Poezia Emoție de Toamnă de Nichita Stănescu

EMOȚIE DE TOAMNĂ





A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la  nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.




Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.

Poezia De La Vrajitoare de Nichita Stănescu

DE LA VRĂJITOARE


Noapte, noapte cețoasă...
...al dracului drumu spre casă.
Prundiș zdruncinat, să-ți rămîie
măsele de piatră-n călcîie.
Coptură în țîțe, jăratec în pîntec
stă plopul izbit de descîntec.
De vrei la vedenii să zbieri,
țîșnesc dintre buze tăceri.



,, - Mda... dacă găsiși cu cale
să pici la baba, cu parale
Nu mă bucur eu, maică, la omu sărac :
un pol de fieșcare drac
De... să-l cinstesc, muiere,
cu fiertură de stele și fiere.
Mie mi-i da
cît te lasă inima...''




Noapte, noapte cețoasă...
...al dracului drumu spre casă.
Glasul pasului urcă-n gîtlej
scîncet de prunc și de vrej.
Întunericul, bezna te simte
dincolo de ani și de cuvinte.
Se sting hotare amare
în amintire și în felinare.




,,-De... de-a căzut la păcat,
s-a-ncurcat omu? S-a-ncurcat!...
La ce-are baba nouă, drac de drac
ca să-l dezleg și să-l înșfac.
Să n-am parte de zile... și lasă
de nu ți s-o-ntoarce bărbatu acasă
izbăvit, maică, c-ai rămas
durută, cu burta la nas...''





Noapte, noapte cețoasă,
al dracului drumu spre casă.
Afundate de-a-ntregul în beznă,
sfîrșeală-n genunchi, sfîrșeală în gleznă.
Goniți de sub frunte-n țipenii,
ochii apucă-n neștire vedenii :
Sub felinare striviți cîteși doi,
nasoale stătute, nasoi...




                                                                          miercuri 17 august 1955

Poezia Ce Vis Ciudat Mă Străbătu Azi Noapte... de Nichita Stănescu

CE VIS CIUDAT MĂ STRĂBĂTU AZI NOAPTE...




Ce vis ciudat mă străbătu azi noapte...
...Ardea spitalul cu bolnavi cu tot
și flăcările sfărîiau în cărnuri
rîs alb, cutremurat, de savaot.



Ce rîs, ce rîs mă străbătu azi noapte...
ce rîs de ziduri prăbușite
strivind sub ele urlete, clipite
și razele căzute ale lunii...




Și luna... cum mai fulguia azi noapte
pe străzile pierdute-adînc în vis...
și cum mai fulguia pe cărnuri arse
desfrîu de flăcări și de vis ucis.



Ce flăcări prăvăleau azi noapte
rîs fremătat și alb și savaot...
Ardeau, ardeau puroaiele azi noapte,
ardea spitalul, cu bolnavi cu tot.






Luni 29 august 1955

Poezia Trec Tancurile Noastre Mîndre de Nichita Stănescu

TREC TANCURILE NOASTRE MÎNDRE



taci,
mă aștept să reintru în mine
și vom rîde, mîndri, împreună
cum nu rîdem acum
...trec doar tancurile noastre,
ale noastre !
ale noastre !
să rîdem mîndri, împreună
și totuși în mine
e-o strună plînsă
m-aștept să reintru în mine
și vom rîde mîndri împreună
trec tancurile noastre,
trec tancurile noastre, mîndre...









                                                                            

Poezia Cîntec de toamnă de Nichita Stănescu

CÎNTEC DE TOAMNĂ



Măi, cuțule,
eu sînt Stănescu Hristea,
știi ?
Stănescu Hristea, poetul îngerilor.
cui, ce-i pasă ?



Măi, cuțule,
cu mîinile de suflet,
așa că-l voi vinde
la talcioc,
să-ți cumpăr pe el, ochii.
Cui, ce-i pasă ?...



Am atîta pămînt în mine
Nu-l auzi cum sună ?
Am adunat trotuarele, toate,
sub tălpi.
La marginea timpului,
lunii îi picau pe jos razele
ca unei hîrci.




Am strîns dinții lunii
la marginea timpului,
și mi-am făcut șirag de mătănii,
căci țara nu avea
nici munți
nici timp
nici cer.

Cui, ce-i pasă ?...

Poezia Anti Ars Poetica de Nichita Stănescu

ANTI ARS POETICA




Foaie verde fir lalele,
din puzderia de stele,
Galaxi, cuvînt, luceafăr,
bolovani în pieptul teafăr,
inimă în piept bolnav
stă luceafărul jilav.
Diamantul în gunoaie
te dospește, te ogoaie,
de auzi voce năroadă :
cîini cu Galaxii în coadă,
patimi, vers cuvîntului,
cîinele pămîntului...


