Poezia Viața Cîmpenească de Grigore Alexandrescu

VIAȚA CÎMPENEASCĂ


Așa, simpla viețuire
Eu știu să o prețuiesc
Și de acea fericire
Voi bucuros să-ți vorbesc.
Dar florile și verdeața,
Apusul și dimineața,
Și fluierul cîmpenesc,
Cu patimi, cu chinuri grele,
Cu starea inimi mele,
Nicicum nu se potrivesc.




Departe d-acele locuri,
Ce poate m-ar fi-nsuflat,
De țărăneștile jocuri,
Ce-adesea m-au încîntat,
Coprins de nemulțumire,
De grijă și de mîhnire,
De soarta mea ocolit,
În cele ce mă-mpresoară,
Ce gînduri, idei omoară,
Duhul își pierde puterea ;
E greu să descrii plăcerea,
Cînd sufletul e mîhnit.





Însă a mea mulțumire
Pentru a ta găzduire
Eu tot nu o poci uita,
Și cît va sta prin putință
Voi pune a mea silință
Adevăru-a imita ;
Măcar în vorbele mele,
Să poci să găsesc văpsele,
Să știu să-ntrebuințez
Colorele osebite,
Tonurile felurite,
Care stilu-nsufletez ;
S-arăt atîta simțire,
Cîtă simțeam mulțumire,
Cînd dulcea serei răcoare
În preajmă-mi se întindea
Și patimi sfîșiitoare,
Ca aburi din lac, din mare,
Deșertul mi le-absorbea.




Coprinsul, unde odată
Împreună-am viețuit
Și plăcerea-adevărată
Zilele mi-a îndulcit,
Este un cîmp lat, ce are
De vechi și firești hotare
Un mal către răsărit,
Iar către apus o apă,
Ce saduri, grădini adapă,
Ce udă țărmul setos,
Și-n ramuri multe0mpărțiră,
Curge mîndră, liniștită,
Pe patu-i cel năsipos.




Casa p-o muche clădită,
Singură cîmpul domnind
De umbră neocolită,
O vezi în aer albind.
Să zic că a ei zidire
E lucru cu osebire,
Că e d-o arhitectură
Cap d-operă în natură,
De loc nu mi-ar părea greu ;
Însă această minciună,
Deși îndestul de bună,
Apasă cugetul meu.
Așadar, iau îndrăzneală
Și spui că adevărat
N-are nimic de mirat,
Dar are fără-ndoială,
Tot ce e neapărat.




Spre patru părți ale lumei
Patru ferestre privesc,
Și dacă pe tonul glumei
Slobod îmi e să vorbesc,
Al lor număr, micșorime,
Cu a casei înălțime
Atît nu se învoiesc,
Încît ochiul ce le vede
Cu lesnire poate crede
Că se plătea altădată
Vro dajdie însemnată
Subt nume de ferestrit,
Măcar că nu mi se pare
Nici undeva am citit,
Că la vreo întîmplare
Nobilii să fi plătit.
Astfel de năravuri proaste,




Dacă vreodată-au fost,
N-au putut fi ale noastre
Ci-ale norodului prost.
Numai al singur plătește,
Fiind mai abicinuit ;
Iar de ce, nici se vorbește ;
Păcatul ar fi cumplit.
Pricina e delicată,
Și prea puțin cîștigăm,
La mulțimea nensemnată,
Adevăruri s-aruncăm.






Dar în vorbă neplăîcută
Ca să nu ne încurcăm,
Și ca nu, din întîmplare,
S-aduc la mulți supărare,
Descrierea începută,
Mai bine să o urmăm.


.........................................................................................



În vale se văd desișuri,
Saduri, livezi, alunișuri,
Pe urmă ochiul zărește
Un deal ce se prelungește
Verde și împestrițat.
Coastele-i sînt învăluite
De vii, de semănături,
De crînguri și de păduri.
Munții mai în depărtare
Se văd ca tulbure nor ;
Vara le e la picioare
Și iarna pe fruntea lor.




Iată, dup-a mea părere,
Locul atîta dorit,
Unde zile de plăcere,
Frumoasă singurătate,
Bunurile-adevărate
În sînul tău le-am simțit ;
Pace, liniște, viață,
Toate-acolo mă-nsoțea,
Și din orice dimineață,
Mulțumirea se năștea.
Dacă vreo cugetare
C-o umbră de întristare
Fruntea mea acoperea,
Ușoara-i întipărire,
Ca cercul acel subțire,
Ce-ațîță din întîmplare
P-o undă nemișcătoare
Un vînt cu lină suflare,
Trecea se pierdea de sine
Ș-al firei glas simțitor,
Și ideile senine
Lua iarăși cursul lor.




