Se afișează postările cu eticheta Vasile Alecsandri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Vasile Alecsandri. Afișați toate postările
Poezia Lupul Și Momița ( Fabulă ) de Vasile Alecsandri
LUPUL ȘI MOMIȚA ( FABULĂ )
Un vulpoi cu plete sure,
Întîlnind într-o pădure
O momiță mititică,
Sprintenică, frumușică,
Se opri, se netezi,
Glasul dulce-și îmblînzi
Și, cu drag la ea privind,
Îi grăi așa, zîmbind :
,,Ce păcat, o ! momițică,
Să trăiești tu singurică !
Nu-i mai bine
Tu cu mine
Să te prinzi tovărășie
De trai bun cu veselie ?''
,,Nu... mă tem !'' răspunse-ndată
Momițică alintată ;
Și sări cu răpegiune
Sus pe-o creangă de alune.
,,Ah ! de ce să-ți fie frică,
Dragă, dragă momițică ?
Eu sînt lup civilizat
Și mi-e cugetul curat,
Ca un miel nevinovat...''
,,Cum e bun de ospețat ?''
,,Alei ! surioară dragă,
Nu e timp acum de șagă,
Căci de cînd eu te-am zărit,
Chiar de-un farmec sînt răpit,
Și mă jur orice-i vrea
Să-ți dau toată-inima mea !''
,,Mă tem, zău, să te ascult,
Căci în lume de demult
Este-o vorbă cam ciudată,
Însă plină de-adevăr :
Lupul schimbă al său păr,
Dar năravul, niciodată !''
Poezia Lupul Și Momița ( Fabulă ) de Vasile Alecsandri
LUPUL ȘI MOMIȚA ( FABULĂ )
Un vulpoi cu plete sure,
Întîlnind într-o pădure
O momiță mititică,
Sprintenică, frumușică,
Se opri, se netezi,
Glasul dulce-și îmblînzi
Și, cu drag la ea privind,
Îi grăi așa, zîmbind :
,,Ce păcat, o ! momițică,
Să trăiești tu singurică !
Nu-i mai bine
Tu cu mine
Să te prinzi tovărășie
De trai bun cu veselie ?''
,,Nu... mă tem !'' răspunse-ndată
Momițică alintată ;
Și sări cu răpegiune
Sus pe-o creangă de alune.
,,Ah ! de ce să-ți fie frică,
Dragă, dragă momițică ?
Eu sînt lup civilizat
Și mi-e cugetul curat,
Ca un miel nevinovat...''
,,Cum e bun de ospețat ?''
,,Alei ! surioară dragă,
Nu e timp acum de șagă,
Căci de cînd eu te-am zărit,
Chiar de-un farmec sînt răpit,
Și mă jur orice-i vrea
Să-ți dau toată-inima mea !''
,,Mă tem, zău, să te ascult,
Căci în lume de demult
Este-o vorbă cam ciudată,
Însă plină de-adevăr :
Lupul schimbă al său păr,
Dar năravul, niciodată !''
Poezia Imn Religios de vasile Alecsandri
IMN RELIGIOS
Etern, Atotputernic, o ! Creator sublime,
Tu ce dai lumei viașă și omului cuvînt,
În tine crede, speră întreaga românime...
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !
Sub ochii tăi în lume lungi valuri de-omenire
Pe marea veciniciei dispar ca nori în vînt,
Și-n clipa lor de viață trecînd strigă-n uimire :
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !
Tu din dămînța mică înalți stejarul mare,
Tu junelor popoare dai un măreț avînt,
Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !
În tine-i viitorul, trecutul și prezentul !
Tu duci la nemurire prin tainicul mormînt
Și numele-ți cu stele lumină firmamentul.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !
Etern, Atotputernic, o ! Creator sublime,
Tu care ții la dreapta pe Ștefan, erou sfînt,
Fă-n lume să străluce iubita-i românime...
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !
Poezia Imn Religios de vasile Alecsandri
IMN RELIGIOS
Etern, Atotputernic, o ! Creator sublime,
Tu ce dai lumei viașă și omului cuvînt,
În tine crede, speră întreaga românime...
