www.Zapaciti.ro

LUPUL ȘI MOMIȚA ( FABULĂ ) Un vulpoi cu plete sure, Întîlnind într-o pădure O momiță mititică, Sprintenică, frumușică, Se opri, se netezi, Glasul dulce-și îmblînzi Și, cu drag la ea privind, Îi grăi așa, zîmbind : ,,Ce păcat, o ! momițică, Să trăiești tu singurică ! Nu-i mai bine Tu cu mine Să te prinzi tovărășie De trai bun cu veselie ?'' ,,Nu... mă tem !'' răspunse-ndată Momițică alintată ; Și sări cu răpegiune Sus pe-o creangă de alune. ,,Ah ! de ce să-ți fie frică, Dragă, dragă momițică ? Eu sînt lup civilizat Și mi-e cugetul curat, Ca un miel nevinovat...'' ,,Cum e bun de ospețat ?'' ,,Alei ! surioară dragă, Nu e timp acum de șagă, Căci de cînd eu te-am zărit, Chiar de-un farmec sînt răpit, Și mă jur orice-i vrea Să-ți dau toată-inima mea !'' ,,Mă tem, zău, să te ascult, Căci în lume de demult Este-o vorbă cam ciudată, Însă plină de-adevăr : Lupul schimbă al său păr, Dar năravul, niciodată !''...

IMN RELIGIOS Etern, Atotputernic, o ! Creator sublime, Tu ce dai lumei viașă și omului cuvînt, În tine crede, speră întreaga românime... Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt ! Sub ochii tăi în lume lungi valuri de-omenire Pe marea veciniciei dispar ca nori în vînt, Și-n clipa lor de viață trecînd strigă-n uimire : Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt ! Tu din dămînța mică înalți stejarul mare, Tu junelor popoare dai un măreț avînt, Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare. Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt ! În tine-i viitorul, trecutul și prezentul ! Tu duci la nemurire prin tainicul mormînt Și numele-ți cu stele lumină firmamentul. Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt ! Etern, Atotputernic, o ! Creator sublime, Tu care ții la dreapta pe Ștefan, erou sfînt, Fă-n lume să străluce iubita-i românime... Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !

SFÎRȘIT DE TOAMNĂ                                    Oaspeții caselor noastre, cocostârci și rândunele, Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele ; Cârdurile de cucoare, înșirându-se-n lung zbor, Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor                                      Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită, Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită ; Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se deslipesc, Ca  frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.                           ...

PE VÎRFUL VISURILOR NALTE Pe vîrful visurilor nalte Plimbatu-s-a junia mea, Deprinsă falnic ca să salte Din vis în vis, din stea în stea. Și sufletu-mi în exaltare Găsea, zburînd de pre pămînt, Că lumea nu-i destul de mare Pentru semețul său avînt. Junia-mi, vie, triumfală, Cu ochii plini de viitor, Trecea prin lumea ideală Pe urma unui tainic dor Și cînd era rătăcitoare Prin umbra care dă fiori, Afla vii raze de la soare Ascunse noaptea-n mii de flori.

LA UN COCOSTÎRC 1. Tu, care-n fapt de dimineață Plutești cu zboru-ți larg și lin Într-a pămîntului verdeață Ș-a cerurilor blînd senin, Pribeag din plaiuri depărtate, Mult fericit îmi pari și ești, Cînd cerurilor blînd senin, Ah ! mult aș vrea pe a ta urmă Să mă înalț la cer senin, Lăsînd a omenirii turmă Zăcînd în patimi și-n venin ! Pe-a tale aripi-nălțătoare S-anină gîndul meu voios, Se plimbă sufletu-mi în soare Cînd lutul meu rămîne jos. 2. Prin frunzele de verde smalt A crengilor de portocal Privesc pe-albastru cer înalt Trecînd nori limpezi de opal. Un vînt ușor s-a ridicat Și frunzele-n mișcarea lor Se pare-un stol cutremurat De păsărele verzi în zbor. Iar mai departe-n lanț de plopi Își pleacă fruntea nencetat, Umbrind un lan întreg de snopi, Un lan de aur săcerat. Și mai departe pe cîmpii Pădurea-n toată fala ei Răsună viu de armonii, Și-n poală-adună brebenei. 1888

