www.Zapaciti.ro

EMOȚIE DE TOAMNĂ A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, că or să-mi crească aripi ascuțite până la  nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin, și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin. Și-atunci mă apropii de pietre și tac, iau cuvintele și le-nec în mare. Șuier luna și o răsar și o prefac într-o dragoste mare.

DE LA VRĂJITOARE Noapte, noapte cețoasă... ...al dracului drumu spre casă. Prundiș zdruncinat, să-ți rămîie măsele de piatră-n călcîie. Coptură în țîțe, jăratec în pîntec stă plopul izbit de descîntec. De vrei la vedenii să zbieri, țîșnesc dintre buze tăceri. ,, - Mda... dacă găsiși cu cale să pici la baba, cu parale Nu mă bucur eu, maică, la omu sărac : un pol de fieșcare drac De... să-l cinstesc, muiere, cu fiertură de stele și fiere. Mie mi-i da cît te lasă inima...'' Noapte, noapte cețoasă... ...al dracului drumu spre casă. Glasul pasului urcă-n gîtlej scîncet de prunc și de vrej. Întunericul, bezna te simte dincolo de ani și de cuvinte. Se sting hotare amare în amintire și în felinare. ,,-De... de-a căzut la păcat, s-a-ncurcat omu? S-a-ncurcat!... La ce-are baba nouă, drac de drac ca să-l dezleg și să-l înșfac. Să n-am parte de zile... și lasă de nu ți s-o-ntoarce bărbatu acasă izbăvit, maică, c-ai rămas durută, cu burta la n...

CE VIS CIUDAT MĂ STRĂBĂTU AZI NOAPTE... Ce vis ciudat mă străbătu azi noapte... ...Ardea spitalul cu bolnavi cu tot și flăcările sfărîiau în cărnuri rîs alb, cutremurat, de savaot. Ce rîs, ce rîs mă străbătu azi noapte... ce rîs de ziduri prăbușite strivind sub ele urlete, clipite și razele căzute ale lunii... Și luna... cum mai fulguia azi noapte pe străzile pierdute-adînc în vis... și cum mai fulguia pe cărnuri arse desfrîu de flăcări și de vis ucis. Ce flăcări prăvăleau azi noapte rîs fremătat și alb și savaot... Ardeau, ardeau puroaiele azi noapte, ardea spitalul, cu bolnavi cu tot. Luni 29 august 1955

TREC TANCURILE NOASTRE MÎNDRE taci, mă aștept să reintru în mine și vom rîde, mîndri, împreună cum nu rîdem acum ...trec doar tancurile noastre, ale noastre ! ale noastre ! să rîdem mîndri, împreună și totuși în mine e-o strună plînsă m-aștept să reintru în mine și vom rîde mîndri împreună trec tancurile noastre, trec tancurile noastre, mîndre...                                                                             

CÎNTEC DE TOAMNĂ Măi, cuțule, eu sînt Stănescu Hristea, știi ? Stănescu Hristea, poetul îngerilor. cui, ce-i pasă ? Măi, cuțule, cu mîinile de suflet, așa că-l voi vinde la talcioc, să-ți cumpăr pe el, ochii. Cui, ce-i pasă ?... Am atîta pămînt în mine Nu-l auzi cum sună ? Am adunat trotuarele, toate, sub tălpi. La marginea timpului, lunii îi picau pe jos razele ca unei hîrci. Am strîns dinții lunii la marginea timpului, și mi-am făcut șirag de mătănii, căci țara nu avea nici munți nici timp nici cer. Cui, ce-i pasă ?...

ANTI ARS POETICA Foaie verde fir lalele, din puzderia de stele, Galaxi, cuvînt, luceafăr, bolovani în pieptul teafăr, inimă în piept bolnav stă luceafărul jilav. Diamantul în gunoaie te dospește, te ogoaie, de auzi voce năroadă : cîini cu Galaxii în coadă, patimi, vers cuvîntului, cîinele pămîntului... Foicica macului, să ne ducem dracului !