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !
Sub ochii tăi în lume lungi valuri de-omenire
Pe marea veciniciei dispar ca nori în vînt,
Și-n clipa lor de viață trecînd strigă-n uimire :
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !
Tu din dămînța mică înalți stejarul mare,
Tu junelor popoare dai un măreț avînt,
Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !
În tine-i viitorul, trecutul și prezentul !
Tu duci la nemurire prin tainicul mormînt
Și numele-ți cu stele lumină firmamentul.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !
Etern, Atotputernic, o ! Creator sublime,
Tu care ții la dreapta pe Ștefan, erou sfînt,
Fă-n lume să străluce iubita-i românime...
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !
Poezia Sfîrșit de Toamnă de Vasile Alecsandri
SFÎRȘIT DE TOAMNĂ
Oaspeții caselor noastre, cocostârci și rândunele,
Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele ;
Cârdurile de cucoare, înșirându-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor
Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită,
Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită ;
Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se deslipesc,
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.
Din tuspatru părti a lumei se ridică-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un cârd de corbi ierarhici prin văzduh croncănitori.
Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăț călare !
Vântul șuieră prin hornuri, răspândind înfiorare.
Boii rag, caii rănchează, cânii latră la un loc,
Mircești 1867
Poezia Sfîrșit de Toamnă de Vasile Alecsandri
SFÎRȘIT DE TOAMNĂ
Oaspeții caselor noastre, cocostârci și rândunele,
Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele ;
Cârdurile de cucoare, înșirându-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor
Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită,
Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită ;
Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se deslipesc,
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.
Din tuspatru părti a lumei se ridică-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un cârd de corbi ierarhici prin văzduh croncănitori.
Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăț călare !
Vântul șuieră prin hornuri, răspândind înfiorare.
Boii rag, caii rănchează, cânii latră la un loc,
Mircești 1867
Poezia Pe Vîrful Visurilor Nalte de Vasile Alecsandri
PE VÎRFUL VISURILOR NALTE
Pe vîrful visurilor nalte
Plimbatu-s-a junia mea,
Deprinsă falnic ca să salte
Din vis în vis, din stea în stea.
Și sufletu-mi în exaltare
Găsea, zburînd de pre pămînt,
Că lumea nu-i destul de mare
Pentru semețul său avînt.
Junia-mi, vie, triumfală,
Cu ochii plini de viitor,
Trecea prin lumea ideală
Pe urma unui tainic dor
Și cînd era rătăcitoare
Prin umbra care dă fiori,
Afla vii raze de la soare
Ascunse noaptea-n mii de flori.
Poezia Pe Vîrful Visurilor Nalte de Vasile Alecsandri
PE VÎRFUL VISURILOR NALTE
Pe vîrful visurilor nalte
Plimbatu-s-a junia mea,
Deprinsă falnic ca să salte
Din vis în vis, din stea în stea.
Și sufletu-mi în exaltare
Găsea, zburînd de pre pămînt,
Că lumea nu-i destul de mare
Pentru semețul său avînt.
Junia-mi, vie, triumfală,
Cu ochii plini de viitor,
Trecea prin lumea ideală
Pe urma unui tainic dor
Și cînd era rătăcitoare
Prin umbra care dă fiori,
Afla vii raze de la soare
Ascunse noaptea-n mii de flori.
Poezia La Un Cocostîrc de Vasile Alecsandri
LA UN COCOSTÎRC
1.
Tu, care-n fapt de dimineață
Plutești cu zboru-ți larg și lin
Într-a pămîntului verdeață
Ș-a cerurilor blînd senin,
Pribeag din plaiuri depărtate,
Mult fericit îmi pari și ești,
Cînd cerurilor blînd senin,
Ah ! mult aș vrea pe a ta urmă
Să mă înalț la cer senin,
Lăsînd a omenirii turmă
Zăcînd în patimi și-n venin !
Pe-a tale aripi-nălțătoare
S-anină gîndul meu voios,
Se plimbă sufletu-mi în soare
Cînd lutul meu rămîne jos.