Adeseori pe cîmpie
Departe mă rătăceam,
Adesea cu bucurie
În dulci gîndiri mă pierdeam.
Simboluri de tinerețe,
Fluturi cu vesele fețe
Privirea mea o trăgea :
Pe iarbă în depărtare
Fluturile părea floare ;
Dar cînd umbletu-mi simțea
Insectele-amăgitoare
Se-nălța, găsea scăpare
Aripele-și scuturînd,
Și eu c-o dulce mirare
Vedeam florile zburînd.




Nori deși, negri, cîteodată
Cerul îl întuneca,
Și ploaia-n ei adunată
Pe cîmpia-nsetoșată
În torente se vărsa ;
Apoi razele-i robite
Soarele-ncet desfăcînd,
Și-n munți, valuri aurite
Norii umezi prefăcînd,
C-o privire-nfăcărată
Lumea el o coprindea,
Și o mreajă purpurată
Peste dealuri întindea.





Cînd acea stea arzătoare,
Aproape d-al ei sfințit,
Părea a da sărutare
Pămîntului ce-a-ncălzit,
Și mai întorcînd o rază
Ca zîmbet prietenesc,
Sta un minut să o vază
Ochii care o doresc ;
Ochii acei pentru care
Este cel din urmă soare
Ce ei poate mai privesc ;
Supus la acea uimire,
L-acea adîncă simțire,
Care subt ceruri senine
Seara aduce cu sine,
Slobod de griji, de dorințe,
În cugetu-mi mulțumit,
Slăvind o-naltă putere,
Eu ascultam în tăcere
Al multor mii de ființe
Concertul nemărginit.





Și cînd lun-argintuită,
Albind iarba de pe vale,
Ieșa lină, ocolită
De stelele curții sale,
Pe dealurile rîpoase,
Stam, mă opream să privesc
Cerurile sămănate
De globuri nenumărate,
Care făclii luminoase,
În umbra nopții lucesc.





Pîn aluniș sufla vîntul,
Frunza ușor clătina,
Nucii bătrîni ca pămîntul
D-a lungul se desina ;
Unda cea armonioasă
A unui ascuns izvor
Ca o șoptă amoroasă
S-auzea în preajma lor.
Curmînd adînca tăcere
A cîmpului liniștit,
Un glas cînta cu plăcere
Un cîntec obicinuit.
Ast glas, această cîmpie,
Noaptea care mă-nvălea
Gîndiri de melancolie
În inimă-mi învia.
Și florile tinereței,
Visuri, nădejdi, amăgiri,
Acea ghirland-a vieței
Țesută de năluciri,
Care, cîte una-una,
Treptat s-au desfințat,
Ca frnzele ce furtuna
De verzi le-a smuls, le-a uscat,
Mi s-arăta înainte ;




Cu gîndul mă întorceam
La locurile dorite,
În valea ce-atît iubeam.
Vedeam livada, grădina,
Poteca ce des călcam,
Părul înalt și tulpina
Unde copil mă jucam
Astfel în țări depărtate,
Unde strein te numești,
D-auzi pe neașteptate
Limba care o dorești,
Limba acea părintească,
În care tu te gîndeai,
Ce-n vîrsta copilărească
Cu maică-ta o vorbeai,
Orcît de urîtă fie,
Aspră, grea la auzit,
Se naște o bucurie
Un ce neobicinuit,
O simțire vie-adîncă
În sufletu-ți rătăcit,
Și crezi că te afli încă
În țara ce-ai părăsit.





A ! dacă o provedință
Asupra mea ar privi,
Dacă smerita-mi dorință
Soarta o ar împlini,
Departe d-ai tiraniei
Tovarăși nelegiuți,
De cursele vicleniei,
De oameni neomeniți,
De tot ce se crede mare
În fapte ce necinstesc,
De zîmbete protectoare,
Care le nesocotesc,
Uitînd acea zeitate
Care-n zgomotosu-i zbor






Staturilor înălțate
Le suflă căderea lor,
La cîmp, locaș de plăcere,
Eu mulțumit aș trăi,
Liniștit și în tăcere,
Ziua mea aș împlini.
La binele ce îmi place,
Și neamului meu doresc,
Pe voi cîți puteți a-l face
Aș cerca să vă pornesc :
Aș pune mica mea parte,
Silința-vă lăudînd,
Isprava nu prea departe,
Bună dreaptă arătînd,
V-aș arăta răsplătirea,
Ș-un înger ajutător,
Și cinstea, și mulțumirea
Ce inimile aprinde,
Iar celuia ce se vinde,
Un trăsnet răzbunător.