CÎNTEC DE LUNĂ NOUĂ Încet, sub pașii ceasului venit, se șterge, sur, noptirea-albastră ...și tot mai e ceva neîmplinit și singur, în iubirea noastră... Poate că doina asta veche tăcerile le cerne rînd pe rînd, de îți răsună în ureche pe după cețuri luna lunecînd Neliniști vechi, și glasul lor hoinar spre neștiut încet ne mînă Ne-oprim o clipă... apoi mergem iar prin ceață udă, mînă-n mînă și văzul tău pe piept îmi suie ca un păianjen beat. Și nu îmi spui că mi s-a prins surîsu-ți amărui de buze, fată amăruie Chemările ne scutură în sîn durut zornăitoarea salbă... ............................................................................................... Și de-aș fi fost copac bătrîn, bătrîn, tu ai fi fost o frunză albă sau poate înserarea.

CÎNTEC DE LUNĂ NOUĂ Eh... Cum te fugăream pe-acoperișe jucînd în ochii goi tăceri piezișe și visul de zăpezi și visul frate, pe vremea cînd eram pisici dungate. Aevea fulgul clipei căzătoare mă îmbrăca în frig și în ninsoare motan de aur alb ; urlînd întruna, m-amestecam pe-acoperiș lu luna. Se svîrcolea lung șarpele sub casă, dar din ureche nu vroia să-mi iasă și-mi aducea vifornița nebună, prin dinți, zăpezile cu gust de lună. Jucînd în ochii goi tăceri piezișe, cum te mai fugăream pe-acoperișe pînă în zarea lutului din aștri, ca să te-mbrac în ochii mei albaștri.

ÎNGER VERDE Tu ești bătrîn, mă, îngere !  surîsul a-nceput să-ți sîngere și fulgii aripi moi, de jad, frunze moarte gem și cad Gingia peticită surd cu dinții verzi, în gîndul meu nu ți-o mai pierzi și pașii tăi de vis și de bătrîn în mine, moi, nu mai rămîn Dulci nădușelile reînflorite din porii verzi ai pielii de argint, în nări, în sînge, în clipite nu mă mai mint De piele dezbrăcat, tu, îngere, mușchii n-au să îți sîngere nici beznă verde și nici lut ce-ți este peste ei sărut ...Gol, dezbrăcat de piele și de vis, te-ai naște poate-n gînd ucis și vine moi și ciufulite ți-ai pieptăna cu mîini ghicite Mîinile verzi, prelunge moaște de patimi dulci și pămîntești ...Poate că Domnul nu te-ar recunoaște crezînd că ești...

CÎNTEC ÎNSERAT Nu privi la cel jugastru cu frunzișele întinse, înmuiate-n vin albastru, albăstrit se stele stinse. N-o să-ți pună niciodată calda frunzelor neștire, nici surîs pe buze, fată, nici cuvinte în privire. Din frunziștea lui măiastră ruptele, albastre lamuri nu sînt depărtarea-albastră, depărtarea frîntă-n ramuri. Hai, iubito, din poeme vom fugi cu pas de iele într-o margine de vreme. ...Timpu-i cimitir de stele. Rîuri străbătînd tăcerea cu pumnale reci, de apă, vor tăia spre nicăierea, între vis și cer, o pleoapă și or sparge-ntrînsa soare și-or aprinde-ntrînsa lună... ...rîsul gol de oarecare îl vom rîde împreună. Ațipirea din înaltul leagăn brațelor de hidră ne-va curge unul-ntr-altul ca nisipul în clepsidră. Ah, ce-om rîde împreună, vor pica pe noi, pe șoapte, raze din gingii de lună. dinți de lapte, dinți de lapte ! Din gingii căzuți, de soare, aur - dinții hîrcii hîde ți-i voi prinde-n pălmi odoare. Ah, ...

