Poezia Poveste 1914 de Octavian Goga

POVESTE 1914


Cum stau acum și-mi număr a vremurilor salbă,
Parcă-mi revăd în casa din satul de subt deal,
Pe-un viet bunic din ceata de moși cu barba albă,
Prin cari vorbește gura tăcutului Ardeal.




Îl văd așa de bine... Îi flutura oftatul
Subt bolta înfrunzită a nucului înalt,
Cînd începea povestea : - Doi ochi avea-mpăratul...
Dar de rîdea cu unul, plîngea cu celălait...





Poveste minunată și tainică poveste,
Șoptită în amurgul atît de stins și mut,
Subt soarele de toamnă care murea pe creste,
Cînd mi te-a spus moșneagul, eu nu te-am priceput.




Dar printre anii tulburi, care-și sporiră-n cale
Comoara lor de lacrimi în fiecare ceas,
Nelămuritătaina înțelepciunii tale,
Poveste bătrînească, în minte mi-a rămas.





Și-abia tîrziu, odată, ți-am înțeles fiorul
Și te-am văzut cum stărui și-nfricoșată crești,
În clipa cea dintîie cînd mi-a atins piciorul
Țărîna fermecată a țării românești.




Atunci, în cutropirea furtunii fără nume,
Cînd rîuri de văpaie îmi clocoteau prin sînge,
Te-a luminat întreagă un glas din altă lume :
Ei, ochiul care rîde, noi, ochiul care plînge...




În volbura grozavă ce-mi strigă la fereastră,
Cum stau acum în noapte și-n golul ei mă zbat,
Pare c-aud cum geme cumplit povestea noastră
Și-l văd pe cel din basme, pe bietul împărat...





Îl văd și-mi mușcă-n suflet durerile păgîne,
Și patimi și ispite și vifore mă frîng ;
Căci, cine-mi spune mie ce vom avea noi mîne :
Doi ochi ce rîd în soare, ori doi ochi care plîng ?...