2.
Prin frunzele de verde smalt
A crengilor de portocal
Privesc pe-albastru cer înalt
Trecînd nori limpezi de opal.
Un vînt ușor s-a ridicat
Și frunzele-n mișcarea lor
Se pare-un stol cutremurat
De păsărele verzi în zbor.
Iar mai departe-n lanț de plopi
Își pleacă fruntea nencetat,
Umbrind un lan întreg de snopi,
Un lan de aur săcerat.
Și mai departe pe cîmpii
Pădurea-n toată fala ei
Răsună viu de armonii,
Și-n poală-adună brebenei.
1888
Poezia La Un Cocostîrc de Vasile Alecsandri
LA UN COCOSTÎRC
1.
Tu, care-n fapt de dimineață
Plutești cu zboru-ți larg și lin
Într-a pămîntului verdeață
Ș-a cerurilor blînd senin,
Pribeag din plaiuri depărtate,
Mult fericit îmi pari și ești,
Cînd cerurilor blînd senin,
Ah ! mult aș vrea pe a ta urmă
Să mă înalț la cer senin,
Lăsînd a omenirii turmă
Zăcînd în patimi și-n venin !
Pe-a tale aripi-nălțătoare
S-anină gîndul meu voios,
Se plimbă sufletu-mi în soare
Cînd lutul meu rămîne jos.
2.
Prin frunzele de verde smalt
A crengilor de portocal
Privesc pe-albastru cer înalt
Trecînd nori limpezi de opal.
Un vînt ușor s-a ridicat
Și frunzele-n mișcarea lor
Se pare-un stol cutremurat
De păsărele verzi în zbor.
Iar mai departe-n lanț de plopi
Își pleacă fruntea nencetat,
Umbrind un lan întreg de snopi,
Un lan de aur săcerat.
Și mai departe pe cîmpii
Pădurea-n toată fala ei
Răsună viu de armonii,
Și-n poală-adună brebenei.
1888
Poezia Ciclonul de Vasile Alecsandri
CICLONUL
Lunca mie dragalașă, de-a mea inimă cîntată,
Ieri frumoasă și-nflorită, astăzi zace inundată,
Căci Siretul, mire barbar, de iubirea lui aprins,
În a sale brațe crunte a răpit-o și cuprins.
Dragă luncă ! iarba-ți verde și a florilor comoară
Dispărut-au sub potopul ce din tracăt le omoară.
Apele mereu se suie ; toate paserile-n zbor
Țipă jalnic, îngrozite pentru cuiburile lor.
Dar o și mai cruntă spaimă, dar o cumpănă mai mare
Le așteaptă, vai de ele ! după crunta inundare.
Un ciclon din zarea neagră, plin de fulgeri trăznitori
Vine, vîjîie și urlă, aducînd troieni de nori.
Peste luncă se abate, dramă, sfarmă-ntr-o clipală
Nalți stejari trecuți prin secoli cu-a lor frunte triumfală.
Și răstoarnă urieșii pe-a lor dese seminții,
Ieri vioaie-n a lor umbră, azi ucise-n vijelii.
Trist tablou de pustiere ! sub a cerului urgie,
Biata luncă geme, luptă în grozava agonie
Și aduce-n triste gînduri pe tot omul simțitor
Cînd privește cum giganții se răstoarnă de ușor !...
Din ei unul, mai deoparte, fulgerat de-a drept în frunte,
Are-o creangă ruptă, verde, ce pe apă face punte.
Ea se clatină în aer legănînd un cuib duios
Unde patru pasărele cîntă lin, armonios
Pe sub el, îngrozitoare, valurile clocotesc,
Printre crengi se suie șerpii, tunetele sus trăsnesc.
Însă cuibul n-are grijă, căci un cuib e o cetate,
Are-un înger ce-l păzește de stihiile turbate,
Și prin aspra vîjîire a cumplitelor vîntoase
Cătră ceruri se înalță glasuri dulci, melodioase.
