www.Zapaciti.ro

BALADĂ N-am altă Ană Mă zidesc pe mine, Dar cine-mi poate spune că-i destul, Cînd zidul nu se surpă de la sine, Ci-mpins de-o toană De buldozer somnambul Înaintînd de-a valma prin coșmar. Și iar zidesc Cum aș zidi un val, A doua zi iar, A treia zi iar, A patra zi iar, O mănăstire pururea lichidă Sărtită să se năruie la mal ; Și iar zidesc, O, var Și cărămidă Și, fără de prihană, O făptură Ca armătură Visului infam : N-am altă Ană Și pe mine chiar Din ce în ce mai rar Mă am.

OBSESIE Te-aș mai iubi, oare la fel dacă Ai fi puternic și înspăimîntător Asemenea altora ? M-aș gîndi la Tine atît de mult dacă ai fi Învingător și crud în războaie ? Te-aș mai fi visat Îngrijorată, dacă îi stăpîneai Tu pe alții ? Așa cum copiii Familiilor fericite pleacă de-acasă Cînd cresc, liberi de orice răspunde Și pot, dacă vor, să nu-și mai aducă Aminte de nimeni, în timp ce Copiii săraci trebuie să se-ntoarcă Mereu, să-și ajute familia, trimițîndu-i Pachete și bani, ținîndu-i pe cei mici La școală, tot astfel fericiții Poeți ai unor popoare mai mari Pot să-și uite izvorul, șă plece, Să fie ai lumii... M-ai obseda, oare, și dac-ai fi Fericit ? Dac-ai fi fost în stare Să asuprești, să cucerești, să semeni ură? O, Doamne al Istoriei, dezleagă-i Viitorul cu asupra de măsură !

TERMOMETRU De ce să jignim lemnul ? Oricît de mort, el încă mai păstrează Structurile vieții, calale sevei, Fibrele melodioase ca niște valuri Ale unor de mult încheiate-oscilări. De ce să jignim lemnul ? Prin el au trecut înainte de-a izbucni Ideile frunzelor, culorile florilor, Cromozomii geniali și ambigui Navigînd în semințe. De ce să jignim lemnul Numind cu făptura lui dulce Această hecatombă De vorbe ucise Și lăsate să putrezească În creierul nostru, Acest wax museum al sintaxei Și morfologiei În care adevăruri împăiate Sînt așezate în poziție de drepți Și făcute să umble ( Un pas înainte, doi înapoi ) ?

LIANT Ce ne lipsește ? Ce liant A fost sustras de la-nceputuri Nisipului ce face valuri Redesenate de-orice vînt, Sau ce mortar fără de care Zidul se-nalță spre neant, Ca să se năruie grăbit De presințirea unui gînd ? Ce ne lipsește ? Doar petale Ce nu se strîng într-o corolă, Și numai fire lungi de lînă Ce nu pot țese un covor, Și pietre vîjîind prin aer Nestrînse într-o baricadă, Doar disperări desperecheate Și conservate în umor. ( Ca niște foetuși otrăviți De chiar metabolismul mamei Și puși în spirt - dovezi și monstre - A vieții scurse fără rost ) Ce ne lipsește ? Clei de oase Frînte pe roată, un cuvînt Intraductibil în sfîrșitul Unde noi înșine am fost.

CLIO Cădere de frunze grăbite Să se întoarcă pe ramuri, Timp ce devine istorie Doar putrezind, Goana aceasta spre moarte Lipsită de frîu și rușine Din care crime-n stindarde Și pași de paradă descind. Clipe-așa blînde în parte Strînse în haite sînt fiare Din leșul cărora stăpînul Clădește apoi piramide, Stăpînul gîndind el în locul Celor uciși de gîndesc Și mult mai cinstit Cînd ucide. Îndepărtează de mine Cupa cu spermă-a puterii, Zeiță-ncleiată în sînge, Drapată decent în grafit - Cădere de frunze grăbite Să se întoarcă pe ramuri Ca-ntr-o clepsidră ce-nchide Eresul fără sfîrșit.

CA VALURILE Ca valurile monotone care cad Pe-același loc, ca să revină iar, Aceleași crime, în același iad Se tot reiau la nesfîrșit și chiar De ritmul e încetinit puțin, Călăul plictisit, jertfa complice, E-același joc mecanic și meschin Fixat în ale lumilor matrice, Funcționînd isterizat în plin, Alimentînd motoarele puterii Cu sîngele ce-adapă stele și-n Care se întunecă imperii Ca totul să se mai repete-odat' Cu victime de sens contrar, Ca valurile monotone care cad Pe-același loc, ca să revină iar.

