www.Zapaciti.ro

SUFLETUL - După Ada Negri - Era puternic. - Dumnezeu din ceruri A revărsat pe fruntea lui lumină. Un cîntăreț al dorurilor multe, Poetul supus visării fără nume, Era frumos, în pacea lui senină, Și viețuia neînțeles de lume. Lui îi spuneau într-aripate șoapte, Și stelele și lucrurile toate, Cu glas vrijit de multă armonie, Cu-atîta slavă cerul i-a fost darnic ; Dar pentr-un vis din zări îndepărtate O biruință el cerșea zadarnic. Așa s-a stins cel mare-n întunerec... Singurătatea-i străjuie mormîntul, Și pe movilă soarele-i coboară, Peste podoaba teilor în floare, Tremurător un cîntec poartă vîntul Asemeni unei păsări călătoare. Azi, lutul mort în groapă se desface, La sînu-i rodnic îl primește glia Și se-nfrățește cu pămîntul-tată... ...................................................................................... Eu te întreb, drumeț oprit în cale, Ce-ai ocrotit pe strune poezia : Ce-a mai rămas din cîntecele tale ? Tu, numai tu,...

POVESTE 1914 Cum stau acum și-mi număr a vremurilor salbă, Parcă-mi revăd în casa din satul de subt deal, Pe-un viet bunic din ceata de moși cu barba albă, Prin cari vorbește gura tăcutului Ardeal. Îl văd așa de bine... Îi flutura oftatul Subt bolta înfrunzită a nucului înalt, Cînd începea povestea : - Doi ochi avea-mpăratul... Dar de rîdea cu unul, plîngea cu celălait... Poveste minunată și tainică poveste, Șoptită în amurgul atît de stins și mut, Subt soarele de toamnă care murea pe creste, Cînd mi te-a spus moșneagul, eu nu te-am priceput. Dar printre anii tulburi, care-și sporiră-n cale Comoara lor de lacrimi în fiecare ceas, Nelămuritătaina înțelepciunii tale, Poveste bătrînească, în minte mi-a rămas. Și-abia tîrziu, odată, ți-am înțeles fiorul Și te-am văzut cum stărui și-nfricoșată crești, În clipa cea dintîie cînd mi-a atins piciorul Țărîna fermecată a țării românești. Atunci, în cutropirea furtunii fără nume, Cînd rîuri de văpaie îmi clocoteau prin sînge, Te-a luminat întreagă...

HORA VALURILOR                 I Vechea mea otravă, jale călătoare, Azi la malul mării te-am adus pribeagă, Cînd povestea noastră pe pămînt nu-l doare, Să mi-o știe valul, valul s-o-nțeleagă. Într-o clip-amurgul mi-a furat amarul, S-a pornit o undă alteia să-l spuie, Cîntecul meu tainic și-a pierdut hotarul, Cu talazul cade, cu talazul suie. Simt cum ondularea stropilor de apă Fremătînd departe glasul mi-l răsfrînge, Cum se sperge larga valurilor groapă, Cînd pămîntul tace, simt cum marea plînge. Viforul din mine prinde să pătrundă Pînă-n adîncimea apelor rebele, Și se orăvește fiecare undă De înfrigurarea patimilor mele... Cresc în pacea sării magice orchestre Din nepotolita volbură albastră, Și-mi azvîrl în goană noaptea la ferestre Fulgere răzlețe din vîltoarea noastră. S-a-mpletit un cîntec mare, fără seamă, Oceanu-mi cîntă horă ta grozavă, Undele te strigă, apele te cheamă, Jale călătoare, vechea mea otravă....

PRIBEAG Pe drumul meu pribegie Nu licăresc în noapte stele, Și, singură tovărășie, Port numai gîndurile mele. Cum s-au legat de mine-n largul Vîltorilor să mă petreacă, Par corbi cari țipă pe catargul Unei corăbii ce se-neacă...

SCRISOARE MAMEI În munții noștri astăzi zăpezile torc leneș, Izvoarele îngheață în clinchete subțiri, Și caprele de munte nervoase prin poiene-și Urmează-n taină calea iernaticei iubiri. Cred că pe masă vinul așteaptă-n adormire - E vinul roșu din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai, În vremurile-acelea săpate-n amintire C-o mamă grijulie și-un băiețel bălai. Oh, lumea cenușie cum se spărgea deodată Și năvălea într-însa al datinei popor ! - Strălucitoare capre cu lîna colorată Și toboșari de basme săltînd într-un picior. Și feți-frumoși cu stele de-oglinzi din tălpi în creștet, Și draci blajini, tot focul punîndu-și-l în joc, Și ursul cu dairaura purtînd cojocul veșted Și dorul de pădure purtîndu-l în cojoc. Sau clopoțeii molcomi cernuți pe-ntreaga vale Care-aduceau colinde la noi în lung convoi, Cînd ascultam la geamuri și palma dumitale Îmi mîngîia obrajii îmbujorați și moi. Azi e la fel, și vinul așteaptă-n adormire ; M-aștepți cu vin...