Mircești, august 1888
Poezia Ciclonul de Vasile Alecsandri
CICLONUL
Lunca mie dragalașă, de-a mea inimă cîntată,
Ieri frumoasă și-nflorită, astăzi zace inundată,
Căci Siretul, mire barbar, de iubirea lui aprins,
În a sale brațe crunte a răpit-o și cuprins.
Dragă luncă ! iarba-ți verde și a florilor comoară
Dispărut-au sub potopul ce din tracăt le omoară.
Apele mereu se suie ; toate paserile-n zbor
Țipă jalnic, îngrozite pentru cuiburile lor.
Dar o și mai cruntă spaimă, dar o cumpănă mai mare
Le așteaptă, vai de ele ! după crunta inundare.
Un ciclon din zarea neagră, plin de fulgeri trăznitori
Vine, vîjîie și urlă, aducînd troieni de nori.
Peste luncă se abate, dramă, sfarmă-ntr-o clipală
Nalți stejari trecuți prin secoli cu-a lor frunte triumfală.
Și răstoarnă urieșii pe-a lor dese seminții,
Ieri vioaie-n a lor umbră, azi ucise-n vijelii.
Trist tablou de pustiere ! sub a cerului urgie,
Biata luncă geme, luptă în grozava agonie
Și aduce-n triste gînduri pe tot omul simțitor
Cînd privește cum giganții se răstoarnă de ușor !...
Din ei unul, mai deoparte, fulgerat de-a drept în frunte,
Are-o creangă ruptă, verde, ce pe apă face punte.
Ea se clatină în aer legănînd un cuib duios
Unde patru pasărele cîntă lin, armonios
Pe sub el, îngrozitoare, valurile clocotesc,
Printre crengi se suie șerpii, tunetele sus trăsnesc.
Însă cuibul n-are grijă, căci un cuib e o cetate,
Are-un înger ce-l păzește de stihiile turbate,
Și prin aspra vîjîire a cumplitelor vîntoase
Cătră ceruri se înalță glasuri dulci, melodioase.
Mircești, august 1888
Poezia Unor Critici de Vasile Alecsandri
UNOR CRITICI
Voi ce catați defecte în scrierile mele
Și intonați fanfare cînd constatați în ele
Greșeli, imagini slabe, cuvinte ce vă par
Lipsite de-armonie, erori chiar de tipar,
Voi care vă dați truda de-a șterge de pe lume
Tot lucrul de-o viață întreagă ș'al meu nume.
De ce atîta rîvnă ș-atîta opintiri
Ca să aflați în mine a voastre însușiri ?
Poetul care cîntă natura-n înflorire,
Simțirea omenească, a Patriei mărire,
Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit
Cînd altul vine-n urmă-i cu glas mai nimerit ?
Și oare se cuvine, și oare-i cu dreptate
De a schimba în crime a sale mici pacate ?...
O ! critici buni de fașă, poeți în șepte luni,
Vulturul nu se mișcă de-un țipăt de lăstuni.
Oricare pasărică își are ciripirea,
Ce-n treacăt pe-astă lume încîntă auzirea,
Nalțînd un imn la ceruri prin alte imnuri mii
Ș-adaogînd o notă l-a lumei armonii.
Am scris eu multe versuri și poate chiar prea multe,
Dar n-am cerut la nime cu drag să le asculte,
Nici mi-a trecut prin minte trufaș ca să pășesc
În fruntea tuturora ce-ntr-una viersuiesc.
E unul care cîntă mai dulce decît mine ?
Cu-atît mai bine țării, și lui cu-atît mai bine.
Apuce înainte ș-ajungă cît de sus.
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.
Iar voi, care asupră-mi săgeți tocite trageți,
Cîntați, dacă se poate, fiți buni și nu mai rageți !
Mircești 1888
Poezia Unor Critici de Vasile Alecsandri
UNOR CRITICI
Voi ce catați defecte în scrierile mele
Și intonați fanfare cînd constatați în ele
Greșeli, imagini slabe, cuvinte ce vă par
Lipsite de-armonie, erori chiar de tipar,
Voi care vă dați truda de-a șterge de pe lume
Tot lucrul de-o viață întreagă ș'al meu nume.
