Fabula Nu e Nimic Fără Cusur de Anton Pann

NU E NIMIC FĂRĂ CUSUR



Un împărat oarecare
Prin grădina sa umblând
Pe răcoare în plimbare
Și un trandafir rupând,
Atât cumplit deodată
Degetul ș-au înghimpat,
Încât îl lepădă-ndată
De durere supărat,
Zicînd: ,,Ce nepotrivire
La acest frumos răsur,
Ar fi făr” de prețuire
Când n-ar avea cusur!”
Și cheamă cu grabă mare
Un grădinar iscusit,
Căruia cu întrebare
Într-acest chip i-a vorbit:
- Aș vrea să știu: nu se poate
A să altui-ntr-un fel
Și trandafirul, ca toate,
Ca să n-aibă ghimpi pe el?
El răspunse cum că știe
Ș-îl va face în scurt timp
După cererea-i să fie
Curat fără nici un ghimp.
Și lăsând jos altă treabă,
Altui un trandafir
Care ș-înflorind în grabă
A rupt dintr-însul un fir.
Și la palaturi ducându-l,
Împăratului l-a dat,
Care în mână luându-l,
Foarte mult l-a lăudat.
După acestea îl puse
La nasul său bucuros,
Dar câtă mirare-i fuse
Văzând că n-are miros!
Și îi făcu întrebare
Zicând - Asta e ciudat!
Dar de ce și miros n-are
Acum dacă s-a schimbat?
El răspunse: - Împărate,
Eu nicidecum nu mă mir,
Că pilde nenumărate
Ne dă acest trandafir.
Adică: în lume toate
Ca și trandafirul sunt,
Fără cusur nu se poate
Nici un lucru pe pământ.
Or ghimpi pe dânsul să n-aibă
Fără de nici un miros,
Or, ca întâi, ghimpi să aibă
Și să miroasă frumos.
Asemenea dar și omul
E zidit cu acest dar
S-aibă ca floarea sau pomul
Un dulce și un amar!...

Fabula Nu e Nimic Fără Cusur de Anton Pann

NU E NIMIC FĂRĂ CUSUR



Un împărat oarecare
Prin grădina sa umblând
Pe răcoare în plimbare
Și un trandafir rupând,
Atât cumplit deodată
Degetul ș-au înghimpat,
Încât îl lepădă-ndată
De durere supărat,
Zicînd: ,,Ce nepotrivire
La acest frumos răsur,
Ar fi făr” de prețuire
Când n-ar avea cusur!”
Și cheamă cu grabă mare
Un grădinar iscusit,
Căruia cu întrebare
Într-acest chip i-a vorbit:
- Aș vrea să știu: nu se poate
A să altui-ntr-un fel
Și trandafirul, ca toate,
Ca să n-aibă ghimpi pe el?
El răspunse cum că știe
Ș-îl va face în scurt timp
După cererea-i să fie
Curat fără nici un ghimp.
Și lăsând jos altă treabă,
Altui un trandafir
Care ș-înflorind în grabă
A rupt dintr-însul un fir.
Și la palaturi ducându-l,
Împăratului l-a dat,
Care în mână luându-l,
Foarte mult l-a lăudat.
După acestea îl puse
La nasul său bucuros,
Dar câtă mirare-i fuse
Văzând că n-are miros!
Și îi făcu întrebare
Zicând - Asta e ciudat!
Dar de ce și miros n-are
Acum dacă s-a schimbat?
El răspunse: - Împărate,
Eu nicidecum nu mă mir,
Că pilde nenumărate
Ne dă acest trandafir.
Adică: în lume toate
Ca și trandafirul sunt,
Fără cusur nu se poate
Nici un lucru pe pământ.
Or ghimpi pe dânsul să n-aibă
Fără de nici un miros,
Or, ca întâi, ghimpi să aibă
Și să miroasă frumos.
Asemenea dar și omul
E zidit cu acest dar
S-aibă ca floarea sau pomul
Un dulce și un amar!...