CICLONUL Lunca mie dragalașă, de-a mea inimă cîntată, Ieri frumoasă și-nflorită, astăzi zace inundată, Căci Siretul, mire barbar, de iubirea lui aprins, În a sale brațe crunte a răpit-o și cuprins. Dragă luncă ! iarba-ți verde și a florilor comoară Dispărut-au sub potopul ce din tracăt le omoară. Apele mereu se suie ; toate paserile-n zbor Țipă jalnic, îngrozite pentru cuiburile lor. Dar o și mai cruntă spaimă, dar o cumpănă mai mare Le așteaptă, vai de ele ! după crunta inundare. Un ciclon din zarea neagră, plin de fulgeri trăznitori Vine, vîjîie și urlă, aducînd troieni de nori. Peste luncă se abate, dramă, sfarmă-ntr-o clipală Nalți stejari trecuți prin secoli cu-a lor frunte triumfală. Și răstoarnă urieșii pe-a lor dese seminții, Ieri vioaie-n a lor umbră, azi ucise-n vijelii. Trist tablou de pustiere ! sub a cerului urgie, Biata luncă geme, luptă în grozava agonie Și aduce-n triste gînduri pe tot omul simțitor Cînd privește cum giganții s...

UNOR CRITICI Voi ce catați defecte în scrierile mele Și intonați fanfare cînd constatați în ele Greșeli, imagini slabe, cuvinte ce vă par Lipsite de-armonie, erori chiar de tipar, Voi care vă dați truda de-a șterge de pe lume Tot lucrul de-o viață întreagă ș'al meu nume. De ce atîta rîvnă ș-atîta opintiri Ca să aflați în mine a voastre însușiri ? Poetul care cîntă natura-n înflorire, Simțirea omenească, a Patriei mărire, Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit Cînd altul vine-n urmă-i cu glas mai nimerit ? Și oare se cuvine, și oare-i cu dreptate De a schimba în crime a sale mici pacate ?... O ! critici buni de fașă, poeți în șepte luni, Vulturul nu se mișcă de-un țipăt de lăstuni. Oricare pasărică își are ciripirea, Ce-n treacăt pe-astă lume încîntă auzirea, Nalțînd un imn la ceruri prin alte imnuri mii Ș-adaogînd o notă l-a lumei armonii. Am scris eu multe versuri și poate chiar prea multe, Dar n-am cerut la nime cu drag să le asculte,...

O SCĂFÎRLIE URIAȘĂ Nalțimea efemeră la care ai ajuns Te face a te crede cu mir pe frunte uns, Și-nțepenindu-ți gîtul, umflîndu-te în pene Și ridicînd spre tîmple părechea-ți de sprîncene, Privești la omenire cu ochi fără scîntei Ca la un cîrd nemernic de proști și de pigmei. Tu zici cu îngîmfare : ..Puterile divine Creat-au lumea-ntreagă în șepte zile pline, Dar au avut nevoie de mii și mii de ani Să umple scafîrlia-mi cu creieri nazdravani. Un ocean de planuri imens reformatoare Se zbate-n zgomot mare sub fruntea-mi gînditoare Ș-adeseori frățește eu zic lui Dumnezeu : Cînd îi rencepe lumea, s-o dregi pe planul meu, Și astfel, numai astfel se va vedea cît bine Poți face omenirei, unindu-te cu mine... Zic, însă nu m-ascultă, și totul merge rău... O singură speranță rămîne lumei : Eu !” 1888

PLUGUL BLĂSTEMAT Vecină cu moșia bogată și domnească Se-ntinde o cîmpie mănoasă, răzeșească, Pe care o pîndește avanul domnitor Cu poftă nesățioasă, cu ochi adunător. El vrea ca să-și carpească hlamida aurită Cu zdreanța sărăcimei de veacuri moștenită. Dar nu vrea răzășimea să-i vîndă-al său ogor, ,,Nu vrea ? răcnește vodă... Prostimea întețită Ridică azi din țărnă ființa-i umilită Și îndrăznește-a-și pune voința-n fața mea ? Să afle ce-i vrerea atunci cînd domnul vrea !” A doua zi o ceată de mulți neferi călare, Înconjurînd pe vodă, pășesc peste hotare, Și ca să trag-o brazdă, aduc un mare plug, Unealtă de hrăpire cu șese boi în jug... Cîmpia navalită lucește verde-n soare, Dar un fior pătrunde în orice fir și floare. Și via ciocîrlie cîntarea și-a curmat, Și zarea se-nveselește c-un nor întunecat. Din capatul cîmpiei începe plugul rece Să tragă brazda neagră pe locul unde trece, Și pajiștea atinsă geme nencetat De-a fi-njumătățită prin fierul blăst...