De ce atîta rîvnă ș-atîta opintiri
Ca să aflați în mine a voastre însușiri ?
Poetul care cîntă natura-n înflorire,
Simțirea omenească, a Patriei mărire,
Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit
Cînd altul vine-n urmă-i cu glas mai nimerit ?
Și oare se cuvine, și oare-i cu dreptate
De a schimba în crime a sale mici pacate ?...
O ! critici buni de fașă, poeți în șepte luni,
Vulturul nu se mișcă de-un țipăt de lăstuni.
Oricare pasărică își are ciripirea,
Ce-n treacăt pe-astă lume încîntă auzirea,
Nalțînd un imn la ceruri prin alte imnuri mii
Ș-adaogînd o notă l-a lumei armonii.
Am scris eu multe versuri și poate chiar prea multe,
Dar n-am cerut la nime cu drag să le asculte,
Nici mi-a trecut prin minte trufaș ca să pășesc
În fruntea tuturora ce-ntr-una viersuiesc.
E unul care cîntă mai dulce decît mine ?
Cu-atît mai bine țării, și lui cu-atît mai bine.
Apuce înainte ș-ajungă cît de sus.
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.
Iar voi, care asupră-mi săgeți tocite trageți,
Cîntați, dacă se poate, fiți buni și nu mai rageți !
Mircești 1888
Poezia O Scăfîrlie Uriașă de Vasile Alecsandri
O SCĂFÎRLIE URIAȘĂ
Nalțimea efemeră la care ai ajuns
Te face a te crede cu mir pe frunte uns,
Și-nțepenindu-ți gîtul, umflîndu-te în pene
Și ridicînd spre tîmple părechea-ți de sprîncene,
Privești la omenire cu ochi fără scîntei
Ca la un cîrd nemernic de proști și de pigmei.
Tu zici cu îngîmfare : ..Puterile divine
Creat-au lumea-ntreagă în șepte zile pline,
Dar au avut nevoie de mii și mii de ani
Să umple scafîrlia-mi cu creieri nazdravani.
Un ocean de planuri imens reformatoare
Se zbate-n zgomot mare sub fruntea-mi gînditoare
Ș-adeseori frățește eu zic lui Dumnezeu :
Cînd îi rencepe lumea, s-o dregi pe planul meu,
Și astfel, numai astfel se va vedea cît bine
Poți face omenirei, unindu-te cu mine...
Zic, însă nu m-ascultă, și totul merge rău...
O singură speranță rămîne lumei : Eu !”
1888
Poezia O Scăfîrlie Uriașă de Vasile Alecsandri
O SCĂFÎRLIE URIAȘĂ
Nalțimea efemeră la care ai ajuns
Te face a te crede cu mir pe frunte uns,
Și-nțepenindu-ți gîtul, umflîndu-te în pene
Și ridicînd spre tîmple părechea-ți de sprîncene,
Privești la omenire cu ochi fără scîntei
Ca la un cîrd nemernic de proști și de pigmei.
Tu zici cu îngîmfare : ..Puterile divine
Creat-au lumea-ntreagă în șepte zile pline,
Dar au avut nevoie de mii și mii de ani
Să umple scafîrlia-mi cu creieri nazdravani.
Un ocean de planuri imens reformatoare
Se zbate-n zgomot mare sub fruntea-mi gînditoare
Ș-adeseori frățește eu zic lui Dumnezeu :
Cînd îi rencepe lumea, s-o dregi pe planul meu,
Și astfel, numai astfel se va vedea cît bine
Poți face omenirei, unindu-te cu mine...
Zic, însă nu m-ascultă, și totul merge rău...
O singură speranță rămîne lumei : Eu !”
1888
Poezia Plugul Blăstemat de Vasile Alecsandri
PLUGUL BLĂSTEMAT
Vecină cu moșia bogată și domnească
Se-ntinde o cîmpie mănoasă, răzeșească,
Pe care o pîndește avanul domnitor
Cu poftă nesățioasă, cu ochi adunător.