Fabula Șoarecile de Anton Pann

ȘOARECILE


Un șoarece mare, anume Gherlan,
Peste toată gloata fiind căpitan,
Atât să mândrise, precum povestesc,
Încât își uitase neamul șoricesc.
Și vrând să se-nsoare, el nu gândea alt
Decât să ia fata de neam înalt.
Cugetând aceasta și tot cercetând,
Pe bătrânii șoareci mereu întrebând,
Află că mai mare dintre câte sunt
E soarele singur slăvit pe pământ.
Și precum se vede frumos, strălucit,
Și fată întocmai are negreșit.
Auzind, Gherlanul nu stă nicidecum,
Ci cît mai în grabă s-au gătit de drum,
Luă oaste multă, întocmai alai,
Poruncind să poarte zaherea malai.
Pleacă către soare, împompat astfel,
Șoareci ca lăcuste zbura după el.
Mergând zi și noapte, sfera au pătruns,
Și la naltul soare s-au văzut ajuns.
Soarele îndată pe mândrul Gherlan
L-au priimit tocma ca p-un căpitan.
I-a vorbit cu cinste și l-a întrebat:
Să vie dînsul cum s-a întâmplat?
Gherlanul atuncea compliment făcând,
Către el răspunse în astfel zicând:
- Luminate soare al naltului cer,
De-ți fac supărare, iertăciune-mi cer,
Eu sunt, cum știi bine, marele Gherlan,
Care peste șoareci sunt azi căpitan,
Și am bogăție, trăiesc fericit,
Numai despre una sunt nemulțămit.
Că nu găsesc fată după placul meu,
Cu neam de potrivă-mi să mă-nsor și eu,
Doresc să am socru de neam mai de sus,
Puternic în lume, la alți nespus.
D-aceea la tine dintr-atât loc viu,
Că toți de mai mare pe tine te știu.
Soarele răspunse la al său cuvânt:
- O, mare Gherlane! precum ziseși, sunt
Înalt și puternic, de toți mă slăvesc,
De nimeni n-am frică, precum voi trăiesc,
Dar cum se ivește un nor cât de mic,
Eu atunci îndată tot cheful îmi stric.
Căci să pune-n dreptu-mi, fără a-i păsa,
Și mă-ntunecează cu puterea sa.
Mă face să nu poci vedea pre pământ,
Lui fără de voie-mi ca un supus sunt.
Auzind Gherlanul pe soare astfel
Cum că se supune de un nor și el,
De a-i cere fata nici nu pomeni,
Ci-ndată să-ntoarse și la nuor veni.
Pe care nuorul dacă l-a văzut
Și îi făcu cinste cum i s-a căzut,
L-a-ntrebat zicându-i: ce s-a întâmplat
Să vie la dânsul din loc depărtat?
Gherlanul îi zice: - O, slăvie nuor!
Am venit la tine că voi să mă-nsor,
Și caut copilă de neam mai de sus,
Să nu fie-n lume nimunui supus.
Tu dar mai puternic decât alții ești,
Că și chiar pe soare poți să-l biruiești.
Cum te pui în dreptu-i, îl întunecezi,
Pe loc îl acoperi ș-îl nimicnicezi.
- O, mare Gherlane! norul a răspuns.
Ceea ce se vede nu e de ajuns.
Drept, eu sunt puternic, după cum ziseși,
De sting și pe soare cu aburii-mi deși,
Eu trebuie-ndată să fug d-unde sunt.
Suflă, mă gonește să nu-i stau în drum,
Și mă răsipește tocma ca p-un fum.
Auzind Gherlanul și că nuorul chiar
Altuia mai mare este supus iar,
Să pogorî-ndată la mare vânt,
Care atunci groaznic sufla pe pământ.
Pimindu-l vântul într-al său palat
Și d-a lui venire fiind întrebat,
Începu Gherlanul și la dînsul iar
Să-i zică întocma ca și la nor chiar,
Îl făcu că este puternic în duh,
Încât răsipește nuorii din văzduh.
Vântul îi răspunse: - Așa este, sunt
Tare și puternic, dup-al tău cuvânt.
Eu răsipesc nuorii în aer când zbor,
Cutremur pământul, copaciuri dobor;
Dar e o cetate, lângă ea c-un plop,
Ce este zidită mai de la potop,
Fiind pustiită de niște tirani,
O bat și eu de sunt două mii de ani,
Și nu am ce-i face, nu o poci da jos
Puterea-mi supune, deși sunt vârtos.
Auzind Gherlanul și pe vânt astfel,
Fără de zăbavă pleacă de la el,
Zicând întru sine mai bine să ia
Pe fata cetății, că-i mai tare ea.
Mergând dar a dânsa, fu iar primit
Ca și pân-acuma, întocmai cinstit,
Apoi între vorbe la-ntrebări fu pus:
Ce vânt? ce-ntâmplare aci l-au adus?
El cu plecăciune pe loc a răspuns
Și s-a spus tot dorul, nimic n-a ascuns.
Mai zicând cetății că ea, c-un cuvânt,
Esta care n-are habar nici de vînt.
Căruia cetate răspunzând a zis:
- Într-adevăr, vântul de loc nu m-a-nvins,
Și d-acu nainte nu-mi pasă de el,
Că pe lângă mine e un mititel,
Dar să încuibară pe supt temrlii
O groază de șoareci, vro câteva mii,
Ș-atât mă găuriră tot săpând de rând,
Încât dintr-aceasta crez că caz curând.
Auzind, Gherlanul zise: - Așadar
Toat-a mea umblare a fost în zadar.
Cum văz eu, șoarecii într-adevăr sunt
Neamul cel puternic pre pământ.
O, cât făr” de minte și prost am fost eu!
Să nu iau eu fată chiar din neamul meu!
Ci mă duc la soare, la nuor, și la vânt,
Și la cetăți slabe, pe tăți să-i descânt!