MAMA N-am mai trecut de mult prin sat și-mi spune Un om ce de pe-acasă a venit Cum c-a-nflorit la noi mălinul Și c-ai albit, mămucă, ai albit. Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă. Eu nu știu cum să cred atîtea vești, Cînd din scrisori eu văd precum matale Din zi în zi mereu întinerești.

SÎNT DOUĂZECI DE ANI... Sînt douăzeci de ani și încă unul... N-aș vrea niciunul să i-l dau minciunii. Să zboare toți spre zare cum colunul Care apoi se-ntoarce în pîntecul genunii. Dar toate aste-s fleacuri : mai presus Eu știu un lucru care-i ținta vieții : Să ții un steag, destoinic, cît mai sus. E steagul roșu-al meu și-al dimineții. E steagul cui ? Eu cred că e al meu, Ori poate-al lumii, izbutind să doară Cînd din infernul inimii, mereu, Însîngerat mi-l flutur în afară. Iar seara, cînd se lasă cu răcoare Și cerul se întunecă-n frumos Însîngerat și vast mai ard în zare Înmiresmînd în chip de chiparos.

AM CĂUTAT Am căutat și caut. Căutînd M-am pomenit greșind. Din cînd în cînd M-am pomenit din vina mea flămînd Și m-am însîngerat în spinii De pe cărările spre zările luminii. Dar dacă cineva gigantic ar veni Și mi-ar rosti : Eu îți dau viața toată Neîncepută, nepătată, Dar să mi-o dai apoi în seamă mie S-o duc înspre visata zare purpurie Pe drum neocolit, de netezime, Pe drumul neștiut decît de mine..; Deci astfel de mi-ar spune Eu aș simți că tot ce-mi spune-i putred, Cu hotărîre i-aș răspunde : - Nu cred ! De poți schimba secara-n trandafir, De-mi poți schimba viața, nu mă mir : Chiar de-ai schimba bătrînii în copii, Drum drept și neted tu nu poți să știi - Și chiar de-ai ști, pășind în urma ta Nimic n-aș mai simți și n-aș vedea. Eu sînt aici, cu frații mei în jur, Cu ei mărșăluiesc și rîd și-njur, E-un soare fața-n raze să ne scalde, Pășind spre el străbatem ținuturi tot mai calde Iar de privești atent la cercetare Și nouă de pe frunte prin...

SÎNT SPIRITUL ADÎNCURILOR Eu sînt spiritul adîncurilor, Trăiesc în altă lume decît voi În lumea alcoolurilor tari, Acolo unde numai frunzele Amăgitoarei neputinți sînt veștede. Din cînd în cînd Mă urc în lumea voastră În nopți grozav de liniște și senine Și-atunci aprind mari focuri Și zămislesc comori Uimindu-vă pe cei ce mă-nțelegeți. Apoi cobor din nou prin hrube trudnice În apa luminoasă, minunată. Sînt spiritul adîncurilor, Trăiesc în altă lume decît voi.

GENEZA Atunci, trecînd șuierător prin vid, Din zbor se închega un bloc lichid, Se rotunjea în goana-i purpurie Și-și alegea o cale pe vecie. Pe el se-amestecau în văi grozave Puhoaiele de ape și de lave. Deasupra nori clocotitori și ceață Acopereau priveliștea măreață. Materia își începea, enormă, Viața-n cea mai primitivă formă, Cu deplasări spasmodice-n mișcare, Cu largile-i contraste țipătoare. N-au fost atunci timpane să audă Acele chinuri de lume crudă A căror ecouri, distilate Sînt azi în mii de sunete curate. Ne-am închegat din ape și din foc, Ne decantăm în straturi sociale, Se-adună tot mai harnic la un loc Azbest cu azbest, metale cu metale. Nutrim un vis și năzuim spre el, Noi, fauna semeață a furtunii, Să sune dintr-al nostru viu oțel Curatul sunet al perfecțiunii. Mult pînă-atunci. Dar dacă se-nfiripă Puțin măcar din visul arzător, Pe nervii noștri va vibra o clipa Ecoul sunetului viitor. Și-asemenea clipe de vor fi mai des...

ÎN BISERICĂ O, prinde-mă de mînă, iubito, și mă du Aproape, să ne fie vecin iconostasul, - Sub bolți între columne molatic sune-ți pasul, Și eu voi fi cucernic cît ești de blîndă tu. Atîta sînt de rece, mă-nfior să o spun. O, dacă știi tu, Fanny, că-mi ești atît de dragă, Tu poți să mă cutremuri în firea mea întreagă, Din cît sînt rău, iubito, o, vino, fă-mă bun ! Ești tare cît să-mi spulberi a sufletului mumii Cu cel mai gingaș tremur al ochilor azuri, Tu risipești c-un zîmbet a mele-nvățături, - O, vino și-mi răstoarnă pe toți savanții lumii ! Credințele-mprăștiate le voi uni mănunchi, Din patima iubirii mă voi renaște iară, Ca-n sufletul meu veșted speranța să răsară, Voi sta cu tine, dragă, alăturea-n genunchi În fața sfintei mame, sub bolțile-ncrustate D-albastrul zugrăvelii ; și-o cruce sărutînd, Mă vei vedea, iubito, pe piatra goală stînd, La candela eternă cu mîni împreunate. Și eu voi prinde ruga din piul tău respir, Precum din gura mamei copilul ia cuvinte Să zică tot aceea z...

