i teamă să nu aveam de furcă !
Doar, după-atîtea lupte, e vremea și de tihnă.
Au Ludovic nu are nevoie de odihnă ?
Chiar Hercule de-atîtea războaie-ar fi sătul.
Mai vreți să aibă hidra un cap ? Tot nu-i destul ?
Deci dacă iscusita voastră minte
prin toate grăitoarele-i cuvinte
va izbuti să-nlăture pîrjolul,
c-o sută de mioare mă leg să-ntîmpin Solul !
Ca jertfă e, desigur, prea puțin
și știu că alte danii mai mari vi se cuvin,
dar, mult-puțin, îmi dau și eu obolul
și-o mică povestire vă închin.
Ați merita mai multe cădelnițări de slavă,
dar muzele mă-ndeamnă să tac și să mă-nclin
- ca să termin -
căci modestia voastră nu-ngăduie zăbavă...



Un Orator știind, odinioară.
primejdia ce paște-ntreaga țară,
a îndemnat poporul Atenei - cam zurliu -
s-o apere la vreme, cît nu e prea tîrziu.
Dar predică, sărmanul, pesemne, în pustiu !




Văzînd atunci că, totuși, nu-i este cu putință
să afle ascultare, vorbi cu elocință
și, prin figuri desprinse din tipic,
le invocă străbunii și nepoții,
dar nu putu mulțimea s-o miște cu nimic :
nepăsători, priveau în jur cu toți...
Mai chibzui o clipă și iarăși le vorbi .
- ,,Zeița lanurilor, Ceres, călătorea-ntr-o bună zi,
c-o Rîndunică,
sprintenă
și c-un Țipar,
- Țipar sprințar !
Și cum mergeau așa, tustrei, de zor,
un rîu grozav au întîlnit în calea lor.
Fiind la-not destul de priceput,
într-un minut Țiparul l-a trecut.
La rîndul ei, firește mai cu spor,
și Rîndunica l-a trecut în zbor...
Cum Oratorul a tăcut,
l-au întrebai cu toții-n cor :
- ,,Dar Ceres, oare, ce-a făcut ?
- ,,S-a mîniat cumplit, firește,
văzînd că și un basm vă ispitește,
dar că uitați, deși atîta țip,
primejdia ce-n taină vă pîndește
și nu-ntrebați ce-o fi făcînd Filip !...”
Mulțimea, rușinată de mustrare,
i-a dat de data asta ascultare.


Și noi om fi ca ei, și tu și eu,
că ne vrăjesc poveștile mereu.
Da, e bătrînă lumea ; dar, dacă te gîndești,
și astăzi o încînți tot cu povești !