Fabula Șoarecile de Anton Pann

ȘOARECILE


Un șoarece mare, anume Gherlan,
Peste toată gloata fiind căpitan,
Atât să mândrise, precum povestesc,
Încât își uitase neamul șoricesc.
Și vrând să se-nsoare, el nu gândea alt
Decât să ia fata de neam înalt.
Cugetând aceasta și tot cercetând,
Pe bătrânii șoareci mereu întrebând,
Află că mai mare dintre câte sunt
E soarele singur slăvit pe pământ.
Și precum se vede frumos, strălucit,
Și fată întocmai are negreșit.
Auzind, Gherlanul nu stă nicidecum,
Ci cît mai în grabă s-au gătit de drum,
Luă oaste multă, întocmai alai,
Poruncind să poarte zaherea malai.
Pleacă către soare, împompat astfel,
Șoareci ca lăcuste zbura după el.
Mergând zi și noapte, sfera au pătruns,
Și la naltul soare s-au văzut ajuns.
Soarele îndată pe mândrul Gherlan
L-au priimit tocma ca p-un căpitan.
I-a vorbit cu cinste și l-a întrebat:
Să vie dînsul cum s-a întâmplat?
Gherlanul atuncea compliment făcând,
Către el răspunse în astfel zicând:
- Luminate soare al naltului cer,
De-ți fac supărare, iertăciune-mi cer,
Eu sunt, cum știi bine, marele Gherlan,
Care peste șoareci sunt azi căpitan,
Și am bogăție, trăiesc fericit,
Numai despre una sunt nemulțămit.
Că nu găsesc fată după placul meu,
Cu neam de potrivă-mi să mă-nsor și eu,
Doresc să am socru de neam mai de sus,
Puternic în lume, la alți nespus.
D-aceea la tine dintr-atât loc viu,
Că toți de mai mare pe tine te știu.
Soarele răspunse la al său cuvânt:
- O, mare Gherlane! precum ziseși, sunt
Înalt și puternic, de toți mă slăvesc,
De nimeni n-am frică, precum voi trăiesc,
Dar cum se ivește un nor cât de mic,
Eu atunci îndată tot cheful îmi stric.
Căci să pune-n dreptu-mi, fără a-i păsa,
Și mă-ntunecează cu puterea sa.
Mă face să nu poci vedea pre pământ,
Lui fără de voie-mi ca un supus sunt.
Auzind Gherlanul pe soare astfel
Cum că se supune de un nor și el,
De a-i cere fata nici nu pomeni,
Ci-ndată să-ntoarse și la nuor veni.
Pe care nuorul dacă l-a văzut
Și îi făcu cinste cum i s-a căzut,
L-a-ntrebat zicându-i: ce s-a întâmplat
Să vie la dânsul din loc depărtat?
Gherlanul îi zice: - O, slăvie nuor!
Am venit la tine că voi să mă-nsor,
Și caut copilă de neam mai de sus,
Să nu fie-n lume nimunui supus.
Tu dar mai puternic decât alții ești,
Că și chiar pe soare poți să-l biruiești.
Cum te pui în dreptu-i, îl întunecezi,
Pe loc îl acoperi ș-îl nimicnicezi.
- O, mare Gherlane! norul a răspuns.
Ceea ce se vede nu e de ajuns.
Drept, eu sunt puternic, după cum ziseși,
De sting și pe soare cu aburii-mi deși,
Eu trebuie-ndată să fug d-unde sunt.
Suflă, mă gonește să nu-i stau în drum,
Și mă răsipește tocma ca p-un fum.
Auzind Gherlanul și că nuorul chiar
Altuia mai mare este supus iar,
Să pogorî-ndată la mare vânt,
Care atunci groaznic sufla pe pământ.
Pimindu-l vântul într-al său palat
Și d-a lui venire fiind întrebat,
Începu Gherlanul și la dînsul iar
Să-i zică întocma ca și la nor chiar,
Îl făcu că este puternic în duh,
Încât răsipește nuorii din văzduh.
Vântul îi răspunse: - Așa este, sunt
Tare și puternic, dup-al tău cuvânt.
Eu răsipesc nuorii în aer când zbor,
Cutremur pământul, copaciuri dobor;
Dar e o cetate, lângă ea c-un plop,
Ce este zidită mai de la potop,
Fiind pustiită de niște tirani,
O bat și eu de sunt două mii de ani,
Și nu am ce-i face, nu o poci da jos
Puterea-mi supune, deși sunt vârtos.
Auzind Gherlanul și pe vânt astfel,
Fără de zăbavă pleacă de la el,
Zicând întru sine mai bine să ia
Pe fata cetății, că-i mai tare ea.
Mergând dar a dânsa, fu iar primit
Ca și pân-acuma, întocmai cinstit,
Apoi între vorbe la-ntrebări fu pus:
Ce vânt? ce-ntâmplare aci l-au adus?
El cu plecăciune pe loc a răspuns
Și s-a spus tot dorul, nimic n-a ascuns.
Mai zicând cetății că ea, c-un cuvânt,
Esta care n-are habar nici de vînt.
Căruia cetate răspunzând a zis:
- Într-adevăr, vântul de loc nu m-a-nvins,
Și d-acu nainte nu-mi pasă de el,
Că pe lângă mine e un mititel,
Dar să încuibară pe supt temrlii
O groază de șoareci, vro câteva mii,
Ș-atât mă găuriră tot săpând de rând,
Încât dintr-aceasta crez că caz curând.
Auzind, Gherlanul zise: - Așadar
Toat-a mea umblare a fost în zadar.
Cum văz eu, șoarecii într-adevăr sunt
Neamul cel puternic pre pământ.
O, cât făr” de minte și prost am fost eu!
Să nu iau eu fată chiar din neamul meu!
Ci mă duc la soare, la nuor, și la vânt,
Și la cetăți slabe, pe tăți să-i descânt!