El vrea ca să-și carpească hlamida aurită
Cu zdreanța sărăcimei de veacuri moștenită.
Dar nu vrea răzășimea să-i vîndă-al său ogor,
,,Nu vrea ? răcnește vodă... Prostimea întețită
Ridică azi din țărnă ființa-i umilită
Și îndrăznește-a-și pune voința-n fața mea ?
Să afle ce-i vrerea atunci cînd domnul vrea !”
A doua zi o ceată de mulți neferi călare,
Înconjurînd pe vodă, pășesc peste hotare,
Și ca să trag-o brazdă, aduc un mare plug,
Unealtă de hrăpire cu șese boi în jug...
Cîmpia navalită lucește verde-n soare,
Dar un fior pătrunde în orice fir și floare.
Și via ciocîrlie cîntarea și-a curmat,
Și zarea se-nveselește c-un nor întunecat.
Din capatul cîmpiei începe plugul rece
Să tragă brazda neagră pe locul unde trece,
Și pajiștea atinsă geme nencetat
De-a fi-njumătățită prin fierul blăstemat.
Văzduhul se răsună de strigare de ură,
Și plugul lasă-n urmă-i în veedea bătătură
O rană lungă, largă, din care amărît
Se-nalță-n cer blastemul pamîntului răpit.
Și tot înaintează plugarii... cînd deodată
O falnică româncă în cale se arată,
Frumoasă, tristă, naltă, pe frunte cu ștergar
Și c-un pruncuț la sînu-i, pașind măreț și rar.
Ea vine și față cu boii se oprește,
Din ochi aruncă fulgeri, apoi așa grăiește :
,,Vrei să ne prăzi tu, vodă, avutul strămoșesc ?
A ! dacă nu ai teamă de trăsnetul ceresc,
Na !... zi să treacă plugul pe-al meu copil din fașă,
Ca să rămîie-n lume pomină ucigașă.”
Ea zice și depune odoru-i lîngă boi.
Minune !... Cei din frunte, plăvanii amîndoi,
Cu ochi plini de blîndețe pe dînsul capul pleacă,
Îl mirosă ; el rîde și ei nu vor să treacă.
,,În lături !” strigă vodă, și glasu-i răgușit
Se pare de pacatu-i în pept înădușit.
Iar falnica româncă ăe sînu-i alb crucește
A sale brațe albe, obrazu-și dezvelește
Ș-adaoge-n glas tare : ,,Mai bine mort de mic
Decît s-ajungă-n lume prin tine un calic.
Dă ! trage brazda, feară, și-ngroapă laolaltă,
Alăture cu pruncul, mîndria ta înaltă !”
Naprasnic, atunci vodă c-un bici cumplit de foc
Lovește-n boi să-i mîie, dar boii stau pe loc
Ș-acopere copilul cu-o caldă înfașare
Prin aburii ce iese din deasa lor suflare.
Și ciocîrlia-ncepe cîntările-a-și urma,
Și mama în uimire-ncepe-a lacrima.
,,Muiere ! strigă vodă turbat, schimbat în feară.
Peri deci și tu pe brazdă, și țîncul fraged peară !”
Nebun, el se răpede, dar n-a făcut doi pași,
Și iată că tufarii se mișcă a vrăjmași.
Și iată că s-aude un glas de răzbunare,
Și iată că se vede o gloată-n fuga mare
Venind cum vine zmeul pe aripă de vînt,
Cu-o falcă sus în ceruri și alta pre pămînt.
Răzășii sînt, răzășii !... Fugiți, periți cu toții.
Păcatul vă ajunge, neferi și domni, voi, hoții !
Răzășii în urgie s-apropie de voi
Ca să vă puie-n juguri, să dați plugul napoi.
....................................................................................
Dispar în clipă hoții, zarea se deschide,
Și gloata strigă : ,,Oarba !...” și copilașul rîde.