CONFESIUNI            1  Mîngîie-mi părul. Astăzi mi-i aspru și sărat. Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare... De colburi nins, cu vînturi și ploi amestecat, În zgura de la trenuri scăldat și-n stropi de mare. Ce larg mă simt și lacom și niciodată plin ! Sorb prin pupile lumea și-n taină cu auzul, Nepotolit ca-n fața paharelor de vin Ce-mi scăpară-n mustață stropi limpezi ca hurmuzul. Am strîns atîtea drumuri în mine ca pe-un ghem, Tam-tamuri de copite în mine aspre sună, Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem Acele panglici albe pudrate-n colb de lună. Mă las purtat de focul aprins sub placa frunții Ca norii ce se lasă mînați de vijelii Și dornici să cunoască atingerea cu munții Cînd trec prin brazi dau vamă și rup din ei fășii.               2 Am fost stup de pofte și de miere, Îmi frîngeam spre stele-n clinche...

ÎN SUFLET SIMT O TEAMĂ CUM S-AȘTERNE În suflet simt o teamă cum s-așterne : Să mor în pat, cu capul între perne ! Să mă usuc ca floarea din grădină, De-un tainic vierme roasă-n rădăcină ; Să scad încet, ca lumînarea mută, În chilioara-ngustă și tăcută... Mărite Dumnezeu din cer, Eu ție altă moarte-ți cer ! Eu brad să fiu și fulger să mă-ncingă, Turbatul vifor mijlocul să-mi frîngă. Să mă prăval, o uriașă stîncă, Să înfior prăpastia adîncă... Cînd neamului lumii toate, Cu brațele descătușate, Sub steagul roș porni-se-vor, ca vîntul, Pe flamură pecetluind cuvîntul : Libertate - Și vor străbate Din răsărit spre apus răzbunătorii, Și-n calea lor vor sta asupritorii, Acolo să cad eu. Pe cîmp de bătaie, Să-mi curgă din vine Tot sîngele tînăr ce-mi arde-n văpaie... Strigarea din urmă a buzelor mele Să moară-n vuitul păgîn de oțele, În glasul de tulnic, în huiet de arme, Și trupul să-mi sfarme Copitele aspre de roibi furtunatici, Ce-or trece pe cîmpuri în goană, sălbatici Vestind biruința cea ...

ADUCERILE-AMINTE Aducerile-aminte, posomorîte urne, Ce-nchid cenușa clipei murite pe vecie, Uitate țintirimuri cu umbre taciturne, Ce-s mute ziua-ntreagă și noaptea reînvie... Aducerile-aminte sunt harfe spînzurate De ramura dîntîie ce-atinge casa noastră, Amurgul cînd adie tresar înfiorate, Și pînă-n zorii ne cîntă la fereastră. Aducerile-aminte, copii bastarzi ai vieții, Ce rătăcesc pe cîmpuri și dorm printre ruine, Dragi licurici de-o clipă din drumul tinereții, Aducerile-aminte de ce mai vin la mine ?

TRECEA CONVOIUL MORTUAR Trecea azi pe la colț de stradă, cu pasul cadențat și rar, Cîntînd a morții serenadă, Trecea convoiul mortuar. În soarele de primăvară, Ce-mpurpura un blînd apus, Cîntarea asta funerară Era de-o jale nespus. În zvonul mulcom de tropare Toți - robi eternului nimic - Priveau cu-atîta-nduioșare La văduva de după dric. C-un văl cernit pe fața suptă Plecîndu-și fruntea ei de var. Părea o arătare ruptă Dintr-o icoană c-un calvar. Avea atîta gol subt gene, Și-atîta sete de-adăpost, Că plînsul sfintei Magdalene Mai trist nu poate să fi fost. Și, totuși, palida femeie N-a smuls un strop din ochii mei, Gîndeam la morții din tranșee, Și n-am putut să-l plîng pe-al ei...

BOBOTEAZĂ Ieri un popă rumen mi-a venit în casă ( Lege nu-i pe lume să și-l vrea proroc ), Și din căldărușe mi-a uitat pe masă Un sfios și galben fir de busuioc... Busuioc cucernic, busuioc de-acasă, Frate cu mușcată prinsă-ntre ferești, Floare de la țară, floare cuvioasă, Cum să-ți spun eu ție cît de drag îmi ești ? Mi-ai adus cu tine farmecul livezii, Mi-ai vrăjit o clipă satul meu din deal, Taina ce-nfioară noaptea bobotezii, În întuneciumea bietului Ardeal... Îmi răsar acuma cîntece uitate, Și-ntr-o pribegie fără de noroc, Eu te simt că tu ești singurul meu frate, Rătăcit și galben fir de busuioc... În străinul chiot care strig-afară, Lîngă mine-alături mi te irosești, Floare cuvioasă, floare de la țară, Ce cătarăm, oare, noi la București ?...