Fabula Câinele de Anton Pann

CÂINELE

Câinele pe gerul tare,
Când ningea zăpada mare,
Să-ncovrigase cu totul,
Vîrându-și sub coadă botul,
Ș-într-a lui tremurătură,
Clănțănindu-i dinții-n gură
Zicea: ,,O, cât e de bine vara!
Că doarme omul afară
Și de nici un frig nu-i pasă,
Fuge de purici din casă.
Dar acum casă-i e dragă,
Aleargă-ntr-însa să bagă,
Și pe mine-n vânt mă scoate,
Să-i păzesc din curte toate.
Dar vezi cap sec și la mine!
C-astă-vara fuse bine,
Și era destule oase
Prin curte de mine roase.
N-am strâns să le fac grămadă,
Ci au rămas sub zăpadă.
Numai cu ce-mi da din masă
Puteam să-mi zidesc o casă,
Că după cum mi să pare
Nu trebuie așa mare,
Uite-mi capul, uite-mi coada,
Mai să-mpreună cu noada.
Dar lasă, d-acu nainte
Patima mă-nvață minte,
Cum va sosi vara-ndată,
Precum a fost odată,
S-apuc să strâng oasele goale,
Tot ciolane de rasoale.
Și când le roz, să-mi zic mie:
Mă! vezi, fă iconomie,
nu roade peste măsură,
Mai oprește de la gură
Și îți fă și tu o casă,
Știi că la iarnă îți pasă.
Apoi după ce-mi voi face,
Vie gerul cât îi place.”
Așa câinele sirmanul
Făcându-și, cum am zis, planul,
Dacă sosi primăvara,
După aceea și vara,
Începe oase s-adune,
Merge, la un loc le pune,
Nu le roade așa tare,
Le ține supt pază mare,
P-alți câini să le ia nu lasă,
Că-i trebuie să-și facă casă.
După ce-a strâns puțuntele,
S-a întins pe lângă ele,
Ș-începu să se privească
Ca s-apuce să să zidească,
Dar uitându-se-n lungime,
La toat-a lui întregime,
Și nădușindu-l căldura,
Zise: ,,U! căscând gura,
Und-așa oase mulțime
După toat-a mea-ntregime?
Aș! o să-mi mai fac eu casă,
Să-ncep să zidesc, or lasă,
Că iarna trecută-mi pare
Nu era frig așa tare.
Cum va fi fost nu țiu minte,
Voi vedea d-acu nainte.”
Ș-aceasta zicând în sine,
S-a pus să le roază bine.