Foicica macului, să ne ducem dracului !

Poezia Cîntec de Lună Nouă I de Nichita Stănescu

CÎNTEC DE LUNĂ NOUĂ



Încet, sub pașii ceasului venit,
se șterge, sur, noptirea-albastră
...și tot mai e ceva neîmplinit
și singur, în iubirea noastră...




Poate că doina asta veche
tăcerile le cerne rînd pe rînd,
de îți răsună în ureche
pe după cețuri luna lunecînd




Neliniști vechi, și glasul lor hoinar
spre neștiut încet ne mînă
Ne-oprim o clipă... apoi mergem iar
prin ceață udă, mînă-n mînă





și văzul tău pe piept îmi suie
ca un păianjen beat. Și nu îmi spui
că mi s-a prins surîsu-ți amărui
de buze, fată amăruie



Chemările ne scutură în sîn
durut zornăitoarea salbă...


...............................................................................................


Și de-aș fi fost copac bătrîn, bătrîn,
tu ai fi fost o frunză albă

sau poate înserarea.

Poezia Cîntec de Lună Nouă II de Nichita Stănescu

CÎNTEC DE LUNĂ NOUĂ



Eh... Cum te fugăream pe-acoperișe
jucînd în ochii goi tăceri piezișe
și visul de zăpezi și visul frate,
pe vremea cînd eram pisici dungate.



Aevea fulgul clipei căzătoare
mă îmbrăca în frig și în ninsoare
motan de aur alb ; urlînd întruna,
m-amestecam pe-acoperiș lu luna.


Se svîrcolea lung șarpele sub casă,
dar din ureche nu vroia să-mi iasă
și-mi aducea vifornița nebună,
prin dinți, zăpezile cu gust de lună.



Jucînd în ochii goi tăceri piezișe,
cum te mai fugăream pe-acoperișe
pînă în zarea lutului din aștri,
ca să te-mbrac în ochii mei albaștri.

Poezia Înger Verde de Nichita Stănescu

ÎNGER VERDE




Tu ești bătrîn, mă, îngere !
 surîsul a-nceput să-ți sîngere
și fulgii aripi moi, de jad,
frunze moarte gem și cad
Gingia peticită surd cu dinții verzi,
în gîndul meu nu ți-o mai pierzi
și pașii tăi de vis și de bătrîn
în mine, moi, nu mai rămîn
Dulci nădușelile reînflorite
din porii verzi ai pielii de argint,
în nări, în sînge, în clipite
nu mă mai mint



De piele dezbrăcat, tu, îngere,
mușchii n-au să îți sîngere
nici beznă verde și nici lut
ce-ți este peste ei sărut
...Gol, dezbrăcat de piele și de vis,
te-ai naște poate-n gînd ucis
și vine moi și ciufulite
ți-ai pieptăna cu mîini ghicite
Mîinile verzi, prelunge moaște
de patimi dulci și pămîntești


...Poate că Domnul nu te-ar recunoaște
crezînd că ești...

Poezia Cîntec Înserat de Nichita Stănescu

CÎNTEC ÎNSERAT


Nu privi la cel jugastru
cu frunzișele întinse,
înmuiate-n vin albastru,
albăstrit se stele stinse.



N-o să-ți pună niciodată
calda frunzelor neștire,
nici surîs pe buze, fată,
nici cuvinte în privire.



Din frunziștea lui măiastră
ruptele, albastre lamuri
nu sînt depărtarea-albastră,
depărtarea frîntă-n ramuri.



Hai, iubito, din poeme
vom fugi cu pas de iele
într-o margine de vreme.
...Timpu-i cimitir de stele.



Rîuri străbătînd tăcerea
cu pumnale reci, de apă,
vor tăia spre nicăierea,
între vis și cer, o pleoapă



și or sparge-ntrînsa soare
și-or aprinde-ntrînsa lună...
...rîsul gol de oarecare
îl vom rîde împreună.



Ațipirea din înaltul
leagăn brațelor de hidră
ne-va curge unul-ntr-altul
ca nisipul în clepsidră.



Ah, ce-om rîde împreună,
vor pica pe noi, pe șoapte,
raze din gingii de lună.
dinți de lapte, dinți de lapte !




Din gingii căzuți, de soare,
aur - dinții hîrcii hîde
ți-i voi prinde-n pălmi odoare.
Ah, ce-om rîde, ah, ce-om rîde...




Adormit în hău albastru,
albăstrit de stele mute,
nu privi la cel jugastru
cu frunzișele tăcute.

Poezia Așteptare de Nichita Stănescu

AȘTEPTARE



Tăceri stridente, trotuarele înghețate, rebele,
își amintesc pașiidin ele.


Surîsul tău amărui, funigel
plutește-n amintiri, stinger.