LUPUL Te-am auzit cum hăuleai departe Înfiorînd pădurea-nzăpezită, Bătrîne lup, cu gura istovită, Etern pribeag al cîmpurilor moarte. Te-am auzit cum hăuleai departe. Te-am auzit, și-n ceasurile grele Ce mă gonesc cu vifore turbate, Am priceput chemarea ta de frate, Și-am priceput că-n noaptea fără stele Tu ești tovarăș visurilor mele... Tu, numai tu, neîmblînzită fiară Ce-ți strigi pustiei patima flămîndă, Și,-n prigonirea cîinilor la pîndă, Îți plimbi prin codri ura solitară - Tu înțelegi un suflet fără țară...

UNUI ORB Cînd te vedeam demult, odinioară, Cum dibuiai în trista-ți promenadă, Sărmane orb, cumplita ta corvoadă Simțeam că-n pchi o lacrimă-mi coboară... Pupilele ursite să nu vadă Pămîntul vechi cu vechea lui comoară, Făceau atunci amarnic să mă doară Întunecata orbilor baladă. Azi cînd apari rătăcitor în lume, Prin praf, prin rîs, prin chiot și prin glume, Printr-echipaje vesele de gală... Azi nu te plîng, căci nu ți-e dat, ca mie, Să vezi în drum sălbatica orgie Din biata noastră țară neutrală...

PRIBEAG STRĂIN Mi-aduc aminte - într-o zi de vară, Orașul prins în vechea-i alergare, Ca scormonit de-o nevăzută gheară, Vuia-mprejur și-n clocotul din zare Își prăvălea statornica strigare Lung chiotind plămîna lui murdară. Atunci sub ploaia arșiței de soare, Ce trimitea ucigătoare suliți, În zgomotul de guri asurzitoare, Eu te-am văzut la colțul unei uliți, Vîslaș trudit prin goana nentreruptă, Răzleț purtîndu-ți jalba călătoare, Rătăcitor țăran cu fața suptă. În strălucitoare razelor de-amiază, Ce luminau sfiala ta stîngace, Prin strigătul agenților de pază, Tu strecurîndu-ți teama și amarul, Cu cele două blînde dobitoace Neștiutor înaintai în cale... În drumul greu părea că plînge carul Din bietele încheieturi uscate, Părea că boii prinși de-aceeași jale, În ochii umezi, dătători de pace, Subt arcuirea frunților plecate Răsfrîng icoana sărăciei tale. Atît de singur, fără de povață, Erai, sărmane suflet de la țară, În nențelesul haos de viață, Că-n ziua asta jalnică de vară, Durerea...

BAL LA PALAT Subt albastru cer de toamnă, Miezul nopții de noiemvrie Tinde-o mantie de aur Peste veselul oraș... Pretutindenea văzduhul Freamătă străpuns de patimi, Și-ntr-al vieții neastîmpăr Doar copacii mai sunt triști. Trec pe tainica alee, Faietoanele de gală, Trec parfumuri și surîsuri Și păcate multe trec. Spre palatul ce-și lumină Sărbătoarea lui regală, Ca un lung convoi de glume Fericiții se strecor... Pprăsiți rămîn în urmă Și cu trupul gol castanii, În tăcerea care cade Brațele-și întînd spre cer. Liniștea se-ntoarce iarăși De pe cîmpuri în alee, De departe-abia se-ngînă Lenea dulce-a unui vals... Călător uitat cu gîndul Îmi răresc în cale pasul Și din plîns de frunze moarte Vreau un cîntec să desprind. Dar deodat-apare-n goană O trăsură-ntîrziată, O vedenie grozavă, Un neașteptat drumeț. În poleiul alb al lunii Îi văd patruzeci de rane - Și se mișcă plin de sînge Fiorosul cap de mort. El îmi zice : - Sunt Ardealul, Cu credința-i de-un mileniu, Și din tabăra nemțească Am ve...

ÎN MORMÎNT LA ARGEȘ S-a urnit din pacea morților stăpînă, Neagoie-nțeleptul, Neagoie voievod, Și-a sfărîmat azi-noapte, cu domneasca-i mînă, Lespedea de piatră, lespedea bătrînă, Unde-l îngropase cuvios norod... În mormînd la Argeș pătrunsese dorul Care plînge-acuma, sus la Făgăraș. Fremătînd din valuri Oltul, călătorul, L-a trezit din somnu-i greu pe domnitorul Adormit în vechiul creștinesc lăcaș... L-a trezit - și dornic să-i cunoască sfatul Mortului de-alături, mortului mai nou, Neagoie bătrînul părăsindu-și patul, Căutîndu-l unde-i proaspăt îngropatul, S-a-ndreptat spre scara marelui cavou... Se-ntîlniră morții amîndoi în față, Osebiți la vorbă, osebiți la port, Și încrucișîndu-și suflu lor de gheață, Au văzut deodată că din altă viață S-a desprins aicea fiecare mort... Doar-abia o clipă le-a ținut divanul, N-a fost grai de cronici, grai de părcălab Cu mîndria-i rece mut sta suveranul. Și-a-nțeles degrabă Neagoie, sărmanul, C-a pierdut domnia neamul Basarab...