Mulți când dau peste nevoie
Să frâng și să încovoie
Zicând: ,,De azi înainte,
Asta mă învață minte”.
Apoi răul dacă trece
Ș-în ceva bine petrece,
La trecut nu mai gîndește,
D-următor nu să ferește.

Fabula Câinele de Anton Pann

CÂINELE

Câinele pe gerul tare,
Când ningea zăpada mare,
Să-ncovrigase cu totul,
Vîrându-și sub coadă botul,
Ș-într-a lui tremurătură,
Clănțănindu-i dinții-n gură
Zicea: ,,O, cât e de bine vara!
Că doarme omul afară
Și de nici un frig nu-i pasă,
Fuge de purici din casă.
Dar acum casă-i e dragă,
Aleargă-ntr-însa să bagă,
Și pe mine-n vânt mă scoate,
Să-i păzesc din curte toate.
Dar vezi cap sec și la mine!
C-astă-vara fuse bine,
Și era destule oase
Prin curte de mine roase.
N-am strâns să le fac grămadă,
Ci au rămas sub zăpadă.
Numai cu ce-mi da din masă
Puteam să-mi zidesc o casă,
Că după cum mi să pare
Nu trebuie așa mare,
Uite-mi capul, uite-mi coada,
Mai să-mpreună cu noada.
Dar lasă, d-acu nainte
Patima mă-nvață minte,
Cum va sosi vara-ndată,
Precum a fost odată,
S-apuc să strâng oasele goale,
Tot ciolane de rasoale.
Și când le roz, să-mi zic mie:
Mă! vezi, fă iconomie,
nu roade peste măsură,
Mai oprește de la gură
Și îți fă și tu o casă,
Știi că la iarnă îți pasă.
Apoi după ce-mi voi face,
Vie gerul cât îi place.”
Așa câinele sirmanul
Făcându-și, cum am zis, planul,
Dacă sosi primăvara,
După aceea și vara,
Începe oase s-adune,
Merge, la un loc le pune,
Nu le roade așa tare,
Le ține supt pază mare,
P-alți câini să le ia nu lasă,
Că-i trebuie să-și facă casă.
După ce-a strâns puțuntele,
S-a întins pe lângă ele,
Ș-începu să se privească
Ca s-apuce să să zidească,
Dar uitându-se-n lungime,
La toat-a lui întregime,
Și nădușindu-l căldura,
Zise: ,,U! căscând gura,
Und-așa oase mulțime
După toat-a mea-ntregime?
Aș! o să-mi mai fac eu casă,
Să-ncep să zidesc, or lasă,
Că iarna trecută-mi pare
Nu era frig așa tare.
Cum va fi fost nu țiu minte,
Voi vedea d-acu nainte.”
Ș-aceasta zicând în sine,
S-a pus să le roază bine.



Mulți când dau peste nevoie
Să frâng și să încovoie
Zicând: ,,De azi înainte,
Asta mă învață minte”.
Apoi răul dacă trece
Ș-în ceva bine petrece,
La trecut nu mai gîndește,
D-următor nu să ferește.