IARNA LA SINAIA Prin a negurilor sîtă de cu noapte iarna cerne, Și pe dealuri și pe cîmpuri un giulgi alb și trist așterne. Unde-a fost verdeața dragăm unde-a fost viață cu flori Zace moartea înghețată, trece vifor de fiori. Însuși soarele, iubitul, de mîhnire se patrunde Și ca să n-o vadă fuge și departe se ascunde. Vai ! ce-o să fie lumea sub acest cumplit troian, Ce lungește ziua-n veacuri de urît și de alean ? În zadar jășește omul încîntările naturii, Zbor de paseri, curs de ape, mîngîierile căldurii, Iarna, baba pizmatară de-ale lumei veselii, Vrea să stingă de sub ceruri și lumini, și armonii. Însă mintea-i e tîmpită de a grijilor povară, A uitat, din fericire, că frumoasa primăvară S-a retras cu tot avutul mîndrei sale tinereți Pe obraze de copile și în suflet de poeși. Străliciți cu-al vostru farmec, voi, ființi încîntătoare, Și prin ochii voștri veseli cerniți razele de soare, Acordați a voastre lire, fii ai cerului senin, Și schimb...

PE UN ALBUM Pîcla deasă-mbrobădește munții nalți, plini de verdeață, Ș-a lor frunte reapare albă-n fapt de dimineață. Astfel crîncena durere pe-un cap tînăr cînd se-apasă, Într-o clipă strivitoare cu păr alb în urmă-l lasă. O ! cruzime-a patimirei ! mîna ta destrugătoare Pare-a stinge focu-n inimi, ș-al vieții falnic soare, Dar acel ce are parte de avîntul poeziei Poartă-n veci arzînd în suflet viul soare al juniei. Fie capul nins de vreme, gîndul ferbe, odraslește Ca brîndușa nadușită sub zapada ce-o-nvelește. Vie-o rază de iubire, vie-un vînt de primăvară, Ca prin farmec geniu, floare din morminte ies afară. El cu foc mai dulce cîntă, reintrat în viața nouă, Ea mai vesel strălucește în lumină și sub rouă ; Căci durerea ca și iarna au meniri renvietoare : Iarna scoate flori, durerea - cîntice patrunzatoare. 1887

LEGENDA CRINULUI O rază răzlețită de soarele apus Se-ntîrziase-n cale-i fără-a privi pe sus Și nu știa, sărmana, cum, unde să apuce, Să scape de-ale nopței fațarnice năluce. În fuga-i spaimîntată, de arbori se lovea, Lucirea-i scînteindă o clipă se ivea Pe cîmpuri, văi și dealuri, pe ape curgătoare Și se perdea în umbră sclipind tremurătoare. Se-ntîrziase !... fapta-i era de neiertat, Căci soarele plecase pe frunte-i nourat ; Dar cum să nu-ntîrzie cînd ea fu ocupată Din ziori să încălzească un mic mormînt de fată ? Mormîntul era umed, ș-un glas de îngerel, Slab, plîngător, mult jalnic, ieșea gemînd din el, Zicînd : ,,O ! mamă, mamă, e frig, peptul mă doare, Nu mă lăsa !...” Și raza uitase mîndru soare. Acum ea ratacise în zboru-i sfiicios Pe-un cîmp întins, sălbatic, pustiu și năsipos, În care, singurică, o frunză vestejită Venea de vînt adusă din zarea înnegrită. Lumina, radioasă ca visul de noroc, Se-apropie de frunza oprită-acum pe loc Și ...

DOAMNEI MARIA STURZA, NĂSCUTĂ GHICA Pe o culme-nvecinată Cu-a mea luncă din Mircești O zidire se arată De pe timpuri bătrînești. E castelul unde-s pace Castelana nencetat Cu-a sa mînă mult dibace Scrie pagini de-admirat... Jună doamnă, cîteodată, Primblă ochii tăi încet Pe cea luncă rasfațată Ce-nverzește pe Siret. Un amic de-al tău părinte Viețuiește-n acest loc Și-ți urează-n dulci cuvinte Zile multe cu noroc. Mircești 1887

DOMNULUI ȘI DOAMNEI JACQUES LAHOVARY Căsătoria este poemul fericirei Compus de două inimi cu drag împreunate Ce-n sînul armoniei și-n farmecul iubirii Undesc comoara dulce de cînturi inspirate. Din ele fiecare aduce partea-i dreaptă De splendide imagini, de strofe-armonioase : Iubitul, cumpănirea, puterea înțeleaptă, Iubita, încîntarea simțirilor duioase. Voi, favoriți ai soartei, ce-n astă zi cu soare Începeți a compune poemul căsniciei, V-a înzestrat natura cu toate-a ei odoare Ca să intrați ferice în templul armoniei. Deci, mînă-n mînă, veseli, cu inimi alipite, Pășiți pe calea ce vouă se deschide Veți fi urmați de-a noastre urări nedesparțite Sub cer lin, albastru și care vă surîde.