FLAMMA MUNDI Furtună care dormi în haos, Dospindu-te sub vremea mută, Și frîngi al anilor repaos O dată-n fiecare sută : Măreață, veșnică arsură Ce-n valuri roșii de văpaie, Și-n lacrimi fără de măsură Fierbi ale lumii măruntaie... Tu, care-aprinzi pe culme focuri Și semeni moartea pe răzoare, Tu, schimbătoare de norocuri Și de hotare schimbătoare ; Furtună sfîntă și grozavă, Îți simt suflarea la fereastră, Și-ți cer oștirile de lavă Să treacă pe la casa noastră... La cer să-mi soulbere amarul Înfricoșatelor blesteme, Cu cari mi-am luminat altarul Întunecat atîta vreme... Ca-n ziua cînd senin pămîntul, Cu trupul nepătat de ură, Și-a premeni din nou vestmîntul, Curat de-a patimilor zgură, Să pot și eu la sărbătoare Să-nalț o rugăciune nouă, Rostind cu sufletul spre soare Cuvîntul tainic : Pace vouă !

APOSTOLUL Văzduhul îl despică iarăși sinistrul țipăt de aramă, Pe cîmpul blestematei Pajuri un proaspăt regimebt se cheamă. Din oceanul plin de lacrimi și din pădurea de blesteme, Din patima întunecată ce urlă, chiote și geme, Din plînsul românesc ce-aude nemilostivul cer de vară, Se smulge mîndră și-ngheațată cîntare aspră de fanfară, Poruncitoare și semețe străine goarne prind să sune : Spre dumnezeul rece-al morții trimit străină rugăciune... Se toarce tainic umbra morții din joc de raze diafane : Cu frunțile încovoiate ascultă tristele cătane. Prin rînduri a trecut fuiorul și peste capete se duce, Cutremurată și învinsă întreagă oastea-și face cruce. Doar tunul singur stă la colțu-i cu cuget îndrăzneț spre soare, Pe față are scrisă toată durerea lui fulgerătoare, Îl arde flacăra aprinsă din visul nopților de trudă, Și-nțelegînd cî-n clipa asta s-a isprăvit povestea crudă, El nemișcat străpunge cerul cu ochiul lui de Promoteu Și murmură încet în barbă :

TRENURILE În colțul vechi de înnegrită gară Se uită-n gol un moș cu barba sură, Se uită-n gol din zori și pînă-n seară, Cum trenuri vin și trenuri pleacă iară, Țipînd prelung dintr-o spurcată gură. Sunt trnuri mute, care mortuare, Sunt ciocli tainici negrele vagoane, În ele poartă lacrimi și mustrare Și bocete și plîngeri funerare Din tragedia bietelor cătane... Și cum se uită moșul fără veste Și-n juru-i noaptea a-nceput să crească, Deodată ceriul înroșit pe creste I-arat-un zmeu, un zmeu ca din poveste, Un zmeu flămînd de carne românească.

PORTRETUL Țin minte clipa... Soarele de vară Aluneca în tinda casei noastre, Și luminîndu-i pacea solitară În fîlfîirea umbrelor de seară Se alinta cu florile din glastre... Era o jale blîndă, o sfială Trecea din pomi prin iarba din grădină, O tremurată plîngere-n surdină, Un stins fior de dulce moleșală, Cînd eu privind spre munții de departe Stăteam în prag cu gînd de pribegie... În trista mea tăcere abătută Se fărîma o lacrimă tîrzie Și pricepeam că seara asta mută Pe-o veșnicie, poate, ne desparte... Atunci a fost... Un fulger... O-ntîmplare... Că mai privind din nou o dat' spre tindă, Eu te-am zărit sub înnegrita grindă, Încremenit în vechea nemișcare, Portret bătrîn al celui de sub glie... Curatele clipiri nemîngîiete, Primind o nouă-nfățișare vie, Mă urmăreau din cadrul din părete... Era atîta zîmbet și lumină În fața ta de popă de la țară, Că ochii tăi adînci mă-nfioară, Cu raza lor de înțelesuri plină. Tu-ntrevedeai altarul ce mă cheamă, Cu glas vrăjit, poruncitor, de mamă...