RETORICĂ Dacă în mîna mea ar fi Sabia de foc, Aș apropiat-o de marginea uscată a lumii, De zdrențele ei de hîrtii și de frunze Ușor inflamabile, Gata să prindă sămînța Incendiului ? Aș apropia-o ? Aș răsuci-o în lucruri ? Aș înveli în flamura ei roșie, În flamura ei neagră Pămîntul, Mișcîndu-și aripile, Ca să produc vîntul menit Să întețească pîrjolul ? Dacă în mîna mea ar fi Sabia sfîrșitului Și dacă n-aș fi în stare S-o împlînt ci aș ține-o - Plîngînd, și cu brațul întins - Departe de inima uscată a lucrurilor ? Rugîndu-mă să înceapă să plouă, Să-mi stingă făclia, Hainele și penele să mi se îmbibe cu apa, Să mi se moaie, Să înceapă să putrezească O dată cu lumea Căreia i-am refuzat Purificarea prin foc...

FĂRĂ NUME Ceva ( Nu am destulă putere Să spun cineva ) Va pune totuși cîndva capăt Coșmarului ce pare nesfîrșit. Vom încerca atunci Să înțelegem Cum am căzut în somn, Cît am dormit Și cum am fost în stare Să visăm Atăt de monstruoase forme. Metabolismul nostru e de vină ? Treumatismele enorme Pe care în copilărie le-am trăit ? Sau poate nici nu aparține vieții Misterioasa spaimelor toxină ? Cîndva ne vom trezi Și-o să ne pară C-am fost în moarte și c-am revenit.

ÎN JAR Ardeți satele, strigă Crișan, Ardeți satele care nu se ridică, Faceți-le holde mănoase de foc Să rodească neascultarea prin vreme, Să se stîrpească ultimul sîmbur de frică, Înălțați biserici de flăcări în loc Și cîntați în ele blesteme ! Ardeți satele, strigă Cloșca, Ardeți satele care nu se răscoală, Să se mistuie toată răbdarea din ele, Nici un fir de umilință să nu mai poată-ncolți, Înălțați din flăcări pînă la nouri castele Și locuiți-le cu îndrăzneală În veacul veacurilor vii ! Numai Horia tace și se uită în jar : Nu poate fi în zadar, în zadar, în zadar...

OROLOGII PE ȘINE Ceasurile din cînd în cînd Se opresc, apoi pornesc mai departe, Dar cei care sînt duși altfel Nu știu că ele s-au oprit Și cît timp au stat, Și cît de tare accelerează Ca să se-ajungă din urmă, Și cum în cîte-o parte s-a făcut gol Și cîteva secunde pot să se lăfăie În compartimentul unei întregi zile. Pe cînd în altă parte Mulțumile fac valuri-valuri Și se cațără pe acoperișuri, pe scări, pe tampoane. Cei duși răspund conștiincios ,,Am patruzeci și doi de ani”, Fără să știe că unele cifre sînt minute, Iar altele milenii Și nici numele stațiilor În care s-au oprit Pentru a face cruce cu alții Sau fără motiv.

COLOSSEUM Tot ce mai rămăsese Era o labă a piciorului stîng, Enormă. Privind-o, Abia dacă reușeai să-ți dai seama Ce reprezintă, așa cum era Așezată în curtea muzeului Pentru că nu încăpea într-o sală. Cine-ar fi fost în stare să-și imagineze Statuia întreagă Din care rămăsese doar fragmentul acela Și un cuvînt, Colosseum, Despre care toată lumea crede acum Că denumește arena vecină ? Orașul incendiat pentru a fi reclădit În jurul colosului A uitat de mult să se mai sperie Sau să rîdă de el ; Doar turiștii ating încîntați Ciobul gigant, Îi citesc în ghiduri istoria, Apoi îl mai cercetează o dată : Laba piciorului stîng...

GOL SFÎȘIAT Putere de-a alege Între a fi implicat Și a fi singur, Curaj de-a opta Între suferința țipătului Și cea a tăcerii, Forță în stare să se hotărască Între fuga în afară Și fuga înlăuntru, Tu stăpînești universul În care Stelele ard De nehotărîre. Gol sfîșiat în două, Eternitate duală De unde Cad jumătăți de rachete Și ciosvîrte de îngeri.