Furi azilnici se scurg
în cenușa vărsată de-amurg,
flutundu-și cenușii comorile
Monezi cad din turn orele
pe-acoperișurile sticloase și se duc, se duc.




Nu știam că merg prin materie năuc
și că iarna își flutură cenușie
tăcerea stridentă ; strada pustie.


 Nu mai vreau să vii.


Se surpă schelării și cad
aiurea, cu trosnet surd de brad.
 Zidurile rămase departe
își răvășesc în mine ferestrele sparte.



 Liniile se despletesc și curg
în cenușa risipită în amurg
și vîntul rece, vîntul oarecare
monezi de aer zvîrle pe trotuare.




Copacii te-au pierdut din ramurile goale
frunză hohotită, pe șanțuri, canale
Privirea ruptă de pleoape către ei
ca niște funigei plutește, vineți funugei...


Tăceri stridente, trotuarele înghețate, rebele
își amintesc pașii din ele.

Poezia 56 De Ani de Nichita Stănescu

56 DE ANI



56 de ani voi trăi, asemenea Colosului din Rhodos !
îmi vor înconjura un deget cu brațele, mirîndu-se, se vor
speria de arama mea răsturnată, dar mult mai degrabă am să
te pierd, adolescență, fruct trecător al toamnei, la un ospăț



Și o liniște ca după plîns mă-mbie cu coarnele, ori mă
linge, bătînd din talăngi, o mască de sare punîndu-mi pe
față, un scut de nămol prinzîndu-mi de braț



Parcă aș fi fost strigat pe nume de cineva
la coborîrea serii în ape



Numai surîsul tău mă încape
și eu voi pleca
Bărcile le-am uns ca catran, așteptînd să-mi răsară
stelele, una cîte una, din frunte




Și n-am izbutit să împlînt
nici o lopată deasupra acestei movile !



Mai încet mi-e orice cuvînt decît ruperea timpului
în nopți și zile.

Poezia La Cîntători de Nichita Stănescu

LA CÎNTĂTORI




Încă puțin și drumul de pămînt
mereu schimbător, între două ploi,
va ieși din sat șfichiuind, fluturînd
sub caii noștri, amîndoi




Valurile lunii bătînd spicele reci,
mîinile mi le deslușesc pe frîie
o, cîmpul acesta pe unde treci
și-arată dulceața dîntîie



Pe cînd, răspunzîndu-și, înalță boltînd
țipete cu ghimpi scurți,
cîmp lîngă cîmp, jind lîngă jind,
sfîșietorul neam al cocoșilor din curți.

Poezia E Ca și Cum ai Murit și Ți-ai Trimite, Mereu de Nichita Stănescu

E CA ȘI CUM AI MURIT ȘI ȚI_AI TRIMITE, MEREU





E ca și cum ai murit și ți-ai trimite, mereu,
stafia subțire în gîndul meu,
ca să-ntind brațele și brațele să treacă prin ea
fără s-o strice, fără s-o resfire



E ca și cum ai murit de mult, undeva,
fiecare gest întorcîndu-mi-l în amintire !
De-aceea-am pus capcane, cu cîte patru brațe,
cînd treci cu glezna, adevărată, pe-acolo, să ți-o-nhațe.

Poezia Păpuși de Nichita Stănescu

PĂPUȘI


Și-am să-mi las odată tîmpla pe o pernă străvezie
care nici n-o să se vadă, sau într-adevăr să fie,
ci doar dintre pleoapele lumea îmi va atîrna zbătîndă
cînd uscată, lungă stearpă, cînd adîncă și fecundă.


Lasă-te-n genunchi, amice, ceapa ochilor albastră
dacă poate s-o străbată : asta-i forfotă cerească !
Se arată-un dans subțire dintr-un elf arzînd și-o zînă
ce bat tactul dimpreună



Dacă ți se face frică,
poți să stai că nu-i nimică
Am murit și eu 'ntr-o doară
astăzi, pentru prima oară.

Poezia Ah, Copacule de Nichita Stănescu

AH, COPACULE



Ah, copacule, frunza ta îmi cade pe umăr,
soarele-și rotește ochiul, căzînd la orizont,
umbra ta e lungă și subțire
pe cîmpul acesta pustiu, de piatră




Am rămas așa, ținînd în mînă
șaua și hamurile cu miros de cal
Mi-ar părea foarte rău să mor...
Poate și pentru că nu mi-e sete,
pentru că  aș vrea să plec, rămînînd
de dragul unui cal care putrezește
și-al unui copac cu frunze căzînd




Pînă unde - nici eu nu știu
și nici ce întîmplări vor fi în sufletul meu.
Ah, copacule, stelele sar dintr-o margine de pămînt
și e o dulce căldură și e un timp și e o liniște
ca o flacără verzuie, arzînd !