SPINUL Stetea frumoasa pe-un răzor ; Voinicul lîngă ea devale, Să-i scoată spinul din picior. Și ea plîngea : - ,,Un spin în cale ! De ce tot rîzi ? Ah, cum mă dor Aceste rîsete-ale tale !'' Ea are flori de crîng la sîn Și-n păr un trandafir sălbatic, Și părul ei de rouă-i plin. - ,,Ei, las' să rîd ! Tu ai cules Trei fragi, venind peste coline, Și vezi cu ce mi te-ai ales !'' - ,,Trei fragi ? Și-atît e doară bine ! Căci n-am putut în deal să ies ; Trei fragi de-ar fi, sînt pentru tine !'' Cu ochii-nchiși și strînși de tot, Ea de dureri izbea piciorul : - ,,Ah, lasă-mă, că nu mai pot !'' - ,,Fricoasă ești !'' - ,,Da ! Te-aș vedea ! Fricoasă eu ? Așa e frica ? N-ai milă de durerea mea ! Nu-ți pasă !'' - ,,Da ! Ca de nimica ! Ba-mi pasă mult, că eu n-aș vrea Să-mi fie schioapă nevestica !'' Ea-și potrivește floare-n păr, Și-i înfloresc zîmbind obrajii Cei albi ca florile de măr. - ,,Să fiu chiar schioapă, ce-i apoi ? Că ce ți-e d...

MEDITAȚIE Vara și-apucă zborul spre țărmuri depărtate, Al toamnei dulce soare se pleacă la apus, Și galbenele frunze, pe dealuri semănate, Simțiri deosebite în suflet mi-au adus. O ! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare ! Cum schimbătoarea lume fugind o rennoiesc ! Cîtă nemărginită pun ele depărtate Între cei din morminte și acei ce doresc. Unde atîți prietini plăcuți de tinerețe ? Unde-acele ființe cu care am crescut ? Abia ajunși în vîrsta frumoasei diminețe, Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dînsa au trecut ! :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: Ce netedă cîmpie ! Cum ochiul se uimește ! Ce deșărt se arată, oriincotro privești ! Întinsa depărtare se pare că unește, Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești. Cît sînge aste locuri setoase înghițiră ! Cîte oase războiul aici a semănat ! Cîți veterani războinici, moartea purtînd, muriră Pentru izvînzi de care ei nu s-au bucurat ! Îmi pare că-i văz încă,...

LUNA IESE DINTRE CODRI Luna iese dintre codri. Noaptea toată stă s-o vadă. Zugrăvește umbre negre Pe lințolii de zăpadă. Și mereu ea le lungește Și suind în cer le mută, Parcă fața-i cuvioasă E cu ceară învăscută. Ce gîndește ? - numai norii Lin se-mbină, se dezbină Ca fășii de gaz albastru, Ca și aburi cu lumină. Lin pin iarbă scotocește Apa-n prund și-n pietricele. Florile surînd în taină, Oare ce-or surîde ele ? Și [-s ] cu neguri îmbrăcate Lac, dumbravă și pădure. Stele palid tremurînde Ard pin neguri sure. Lumea-n rouă e scăldată, Lucioli pe lacuri zboară. Luna umbrei, umbra lunei Se amestec, se-nfășoară. Lunecînd pe ceruri, norii Negri-acopăr tot seninul. Se sting una după alta Și icoana și suspinul. Înfășat în întuneric Eu nu văd, nu aud șoapte. Ah, mă simt atît de singur ! Este noapte, noapte, noapte.

BALADĂ OBIȘNUITĂ De-ți potrivești pe suflet un vis prea larg și greu, Dorind să-l urci cu tine sub cerul de amiază, El cade-n falduri strîmte, împleticit de pas - Ca un veșmînt străin, te rușinează. Pe arcul lui Ulise zadarnic mîna pui, Nu vei curba vreodată uscata-i coastă dură, Încremenită-n tolbă săgeată va dormi - Modest, alege-ți arcul pe măsură. Atunci prin zeci de ținte va zbîrnîi sonoră, Cu agerimi depline, săgeata ta de fier, Și-o vei putea întoarce oricînd,  cu semenție, Spre nourii vrăjmași ce trec pe cer. L-a înduioșat o frunză Care zgribulea în ceață, L-a mîhnit o floare albă Veștejită pe fineață, L-a-ncîntat un zbor de păsări, Rotunjit pe-albastru bolții - Și-a privi cu tulburare Cum își scoate iarba colții. A simmțit apoi iubirea Cum deasupra lui înclină Cupa plină-mbătătoare De mireasmă și lumină. A crezut atunci că știe Tot ce pot afla poeții, Cadențînd ușor și searbăd Bucuria grea a vieții. Din naiv ...