12 octombrie 1888
Poezia Plugul Blăstemat de Vasile Alecsandri
PLUGUL BLĂSTEMAT
Vecină cu moșia bogată și domnească
Se-ntinde o cîmpie mănoasă, răzeșească,
Pe care o pîndește avanul domnitor
Cu poftă nesățioasă, cu ochi adunător.
El vrea ca să-și carpească hlamida aurită
Cu zdreanța sărăcimei de veacuri moștenită.
Dar nu vrea răzășimea să-i vîndă-al său ogor,
,,Nu vrea ? răcnește vodă... Prostimea întețită
Ridică azi din țărnă ființa-i umilită
Și îndrăznește-a-și pune voința-n fața mea ?
Să afle ce-i vrerea atunci cînd domnul vrea !”
A doua zi o ceată de mulți neferi călare,
Înconjurînd pe vodă, pășesc peste hotare,
Și ca să trag-o brazdă, aduc un mare plug,
Unealtă de hrăpire cu șese boi în jug...
Cîmpia navalită lucește verde-n soare,
Dar un fior pătrunde în orice fir și floare.
Și via ciocîrlie cîntarea și-a curmat,
Și zarea se-nveselește c-un nor întunecat.
Din capatul cîmpiei începe plugul rece
Să tragă brazda neagră pe locul unde trece,
Și pajiștea atinsă geme nencetat
De-a fi-njumătățită prin fierul blăstemat.
Văzduhul se răsună de strigare de ură,
Și plugul lasă-n urmă-i în veedea bătătură
O rană lungă, largă, din care amărît
Se-nalță-n cer blastemul pamîntului răpit.
Și tot înaintează plugarii... cînd deodată
O falnică româncă în cale se arată,
Frumoasă, tristă, naltă, pe frunte cu ștergar
Și c-un pruncuț la sînu-i, pașind măreț și rar.
Ea vine și față cu boii se oprește,
Din ochi aruncă fulgeri, apoi așa grăiește :
,,Vrei să ne prăzi tu, vodă, avutul strămoșesc ?
A ! dacă nu ai teamă de trăsnetul ceresc,
Na !... zi să treacă plugul pe-al meu copil din fașă,
Ca să rămîie-n lume pomină ucigașă.”
Ea zice și depune odoru-i lîngă boi.
Minune !... Cei din frunte, plăvanii amîndoi,
Cu ochi plini de blîndețe pe dînsul capul pleacă,
Îl mirosă ; el rîde și ei nu vor să treacă.
,,În lături !” strigă vodă, și glasu-i răgușit
Se pare de pacatu-i în pept înădușit.
Iar falnica româncă ăe sînu-i alb crucește
A sale brațe albe, obrazu-și dezvelește
Ș-adaoge-n glas tare : ,,Mai bine mort de mic
Decît s-ajungă-n lume prin tine un calic.
Dă ! trage brazda, feară, și-ngroapă laolaltă,
Alăture cu pruncul, mîndria ta înaltă !”
Naprasnic, atunci vodă c-un bici cumplit de foc
Lovește-n boi să-i mîie, dar boii stau pe loc
Ș-acopere copilul cu-o caldă înfașare
Prin aburii ce iese din deasa lor suflare.
Și ciocîrlia-ncepe cîntările-a-și urma,
Și mama în uimire-ncepe-a lacrima.
,,Muiere ! strigă vodă turbat, schimbat în feară.
Peri deci și tu pe brazdă, și țîncul fraged peară !”
Nebun, el se răpede, dar n-a făcut doi pași,
Și iată că tufarii se mișcă a vrăjmași.
Și iată că s-aude un glas de răzbunare,
Și iată că se vede o gloată-n fuga mare
Venind cum vine zmeul pe aripă de vînt,
Cu-o falcă sus în ceruri și alta pre pămînt.
Răzășii sînt, răzășii !... Fugiți, periți cu toții.
Păcatul vă ajunge, neferi și domni, voi, hoții !
Răzășii în urgie s-apropie de voi
Ca să vă puie-n juguri, să dați plugul napoi.
....................................................................................
Dispar în clipă hoții, zarea se deschide,
Și gloata strigă : ,,Oarba !...” și copilașul rîde.