AȘTEPTARE Tăceri stridente, trotuarele înghețate, rebele, își amintesc pașiidin ele. Surîsul tău amărui, funigel plutește-n amintiri, stinger. Furi azilnici se scurg în cenușa vărsată de-amurg, flutundu-și cenușii comorile Monezi cad din turn orele pe-acoperișurile sticloase și se duc, se duc. Nu știam că merg prin materie năuc și că iarna își flutură cenușie tăcerea stridentă ; strada pustie.  Nu mai vreau să vii. Se surpă schelării și cad aiurea, cu trosnet surd de brad.  Zidurile rămase departe își răvășesc în mine ferestrele sparte.  Liniile se despletesc și curg în cenușa risipită în amurg și vîntul rece, vîntul oarecare monezi de aer zvîrle pe trotuare. Copacii te-au pierdut din ramurile goale frunză hohotită, pe șanțuri, canale Privirea ruptă de pleoape către ei ca niște funigei plutește, vineți funugei... Tăceri stridente, trotuarele înghețate, rebele își amintesc pașii din ele.

56 DE ANI 56 de ani voi trăi, asemenea Colosului din Rhodos ! îmi vor înconjura un deget cu brațele, mirîndu-se, se vor speria de arama mea răsturnată, dar mult mai degrabă am să te pierd, adolescență, fruct trecător al toamnei, la un ospăț Și o liniște ca după plîns mă-mbie cu coarnele, ori mă linge, bătînd din talăngi, o mască de sare punîndu-mi pe față, un scut de nămol prinzîndu-mi de braț Parcă aș fi fost strigat pe nume de cineva la coborîrea serii în ape Numai surîsul tău mă încape și eu voi pleca Bărcile le-am uns ca catran, așteptînd să-mi răsară stelele, una cîte una, din frunte Și n-am izbutit să împlînt nici o lopată deasupra acestei movile ! Mai încet mi-e orice cuvînt decît ruperea timpului în nopți și zile.

LA CÎNTĂTORI Încă puțin și drumul de pămînt mereu schimbător, între două ploi, va ieși din sat șfichiuind, fluturînd sub caii noștri, amîndoi Valurile lunii bătînd spicele reci, mîinile mi le deslușesc pe frîie o, cîmpul acesta pe unde treci și-arată dulceața dîntîie Pe cînd, răspunzîndu-și, înalță boltînd țipete cu ghimpi scurți, cîmp lîngă cîmp, jind lîngă jind, sfîșietorul neam al cocoșilor din curți.

E CA ȘI CUM AI MURIT ȘI ȚI_AI TRIMITE, MEREU E ca și cum ai murit și ți-ai trimite, mereu, stafia subțire în gîndul meu, ca să-ntind brațele și brațele să treacă prin ea fără s-o strice, fără s-o resfire E ca și cum ai murit de mult, undeva, fiecare gest întorcîndu-mi-l în amintire ! De-aceea-am pus capcane, cu cîte patru brațe, cînd treci cu glezna, adevărată, pe-acolo, să ți-o-nhațe.

PĂPUȘI Și-am să-mi las odată tîmpla pe o pernă străvezie care nici n-o să se vadă, sau într-adevăr să fie, ci doar dintre pleoapele lumea îmi va atîrna zbătîndă cînd uscată, lungă stearpă, cînd adîncă și fecundă. Lasă-te-n genunchi, amice, ceapa ochilor albastră dacă poate s-o străbată : asta-i forfotă cerească ! Se arată-un dans subțire dintr-un elf arzînd și-o zînă ce bat tactul dimpreună Dacă ți se face frică, poți să stai că nu-i nimică Am murit și eu 'ntr-o doară astăzi, pentru prima oară.

AH, COPACULE Ah, copacule, frunza ta îmi cade pe umăr, soarele-și rotește ochiul, căzînd la orizont, umbra ta e lungă și subțire pe cîmpul acesta pustiu, de piatră Am rămas așa, ținînd în mînă șaua și hamurile cu miros de cal Mi-ar părea foarte rău să mor... Poate și pentru că nu mi-e sete, pentru că  aș vrea să plec, rămînînd de dragul unui cal care putrezește și-al unui copac cu frunze căzînd Pînă unde - nici eu nu știu și nici ce întîmplări vor fi în sufletul meu. Ah, copacule, stelele sar dintr-o margine de pămînt și e o dulce căldură și e un timp și e o liniște ca o flacără verzuie, arzînd !