CÎND SE JUCA ELISA MULLER... Pe genunchii-mi te-am purtat, Ți-am privit în față, Ochii-mi ochii-ți a cătat, Gura-mi buza-ți creață - Și m-am pus pe sărutat. Cine mă învață ? Ca o mamă blînd și lin Ce-un copil răsfață, Mîngîiat-ai fruntea mea Și m-ai strîns în brață. Ah, cît te iubesc de mult ! Cine mă învață ? Eu mă duc, te părăsesc - Nu mă privi șuler, La spectacol mă pornesc. Stăi să-mi văd de guler. În teatru romînesc Azi e Elisa Muller. Un copil netrebnic sunt - Spune-mi-o-apăsată. Mi-ai legat acest cuvînt De viața-mi toată, Mi l-ai dat roșind, plîngînd Cînd ai fost - ciudată. Ah, surîde-mi înc-un pic Și nu-mi fi ursuză, Căci cu degetul cel mic Te ating pe buză. Și șoptește-mi un nimic Nimeni să n-auză. Astăzi e duminecă. Pac ! și una bună. Mi te las nebună... Trage-te de mînecă... Ce știi de-i minciună. Nici nu știi, o, turture, Ce-mi auz de-a bine. Tu gîndești cine știi ce Și te uiți la mine. Ah, iubită mitite, Cum te-ador pe tine. Un nimic, un cuvințel, Sps după perdeauă, E o pi...

ATUNCI Un gînd rîzleț îmi spune mie Că-n umbră mai așteaot-un val, O mare volbură tîrzie, Cu chiote de vijelie Să-și ducă clocotu-n Ardeal... Atunci, în ziua dezlegării, Pămîntul nostru abătut Îl veți găsă în largul zării Și-n toate unghiurile țării Atît de gol ș-atît de mut... Dar morții s-or porni să vie Și-n vesel, zîmbitor convoi, Văî vor iubi cu frenezie, C-ați împlinit o datorie, Nu pentru ei, ci pentru voi...

ÎN PACEA MUTĂ În pacea mută, solitară, Cum stau cu somnul de mă-nșel, Azi pare-o urnă funerară Mansarda vechiului hotel... În bezna nopții fără stele, Eu simt cum prinsă-n umbre reci Cenușa visurilor mele Își doarme somnul ei de veci... Nimic alături nu tresare Și nu s-aude nici un zvon, Abia din cînd în cînd, arare, S-abate-un vaier monoton. Pesemne undeva departe Se roagă vreun nenorocit, Și rugăciunea lui se-mparte Peste orașul adormit... Ori, vrînd ca să mă pedepsească, Vreun vînt aducător de vești, A smuls o doină românescă De prin tranșeele nemțești...

SÎNGELE Tu, răzvrătit potop de sînge, Ce-mi fulgeri tulbure prin vine, Și-n flacăra-ți ce nu se stinge Ești pururea stăpîn pe mine ; Tu, blestem fără dezlegare, Poruncă de uitate vremuri, În goana mea fără-ncetare Cu taina ta tu mă cutremuri... Ce vifore înfricoșate, Ce patimi fără de măsură, Și din vechime ce păcate Închizi în orice picătură ? Din care strigăt de chemare, Din ce fior aprins de luptă, Din ce adîncuri îmi tresare Zvîcnirea ta nentreruptă ? Pesemne veacuri își topiră Al urii uragan de lavă, Și-n stropii tăi îmi plămădiră O veche, trainică otravă... Ori, poate, lacrima ce-o zvîntă De mult o biată casă mută, Ți-a dat drept moștenire sfîntă Durerea ei nepricepută... De-aceea fără de repaos Îți port cîntările pribege, Și sufletu-mi pierdut în haos Același vaier înțelege. Tu, veșnic însetat și dornic, Îmi ceri aceeași sărbătoare, Eu, ucenic al tău statornic, Eu strig în lume ce te doare... Azi călător fără de țară, Visînd o nouă dimineață, Ca un drumeț într-o Sahară Ascult et...

UN CEAS E DE CÎND ANUL TRECU Un ceas e de cînd anul trecu... Mi-aduc aminte Cu ce nădejdi zîmbinde, ce dulce a-nceput : Ce vie salutare din inimă fierbinte L-a priimit ! ce seară ! De anu-atunci trecut Ziceam : ,,S-a dus ș-acesta c-o parte din viață ; Dar ziua lui urmă cu drag o pomenesc ; Frumos apus vestește frumoasă dimineață, Și anul ce începe tot astfel doresc''. Așa-l doream ! în lungă, în oarbă-ncredințare Eu nu vedeam că soarta zîmbește cu amar, Că vremi și dureri gătește răzbunare, La vechiile lor drepturi uitate în zadar. Schimbat nimic nu pare : alesele ființe, Prieteni d-altădată, strîng astăzi mîna mea : De voia întîmplărei mai multe din dorințe Cu graba împlinite putui a le vedea. Apoi, unde e răul ? de ce și cum... cuvîntul, Om nu poate să-l știe afară decît eu ; Ascuns e în adîncuri, tăcut e ca mormîntul, Iar martur suferinții-mi e numai dumnezeu. A ! daca-n astă lume ceva putea fi-n stare S-aline, să adoarmă un chin sfîșiitor, O știu ar fi frăția-ți acea mîngîi...