12 octombrie 1888
Poezia Iarna La Sinaia de Vasile Alecsandri
IARNA LA SINAIA
Prin a negurilor sîtă de cu noapte iarna cerne,
Și pe dealuri și pe cîmpuri un giulgi alb și trist așterne.
Unde-a fost verdeața dragăm unde-a fost viață cu flori
Zace moartea înghețată, trece vifor de fiori.
Însuși soarele, iubitul, de mîhnire se patrunde
Și ca să n-o vadă fuge și departe se ascunde.
Vai ! ce-o să fie lumea sub acest cumplit troian,
Ce lungește ziua-n veacuri de urît și de alean ?
În zadar jășește omul încîntările naturii,
Zbor de paseri, curs de ape, mîngîierile căldurii,
Iarna, baba pizmatară de-ale lumei veselii,
Vrea să stingă de sub ceruri și lumini, și armonii.
Însă mintea-i e tîmpită de a grijilor povară,
A uitat, din fericire, că frumoasa primăvară
S-a retras cu tot avutul mîndrei sale tinereți
Pe obraze de copile și în suflet de poeși.
Străliciți cu-al vostru farmec, voi, ființi încîntătoare,
Și prin ochii voștri veseli cerniți razele de soare,
Acordați a voastre lire, fii ai cerului senin,
Și schimbați în ciuda iernii fulgii albi și flori de crin.
Împrejur de-această masă, unde seara se adună,
Uitînd lumea, noi să rîdem, și cîntăm cu voie bună,
Făr-a mai privi fereastra, după care, tremurînd,
Iarna stă și ne pîndește ca o feară, cu rău gînd !
Ea de nunta sa cu gerul cojoc și-a pus pe spate,
Dar, de hîdă ce-i, o latră cîinii spariați din sate,
S-o alunge umilită peste nouă țări și mări,
Mult departe de castelul ce răsună de cîntări.
Iar de va cerca la anul pe la noi să vie iară,
S-o primim ca și acuma cu a rîsului fanfară.
1888
Poezia Iarna La Sinaia de Vasile Alecsandri
IARNA LA SINAIA
Prin a negurilor sîtă de cu noapte iarna cerne,
Și pe dealuri și pe cîmpuri un giulgi alb și trist așterne.
Unde-a fost verdeața dragăm unde-a fost viață cu flori
Zace moartea înghețată, trece vifor de fiori.
Însuși soarele, iubitul, de mîhnire se patrunde
Și ca să n-o vadă fuge și departe se ascunde.
Vai ! ce-o să fie lumea sub acest cumplit troian,
Ce lungește ziua-n veacuri de urît și de alean ?
În zadar jășește omul încîntările naturii,
Zbor de paseri, curs de ape, mîngîierile căldurii,
Iarna, baba pizmatară de-ale lumei veselii,
Vrea să stingă de sub ceruri și lumini, și armonii.
Însă mintea-i e tîmpită de a grijilor povară,
A uitat, din fericire, că frumoasa primăvară
S-a retras cu tot avutul mîndrei sale tinereți
Pe obraze de copile și în suflet de poeși.
Străliciți cu-al vostru farmec, voi, ființi încîntătoare,
Și prin ochii voștri veseli cerniți razele de soare,
Acordați a voastre lire, fii ai cerului senin,
Și schimbați în ciuda iernii fulgii albi și flori de crin.
Împrejur de-această masă, unde seara se adună,
Uitînd lumea, noi să rîdem, și cîntăm cu voie bună,
Făr-a mai privi fereastra, după care, tremurînd,
Iarna stă și ne pîndește ca o feară, cu rău gînd !
Ea de nunta sa cu gerul cojoc și-a pus pe spate,
Dar, de hîdă ce-i, o latră cîinii spariați din sate,
S-o alunge umilită peste nouă țări și mări,
Mult departe de castelul ce răsună de cîntări.
Iar de va cerca la anul pe la noi să vie iară,
S-o primim ca și acuma cu a rîsului fanfară.
1888
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)