Poezia Dor de Nichita Stănescu

DOR


Să sar aș vrea și peste cap, tot trupul
făcut inel, mi l-aș suna prelung
Să-ntind o unghie pîn' la păsări,
zborul rotit să îl ajung



Ca în copilărie, sus pe garduri,
să prind lăcustele, sărind
cu sabia de lemn în mînă
oastea de elfi să o cuprind



Ori poate-aș vrea să fiu rănit grozav
și tu, cu brațele subțiri și reci,
cu un inel de aur roșu
sufletul, lin, să mi-l petreci



Și ochii să-i deschid în sus,
așa, ca dintr-un somn de moarte
și glasul tău pe după umeri,
prin curcubee să mă poarte




Și să mă fac, aș vrea, un cal
săltînd la dunga mării și din nară
foc răsucit s-asvîrl și jar
Și că sînt Duchipal să-ți pară !




Eu nu port nimb pentru că
el ar fi dureros plutindu-mi
strîmb, deasupra unui umăr...
Tu te gîndeai la un
copac, la o pasăre amăruie
și, în timpul ăsta, eu
existam.

Poezia Făt-Frumos de Nichita Stănescu

          FĂT - FRUMOS



Acum, sufletul meu nu mai este rotund,
acoperit cu furnici înnebunite,
întretăindu-se, fluturînd din antene,
cum era odată !
Dacă vreau,
el se face Machairodus,
săltînd într-un arc neîntrerupt,
în beregata urlînd.
Dar eu nu vreau.
Fă-te, suflete, cîmp întins
Pînă la mare !
Fă-mi-te, suflete, stîncă
zburînd în soare !
În centrul rotirilor de vulturi
eu îmi ridic șira spinării
și pleoapele mi le deschid,
așa cum aș spune iubitei mele :
- Te iubesc !
ca să năvălesc lumea în mine, urlînd
Ce adînc sînt, Doamne, ce adînc !
Nesfîrșită văgăună luminoasă sînt,
au loc și arborii și hergheliile
și turmele...
De-acia merg clătinîndu-mă puțin,
pipăind trunchiurile, pînă jos
de unde-ncepe pămîntul.
Ce de întîmplări în sufletul meu !
De-aceea îmi întind mîinile
înfigîndu-le în pămînt, de-aceea
ridică pămîntul pînă la buze...
Și ce de întîmplări în sufletul meu !

Poezia Peisaj de Iarnă de Nichita Stănescu

Peisaj de iarnă



O vreme de argint masiv
pe-alocuri înnegrit de vreme,
țintat cu sori, metalic tiv,
la orizont scrîșnește, geme



Copacii de argint, tăcînd,
din crengile de-argint, oprite,
nemailovind, nemaisunînd
nici ore-ovale nici clipite




par, cum îi întîlnești, așa,
explozii împietrite, surde,
care-au țîșnit spre cer cîndva,
din arhebuze și din durde




Dar eu bat cîmpul iernii, greu
cu pași de-argint îi sun argintul
O, fericitul auzul meu !
Ecoul bate-n jur argintul




și-o clipă dacă m-aș opri
s-ar prăbuși, de-argint, o clipă.
Și peste cîmp s-ar auzi
țintatul brîu de-argint cum țipă !

Poezia Prin Cîte O Mansardă de Nichita Stănescu

PRIN CÎTE O MANSARDĂ



Prin cîte o mansardă, în puterea nopții,
cînd orele trec greu și frigul tencuiește toate crăpăturile,
las cîte-o bucată, umărul de pildă,
ochiul cu geană și sprinceană pentru lume,
creionul și hîrtiile puțin roase
de prea mult purtat în buzunar...



Nimeni nu face nimic pentru mine.
Sînt o scară de serviciu, în spirală,
pe care urcă, ori coboară doar cîte-un om, singur.
Jos de tot, pe ușa de tablă, copiii
au schițat cu creta niște pomi, dar
dacă te uiți bine pot fi și libelule
ori case mai vechi




Printre acoperișurile ruginite, aici,
port cocoși de tablă pe umeri, și geamul
îngroșat de praf îl deschid cu mîna
care mai mi-a rămas -
știu, în curînd am s-o dau cuiva,
ori mai bine am s-o subțiez
ca să pot bate cu ea văzduhul





Restul nu-l pot schimba pe cuvinte.
Îl las așa cum e, să se împuțineze singur,
pe cîte-un pervaz, lîngă merele mucegăite,
pe cîte un scaun fără un picior
ori jos, pe firul de pămînt șerpuit
printre pietrele caldarîmului
unde birjarul din colț moțăie pe capră





Între timp, dacă mai e ceva sus,
atunci, desigur, va adormi legănat
de pocnitura neregulată și rară a caldarîmului,
sub potcoava calului, care prin somn
își trece osteneala, rînd pe rînd, cînd pe un picior,
cînd pe altul...