Cu doinile bătrîne, dureri de-odinioară
La ceasuri moi de seară îmi sună în auz.
Din lacrimile noastre am înșirat prin țară
Coloane nesfîrșite de purpuriu hurmuz.
Eu m-am născut acolo pe unde munții cîntă
Cînd vîntul se avîntă prin codrii cei merei.
Avea pe gene lacrimi bunica mea cea sfîntă
Și-aveau și munții lacrimi pe-obrajii lor de stei.
În nopți de toamnă, ude, țipînd cînd se perindă
Cocoarele-n șiraguri înalte și subțiri,
Sfioase căprioare mi-alunecau în tindă,
Oglindă să-mi întindă noptatice privi.
Ori poate numai buna le aducea cu cîntul
Ce se-nvîrta ca vîntul prin vatra fără foc ;
Prin aer, ea c-un deget îmi zugrăvea pămîntul
Poveștilor din țara de aur și noroc.
Simțeam deplin eu oare atunci monotonia
Vieții mele triste, hrănite cu povești
Și cîntece-auzite, pe cînd prășea moșia
Bunica mea și alte slugi triste, boierești ?
Ori bănuiam eu oare, cînd coada sapei grele
O lustruiam la muncă cu slaba palmă-a mea,
Că stropii de sudoare și munca bunei mele
Nu sînt nici pentru mine și nu-s nici pentru ea ?
Cînd grînele bălane se încărcau în care
Și se topeau spre curtea boierului, sub dîmb,
Ea albă și tăcută, cu furca-n brîu, pe zare,
Privea imensitatea pustiului din cîmp.
În ceasuri moi de sară, dureri de-odinioară
Cu doinele bătrîne mi le-amintesc în sat...
De unde este buna, ea nu mai poate iară
Să cînte cum odată pe prispă mi-a cîntat.
Dar șuieră ciobanii și bat la stînă cîinii,
Tractoarele cu sara se-ntorc vuind pe drum.
Mai cînt-mi, bună, cîntul prin fluierele stînii,
Să înțeleg mai bine lumina de acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...