DOR Să sar aș vrea și peste cap, tot trupul făcut inel, mi l-aș suna prelung Să-ntind o unghie pîn' la păsări, zborul rotit să îl ajung Ca în copilărie, sus pe garduri, să prind lăcustele, sărind cu sabia de lemn în mînă oastea de elfi să o cuprind Ori poate-aș vrea să fiu rănit grozav și tu, cu brațele subțiri și reci, cu un inel de aur roșu sufletul, lin, să mi-l petreci Și ochii să-i deschid în sus, așa, ca dintr-un somn de moarte și glasul tău pe după umeri, prin curcubee să mă poarte Și să mă fac, aș vrea, un cal săltînd la dunga mării și din nară foc răsucit s-asvîrl și jar Și că sînt Duchipal să-ți pară ! Eu nu port nimb pentru că el ar fi dureros plutindu-mi strîmb, deasupra unui umăr... Tu te gîndeai la un copac, la o pasăre amăruie și, în timpul ăsta, eu existam.

          FĂT - FRUMOS Acum, sufletul meu nu mai este rotund, acoperit cu furnici înnebunite, întretăindu-se, fluturînd din antene, cum era odată ! Dacă vreau, el se face Machairodus, săltînd într-un arc neîntrerupt, în beregata urlînd. Dar eu nu vreau. Fă-te, suflete, cîmp întins Pînă la mare ! Fă-mi-te, suflete, stîncă zburînd în soare ! În centrul rotirilor de vulturi eu îmi ridic șira spinării și pleoapele mi le deschid, așa cum aș spune iubitei mele : - Te iubesc ! ca să năvălesc lumea în mine, urlînd Ce adînc sînt, Doamne, ce adînc ! Nesfîrșită văgăună luminoasă sînt, au loc și arborii și hergheliile și turmele... De-acia merg clătinîndu-mă puțin, pipăind trunchiurile, pînă jos de unde-ncepe pămîntul. Ce de întîmplări în sufletul meu ! De-aceea îmi întind mîinile înfigîndu-le în pămînt, de-aceea ridică pămîntul pînă la buze... Și ce de întîmplări în sufletul meu !

Peisaj de iarnă O vreme de argint masiv pe-alocuri înnegrit de vreme, țintat cu sori, metalic tiv, la orizont scrîșnește, geme Copacii de argint, tăcînd, din crengile de-argint, oprite, nemailovind, nemaisunînd nici ore-ovale nici clipite par, cum îi întîlnești, așa, explozii împietrite, surde, care-au țîșnit spre cer cîndva, din arhebuze și din durde Dar eu bat cîmpul iernii, greu cu pași de-argint îi sun argintul O, fericitul auzul meu ! Ecoul bate-n jur argintul și-o clipă dacă m-aș opri s-ar prăbuși, de-argint, o clipă. Și peste cîmp s-ar auzi țintatul brîu de-argint cum țipă !

PRIN CÎTE O MANSARDĂ Prin cîte o mansardă, în puterea nopții, cînd orele trec greu și frigul tencuiește toate crăpăturile, las cîte-o bucată, umărul de pildă, ochiul cu geană și sprinceană pentru lume, creionul și hîrtiile puțin roase de prea mult purtat în buzunar... Nimeni nu face nimic pentru mine. Sînt o scară de serviciu, în spirală, pe care urcă, ori coboară doar cîte-un om, singur. Jos de tot, pe ușa de tablă, copiii au schițat cu creta niște pomi, dar dacă te uiți bine pot fi și libelule ori case mai vechi Printre acoperișurile ruginite, aici, port cocoși de tablă pe umeri, și geamul îngroșat de praf îl deschid cu mîna care mai mi-a rămas - știu, în curînd am s-o dau cuiva, ori mai bine am s-o subțiez ca să pot bate cu ea văzduhul Restul nu-l pot schimba pe cuvinte. Îl las așa cum e, să se împuțineze singur, pe cîte-un pervaz, lîngă merele mucegăite, pe cîte un scaun fără un picior ori jos, pe firul de pămînt șerpuit printre pietrele caldarîmului unde birjarul din colț moțăie p...