Fabula Feciorul Moștenitor de Anton Pann

FECIORUL MOȘTENITOR


Unul avînd opt feciori,
Tot mari, ajunși negustori,
În pat bolnav cum ședea
Și sufletul vrea să-și dea,
Fără să lase înscris,
Numai atâta a zis:
- Al meu mult-puțin rămas
La un fecior tot îl las.
Da n-a numit, la Coman, Vâlcan,
La Stan, la Bran, or la Nan.
După ce dar l-a-ngropat,
De ceartă s-a apucat,
Vrând fiecare fecior
Să fie moștenitor;
Trăgea tot în partea sa
Ș-altor nimic nu lăsa.
Dacă văd că nu să-mpac,
Ci mai mult gâlceavă fac,
La judecată să duc
Și să arate apuc
Că de către răposat
Diată nu s-a lăsat.
Ci-a zis: ,,Tot al meu rămas
La unul din voi îl las”.
Judecata a răspuns:
- Aici e sicret ascuns,
Ci mergeți de odihniți
Și dimineață veniți
Toți cu câte un ciomag
( să vază cui a fost drag ).
Deci a doua zi viind
Și în mâini bâte țiind,
Județul cum i-a văzut
Să ardică din șezut
Și își dă al său cuvînt,
Zicând: - Aideți la mormânt.
Dacă au ajuns aci,
Să-l dezgroape porunci,
Și dând cu bâtele-n el,
Să-l întrebe-ntr-acest fel:
,,Taică! pe care fecior
Ai lăsat moștenitor?”
Ei porunca ascultând
Și precum a zis făcând,
Unul privea și plângea
Ceilalți când îl ciomăgea.
Judecătorul văzând
S-a răstit la el zicând:
- Pentru ce și tu nu dai?
Ce te uiți așa și stai?
El răspunse: - Ce fel eu
Poci să bat pe tatăl meu?
Nu dau în el d-aș ști chiar
Că nu iau nimic măcar.
Județul strigă atunci:
- Ajunge, nu-i mai dați munci.
Iată, mortul a vorbit
Ș-a spus cin' l-a fost iubit,
Acest dar al său fecior
Va fi și moștenitor.

Fabula Feciorul Moștenitor de Anton Pann

FECIORUL MOȘTENITOR


Unul avînd opt feciori,
Tot mari, ajunși negustori,
În pat bolnav cum ședea
Și sufletul vrea să-și dea,
Fără să lase înscris,
Numai atâta a zis:
- Al meu mult-puțin rămas
La un fecior tot îl las.
Da n-a numit, la Coman, Vâlcan,
La Stan, la Bran, or la Nan.
După ce dar l-a-ngropat,
De ceartă s-a apucat,
Vrând fiecare fecior
Să fie moștenitor;
Trăgea tot în partea sa
Ș-altor nimic nu lăsa.
Dacă văd că nu să-mpac,
Ci mai mult gâlceavă fac,
La judecată să duc
Și să arate apuc
Că de către răposat
Diată nu s-a lăsat.
Ci-a zis: ,,Tot al meu rămas
La unul din voi îl las”.
Judecata a răspuns:
- Aici e sicret ascuns,
Ci mergeți de odihniți
Și dimineață veniți
Toți cu câte un ciomag
( să vază cui a fost drag ).
Deci a doua zi viind
Și în mâini bâte țiind,
Județul cum i-a văzut
Să ardică din șezut
Și își dă al său cuvînt,
Zicând: - Aideți la mormânt.
Dacă au ajuns aci,
Să-l dezgroape porunci,
Și dând cu bâtele-n el,
Să-l întrebe-ntr-acest fel:
,,Taică! pe care fecior
Ai lăsat moștenitor?”
Ei porunca ascultând
Și precum a zis făcând,
Unul privea și plângea
Ceilalți când îl ciomăgea.
Judecătorul văzând
S-a răstit la el zicând:
- Pentru ce și tu nu dai?
Ce te uiți așa și stai?
El răspunse: - Ce fel eu
Poci să bat pe tatăl meu?
Nu dau în el d-aș ști chiar
Că nu iau nimic măcar.
Județul strigă atunci:
- Ajunge, nu-i mai dați munci.
Iată, mortul a vorbit
Ș-a spus cin' l-a fost iubit,
Acest dar al său fecior
Va fi și moștenitor.