IMN CĂTRĂ SOARE O ! soare, creatorul când de pe tronul său Ţi-a zis să fii, vrând lumei să dea supremul bine Atunci el cu mândrie s-a oglindit în tine, Şi chipul-i sfânt rămas-a în veci discul tău. Atunci o liniştire profundă s-a lăţit Pe neagra frământare ce clocotea în haos, Şi lumile gustat-au întâiul lor repaos Şi cea întâi zâmbire sub ceruri s-a ivit. Atunci o armonie sublimă la auz Ieşi din a ta harpă cu strunele de rază, Şi-n noapte-i universul fu vesel ca să vază Pe calea veciniciei eternu-i călăuz. O! soare fără umbră, o ! splendide izvor De viaţă, de rodire, de cânt şi de credinţă. Prin tine se afirmă înalta provedinţă. Din tine-a plecat zborul cerescului amor. Tu geniului falnic dai aripi şi cununi, Tu omului ce moare insufli dor de zile Tu dai un dulce farmec la flori şi la copile, Ce sunt a tale fiice, minune-ntre minuni, A tale ziori sunt dalbe, măreţ al tău apus, Păşind cu maestate în calea-ţi ideală, Formezi o luminoasă arcadă ...

DESCÎNTIC Răsai, soare Frățioare, Cu 44 raze arzătoare, 40 ține-ți-le, 4 mie dă-mi-le, Două-n frunte Mai mărunte, Două mai scînteietoare Peste ochi și țîțișoare. Soare luminos, Cît ești de răzos, Cît ești de frumos, Așa să fiu și eu frumoasă, Răzoasă, Luminoasă În ochii mîndrului meu, Peți-mi-l-ar Dumnezeu !

SORO, SORIOARĂ ,,Soro, sorioară, Dulce Marioară, De m-ai asculta, Multe-ai căpăta, Bunuri și plăceri, Ani numai cu veri, Nopți strălucitoare, Zile tot cu soare.” ,,De ți-ar fi povara Cum îți este fața, Te-aș pofti în casă, Te-aș pune la masă, Și te-aș ospăta, Și te-aș săruta.” ,,Lasă-mă tu, lasă Ca să-ți intru-n casă, Și cît trăi Zău nu t-ei căi. Și nici că mi-i zice Ca să fug de-aice. Ba-i ruga mereu Bunul Dumnezeu Să ne dea uitărei Dați îmbrățișărei.”

PUII CLOȘTII ( Versuri improvizate cu ocazia serbarei din Cișmigiu în folosul incendiaților din Focșani ) În Cișmigiul verde, brînduși de primavară, Sub chipuri dragalașe de vesele capile, Apar ca niște zîne din lumea legendară, Ce morților din groapă ar ști să deie zile. Rîzînd, ele cînd țuică ; dar aspra băutură Devine-un nectar dulce sub dulcea lorprivire. Ferice care soarbe măcar o picatură Pe care-a dismierdat-o o gingașă zîmbitoare ! Priviți ! ele se mișcă în raze vii de soare, Înveselind chiar cerul cu fapta lor cea bună, Căci ele-s Puii cloștii, de fire-ndurătoare, Și sfînta Caritate în juru-i le adună. Rămîne în admirare oricine le privește, Odrasle-a României cu grațioase daruri, Blînzi îngeri care vesel, cînd lumea pătimește. Revarsă-o rouă lină pe trista omenire. Zîmbiți, copile scumpe, acelor arși de focuri. Zîmbirea virginală e un ceresc tezaur. Voi știți a scoate mană din rîsete și jocuri Și țuica s-o prefaceți în ploaie chiar de...

CIREȘILE ,,Ici pe culme și-n livadă, Vezi, cireșile s-au copt. Grauri negri stau la pradă Pe-orice creangă cîte opt. Stai pîrleazul, vină, vină, Puiculiță cu ochi vii, Să te duci cu poala plină De goldane vușinii. În copaci eu pentru tine Ca un graur m-oi urca, Și cireșile sub mine Drept în sîn ți-oi arunca. Iar de sus, privind la ele, După ce m-oi întruna, Doi cercei de cireșe La urechi ți-oi anina.” ,,Iaca vin, dragă bădiță, Dar în schimb ce și-oi da eu ?” ,,Porți cireșe pe guriță, Altă plată nici că vreu !” 1882.

PE UN DRUM De vrei să scriu pe-acest album Frumoase versuri ca și tine, Cerească floare,-al tău parfum Îmbete sufletul din mine. De vrei să cînt cu gingaș dor Tot ce inspiră-a ta privire, Deschide-mi ceru-ncîntător Prin îngereasca ta zîmbire. De-ai vrea să-mi spui tu un cuvînt Pe care nu-ndrăznesc a-ți zice, Eu m-aș trezi chiar din mormînt Ca să te cînt voios, ferice. 1882