CÎND DAR O SĂ GUȘTI PACEA Cînd dar o să guști pacea, o inimă mîhnită ? Cînd dar o să-nceteze amarul tău suspin ? Viața ta e luptă, grozavă, nemblînzită, Iubirea vecinic chin. Din cupa desfătării amărăciunea naște ; Din ochi frumoși durerea își ia al ei izvor ; O singură privire viața veștejaște Cu lanțuri de amor ! Amor care adoarme și legi și datorie, Ce slava umilește, ce n-are nimic sfînt : Antonie-i jertfește a lumii-mpărăție, Și află un mormînt. Nu sînt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate, Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbătești ? Nădejdi, viață, cinste, simțirile-nfocate, Femeii le jertfești ! Crezi tu că pentru tine răsare sau sfințește Acel uriaș falnic, al zilii domnitor ? La patrie, la lume, la tot ce pătimește, Nimic nu ești dator ? Eu lanțurile mele le zgudui cu mînie, Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos, Ca leul ce izbește a temniții tărie, Și geme furios. Dar rana e adîncă și patima cumplită, Și lacrăma de sînge, obrajii mei arzînd, Răsfrînge frumusețea, ico...

PRIETEȘUGUL ȘI AMORUL Zici c-ai vrea prietenește Să iubești, să fii uibită ; Zici c-amorul te-nbrozește, Că e patimă cumplită ; Zici că este trecătoare Flacăra-i cea arzătoare ! Și ce nu e trecător ? După vara cea bogată Vine iarna-ntărîtă, Bate vînt îngrozitor. Trandafirul din grădină, Înflorit de dimineață, Zace veșted pe tulpină, După ziua de viață. Dar căci iarna și durerea Sînt condiția vieții, Trebuie să las plăcerea, Bunurile tinereții ? Căci zîmbirea-ți grațioasă Vremea o să ți-o răpească, Trebuie, cît ești frumoasă, Nimeni să nu te iubească ? Așa cum miriși o floare, Care mîine n-o găsești ? Primăvara,-a ei zîmbire, De ce-nvie-a ta simțire, Iarna nu ți-o-nchipuiești ? O, ascultă-mă, dorită, Scumpă, dragă Emilie ! O zi bună, fericită, E o parte din vecie. Vezi, plăcerile ușoare, Împrejurul tău unite, Dănțuiesc fără-ncetare, De amor povățuite : Te-mpresor cu mulțumire Fiecare ți se-nchină, Și amorul cu mîhnire Te privește, și suspină, Dă-le, dă-le ascultare ; Pentru tine adunate...

UCIGAȘUL FĂRĂ VOIE O temniță-adîncă îmi e locuința : Prin dese, prin negre zăbrele de fier O rază pierdută îmi spune ființa Cerescului soare, seninului cer. Și frigul mă-ngheață : e umed pămîntul : De ziduri, de lanțuri eu sînt ocolit : Aici suferința așteaptă mormîntul, Căci legile lumei așa au voit. Adus ca o crudă, sălbatecă hiară, L-a temniții poartă nădejdea-am lăsat, Și simț chinuire atît mai amară Cu cît a mea soartă eu n-am meritat. O noapte fatală ! o noapte cumplită ! Pe patu-mi de trudă dormeam obosit : Ședea lîngă mine... un vis, vis cumplit ! Văzui : în bătrîne păduri depărtate Părea că mă aflu ; eram călător ; Dar calea pierdusem ; pe rămuri uscate Cînta cucuveaua cu glas cobitor. Copacii în preajmă-mi părea că-nviază : Din toată tulpina un gemet ieșa : Flămîndă, cumplită, vedeam că-mi urmează O ceată turbată de lupi, ce urla. Și eu fugeam iuțe, fugeam cu grăbire, Dar locul sub mine de sînge-nchegat Silințe-mi zadarnici punea-mprotivire ; D-o rece sudoare eram inundat. Su...

PAJUREI CU DOUĂ CAPETE Din grele vremi de grea corvoadă, De cînd urnită din noroi, Spurcată pajura de pradă, Te-ai pus stăpînă peste noi, Din grele vremi demult s-alege Pe urma ta același sfat : Că-n cuibul tău fără de lege Miroase-a moarte ș-a păcat. Ca un blestem de cununie Ne stă pierzarea ta-n pervaz Și gheara ta de veci ne scrie Rușinea vieții pe obraz ; Căci n-are iadul vreun bălaur Mai rău și mai înfometat, Să ceară sînge-atît și aur, Cît bietul meu pămînt ți-a dat. Cu două clocuri nesătule În inimă tu ne-ai străpuns, Nici lacrimi n-ai avut destule, Ți-am dat feciorii și bărbații Și ți-am dat plînset de femei, Ți-am dat sudoarea unei nații, Tu, pajură, tu tot mai vrei... În negru-galben ochiul sorții Ți-a prins stindardul fără spor, Căci galbeni ni-s la față morții Și neagră-i jalea urma lor. Din ei e casa ta zidită, Și-n putredele-i temelii Se macina îmbătrînită Subt strigătele celor vii... Azi gemi strivită și bolnavă Cînd vulturii gonaci te rup, Văd din răsufletul de-oravă Ar...