PRIBEAG STRĂIN
Mi-aduc aminte - într-o zi de vară,
Orașul prins în vechea-i alergare,
Ca scormonit de-o nevăzută gheară,
Vuia-mprejur și-n clocotul din zare
Își prăvălea statornica strigare
Lung chiotind plămîna lui murdară.
Atunci sub ploaia arșiței de soare,
Ce trimitea ucigătoare suliți,
În zgomotul de guri asurzitoare,
Eu te-am văzut la colțul unei uliți,
Vîslaș trudit prin goana nentreruptă,
Răzleț purtîndu-ți jalba călătoare,
Rătăcitor țăran cu fața suptă.
În strălucitoare razelor de-amiază,
Ce luminau sfiala ta stîngace,
Prin strigătul agenților de pază,
Tu strecurîndu-ți teama și amarul,
Cu cele două blînde dobitoace
Neștiutor înaintai în cale...
În drumul greu părea că plînge carul
Din bietele încheieturi uscate,
Părea că boii prinși de-aceeași jale,
În ochii umezi, dătători de pace,
Subt arcuirea frunților plecate
Răsfrîng icoana sărăciei tale.
Atît de singur, fără de povață,
Erai, sărmane suflet de la țară,
În nențelesul haos de viață,
Că-n ziua asta jalnică de vară,
Durerea mea te-a priceput mai bine,
A priceput că-n veșnică frăție
Noi așteptăm aceeași vijelie,
Străin pribeag și frate bun cu mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...