TÎRZIU DE TOAMNA
Prin singurătatea lui Brumar
Se risipește parcul cît cuprinzi,
Învăluit în somnul funerar
Al fumegoaselor oglinzi.
Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani,
Întunecat în adîncimi un lac e-ntins,
Și sîngele, din vii și din castani,
Pe fața ruginie a undelor s-a prins.
Tristețea mea străvede printre arbori zarea,
Ca-ntr-un tablou în care nu-nțelegi :
Boschet sau așteptare oprește-n fund cărarea ?
Și liniștea-i ecoul buchetelor pribegi.
Spital de întristare, de căință,
În care-ți plîngi iubirea nentîmplată
Și-ți amintești cu dor, cu-o suferință,
Făptură nentîlnită niciodată.
Molifți, cîțiva, s-au întîlnit departe,
Pe cînd murmurul parcului se roagă.
Se-nchide înserarea ca o carte
Și sufletul în foi, ca o zăloagă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...