PASĂREA DESCHISĂ Pasărea aceea era atît de deschisă Peste lume ( Așa cum o carte poate fi deschisă, Citită chiar, dar nu și înțeleasă, Dacă nu știi limba în care e scrisă ), Încît o aripă a ei Acoperea soarele Și cealaltă aripă Luna, Iar oamenii, Nemaiputînd să vadă cerul, Încercau să-i citească voința În măruntaiele ei

DIN CE ÎN CE Îmi seamăn cu-atît mai exact Cu cît îmi mai străină - Intenție ucisă de act, Speranță-nglobată în vină. Din vîrstă în vîrstă tot eu Sînt cea care-mping înspre țărm Val după val și mereu Cînd îl înalț îl și sfarm, Val după val prin nisipul Remăcinat tot mai fin - Identic cu sine mi-e chipul Din ce în ce mai străin.

MORMÎNTUL DE-AFARĂ Piramida lui Keops E cavoul unei corăbii : Marea ei talpă încremenită Se sprijină Pe velele fragede în care De cîteva milenii Tremură vîntul neființei ; Vîrful ei de piatră Prelungește catargul Clătinat în împărăția lui Osiris... Dar dacă, Smulsă de o furtună a morții Corabia de la baza piramidei Ar începe deodată să lunece Prin văzduhul ei de nisip, Tîrîndu-și, Ca pe un vîrf derizoriu de iceberg Mormîntul de-afară? Am vedea atunci Piramida lui Keops Clătinîndu-se nehotărîtă, Desprinzîndu-se lent și pornind, Navigînd printre dune, Dîndu-și drumul pe coamele lor, Gata-gata să fie înghițită Și reapărînd printre valuri De pămînt care-ascund, Ca și cele-ale mării, Îngropate corăbii... Ce vis al unui somn ironic În care Cine-ar putea opri, O dată pornită, Corabia Sau cine-ar putea să-l trezească Pe cel ce-o visează ?

UN VĂZDUH MAI PUȚIN ÎNCĂRCAT Încerc uneori să-mi închipui Un văzduh mai puțin încărcat, Dar nu reușesc, Pentru că Nici ochiul care vede mituri, Nici ochiul care vede mașini Nu vor să renunțe. Iată, Chiar acum Un avion Și Nișe, înaripată zeiță, S-au ciocnit, prăbușindu-se Sub ochii mei uluiți Din motive opuse : Unul nu-și poate explica Defectarea avionului, Celălalt moartea zeiței Victoriei. Și obosiți Adorm amîndoi și visează Un gol Prin care trec Numai nori și păsări.

SINGURĂTATE Marea care se zbate-n celălalt E-ntotdeauna mai puțin amară, Valul poate să pară numai fald Atunci cînd îl contempli din afară Și spasmul înălțării doar maree Urmînd chemarea căzătoarei luni, În alții suferința e idee, Spectaculare marile furtuni, Prilej de faimă și invidie rana, Moartea numai intrare în Parnas. O, corurile intonînd osana Peste singurătatea unui glas...

NUMĂRĂTOAREA INVERSĂ Cînd nu mai pot să suport Încep să număr ( Dovadă că numerele sînt superioare cuvintelor Sau, Dacă nu superioare, Oricum mai ușor de suportat ), Încep să număr, deci : Becurile, robinetele, Copacii care se văd pe geam, Creioanele de pe masă, Trecătorii, pisicile de pe acoperișuri, Apelurile telefonului. Dar, mai riguroase decît cuvintele, Numerele nu pot fi adunate de-a valma, Cărți cu tomberoane de gunoi, Claxoane cu vrăbii, Trebuie ținută o contabilitate obositoare Al cărui singur merit e Că nu produce Dincolo de exasperare Poeme.

O LINIE DREAPTĂ O linie dreaptă, atît, O linie sigură Între cele două părți ale paginii Și posibilitatea de a spune : De o parte sau de alta. Dar nu, hîrtia suge, Locul liniei îl ia o colonie De rîme tîrîndu-se Dintr-o parte într-alta Prin pămîntul arat de peniță, Tremurătoare și nehotărîte, Dar răzbătînd, Dizolvînd granița și cerneala. Morala : Nu-l întreba pe călău Diferența între bine și rău.

PRIN NEFIINȚĂ Purtînd în loc de coarne crengi cu flori Turma de cerbi trecea prin amintire Și ochiul meu, care acum o vede, Nu de formase încă s-o admire ; Deci fără martori, ca un gînd, treceau Atît de lin că nu clinteau vreun ram Și nu sfîrșeau de-a trece-n timp ce eu Căzînd din vîrstă-n vîrstă îi priveam. Păsări dormeau pe fruntea lor în crengi Și-n lunecare gîngureau ușor, Fără să se trezească, dar simțindu-mi Prezența tulburată-n viitor, Cum îi așteaptă pretinzînd dovezi, Cum îi contemplă fără să îi creadă Că poartă-n frunte crengi cu flori și trec Prin neființa fără de tăgadă...