LUPUL ȘI MOMIȚA ( FABULĂ )
Un vulpoi cu plete sure,
Întîlnind într-o pădure
O momiță mititică,
Sprintenică, frumușică,
Se opri, se netezi,
Glasul dulce-și îmblînzi
Și, cu drag la ea privind,
Îi grăi așa, zîmbind :
,,Ce păcat, o ! momițică,
Să trăiești tu singurică !
Nu-i mai bine
Tu cu mine
Să te prinzi tovărășie
De trai bun cu veselie ?''
,,Nu... mă tem !'' răspunse-ndată
Momițică alintată ;
Și sări cu răpegiune
Sus pe-o creangă de alune.
,,Ah ! de ce să-ți fie frică,
Dragă, dragă momițică ?
Eu sînt lup civilizat
Și mi-e cugetul curat,
Ca un miel nevinovat...''
,,Cum e bun de ospețat ?''
,,Alei ! surioară dragă,
Nu e timp acum de șagă,
Căci de cînd eu te-am zărit,
Chiar de-un farmec sînt răpit,
Și mă jur orice-i vrea
Să-ți dau toată-inima mea !''
,,Mă tem, zău, să te ascult,
Căci în lume de demult
Este-o vorbă cam ciudată,
Însă plină de-adevăr :
Lupul schimbă al său păr,
Dar năravul, niciodată !''
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...