CÎNTEC ÎNSERAT
Nu privi la cel jugastru
cu frunzișele întinse,
înmuiate-n vin albastru,
albăstrit se stele stinse.
N-o să-ți pună niciodată
calda frunzelor neștire,
nici surîs pe buze, fată,
nici cuvinte în privire.
Din frunziștea lui măiastră
ruptele, albastre lamuri
nu sînt depărtarea-albastră,
depărtarea frîntă-n ramuri.
Hai, iubito, din poeme
vom fugi cu pas de iele
într-o margine de vreme.
...Timpu-i cimitir de stele.
Rîuri străbătînd tăcerea
cu pumnale reci, de apă,
vor tăia spre nicăierea,
între vis și cer, o pleoapă
și or sparge-ntrînsa soare
și-or aprinde-ntrînsa lună...
...rîsul gol de oarecare
îl vom rîde împreună.
Ațipirea din înaltul
leagăn brațelor de hidră
ne-va curge unul-ntr-altul
ca nisipul în clepsidră.
Ah, ce-om rîde împreună,
vor pica pe noi, pe șoapte,
raze din gingii de lună.
dinți de lapte, dinți de lapte !
Din gingii căzuți, de soare,
aur - dinții hîrcii hîde
ți-i voi prinde-n pălmi odoare.
Ah, ce-om rîde, ah, ce-om rîde...
Adormit în hău albastru,
albăstrit de stele mute,
nu privi la cel jugastru
cu frunzișele tăcute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...