Fabula Ciobanul și Măgarul de Anton Pann

CIOBANUL ȘI MĂGARUL



Cum dormea un biet cioban
La umbra unui tufan,
Măgarul ăși pășuna
Și de căpăstru-l ține.
Doi hoți vin cu vicleșug
Și fac acest meșteșug:
Unulzise: - Să iau eu
Căpăstrul în capul meu,
Precum și al său samar
Și să mă prefac măgar,
Iar tu, măgarul luînd,
Mergi undeva mai curînd,
Că eu lesne poci scăpa
Cînd el să va deștepta.
Precum a zis făcînd dar,
Și hoțul stînd drept măgar,
Omul cînd s-a deșteptat
Și asupra-i s-a uitat,
Începu a să cruci,
Zicînd: - Fugi, drace, d-aci.
Iar hoțul privind la el
Îi zise într-acest fel:
- Stăpîne, eu drac nu sunt,
Să mă păzească cel sfînt,
Ci sunt chiar al tău măgar,
Poți să cunoști pe samar.
- Lucru ciudat, zise el,
Eu nu mă pricep ce fel!
Zise hoțul către prost:
- Stăpîne, eu om am fost,
Și la părinți cînd eram,
Totdeauna supăram,
Așa într-o zi pe loc,
Cum m-a blestemat cu foc,
În măgar m-am prefăcut
Ș-am plecat după păscut.
Umblînd pe cîmpul întins
Unul îndată m-a prins
Și ca un măgar pierdut
La dumneata m-a vîndut.
Acum, precum văz curat,
Părinții mei m-au iertat
Și iar m-am schimbat în om,
Cum pășteam supt acest pom.
Omul zise: - Fătul meu!
Dac-așa vru Dumnezeu,
Și de mine slobod ești,
dar vezi să nu mai greșești.
Deci ceva vreme trecînd,
Ciobanul la bîlci mergînd,
Și fiind cumpărător,
Văzu măgaru-n obor,
Îl cunoscu că e el
Și îi zise acest fel:
- Sărace, ce-ai greșit iar
De ai ajuns măgar!

Fabula Ciobanul și Măgarul de Anton Pann

CIOBANUL ȘI MĂGARUL



Cum dormea un biet cioban
La umbra unui tufan,
Măgarul ăși pășuna
Și de căpăstru-l ține.
Doi hoți vin cu vicleșug
Și fac acest meșteșug:
Unulzise: - Să iau eu
Căpăstrul în capul meu,
Precum și al său samar
Și să mă prefac măgar,
Iar tu, măgarul luînd,
Mergi undeva mai curînd,
Că eu lesne poci scăpa
Cînd el să va deștepta.
Precum a zis făcînd dar,
Și hoțul stînd drept măgar,
Omul cînd s-a deșteptat
Și asupra-i s-a uitat,
Începu a să cruci,
Zicînd: - Fugi, drace, d-aci.
Iar hoțul privind la el
Îi zise într-acest fel:
- Stăpîne, eu drac nu sunt,
Să mă păzească cel sfînt,
Ci sunt chiar al tău măgar,
Poți să cunoști pe samar.
- Lucru ciudat, zise el,
Eu nu mă pricep ce fel!
Zise hoțul către prost:
- Stăpîne, eu om am fost,
Și la părinți cînd eram,
Totdeauna supăram,
Așa într-o zi pe loc,
Cum m-a blestemat cu foc,
În măgar m-am prefăcut
Ș-am plecat după păscut.
Umblînd pe cîmpul întins
Unul îndată m-a prins
Și ca un măgar pierdut
La dumneata m-a vîndut.
Acum, precum văz curat,
Părinții mei m-au iertat
Și iar m-am schimbat în om,
Cum pășteam supt acest pom.
Omul zise: - Fătul meu!
Dac-așa vru Dumnezeu,
Și de mine slobod ești,
dar vezi să nu mai greșești.
Deci ceva vreme trecînd,
Ciobanul la bîlci mergînd,
Și fiind cumpărător,
Văzu măgaru-n obor,
Îl cunoscu că e el
Și îi zise acest fel:
- Sărace, ce-ai greșit iar
De ai ajuns măgar!

Fabula Vânătorul de Anton Pann

VÂNĂTORUL



Un vânător în pădure
Văzînd pe urs mîncînd mure,
Pușca la dînsul întinse,
Dar bine nu i se prinse;
Așa făcu judecată
Ca să vie altă dată.
Fiindcă, cum trebuieește,
Văzu unde lăcuiește.
Astfel gîndind, aci-l lasă
Și să duce trist acasă.
Deci într-o zi să-ntîlnește
C-un cojocar ce cîrpește
Și fără nici o-ndoială
Să apucă la tocmeală,
Zicînd: - Frate cojocare!
am o piele de vînzare
Bună de tot nestricată,
Tocma prin șale-mpușcată.
Cojocarul îi vorbește:
- Dară, frate, trebuie.
De lup e, or de ce treabă?
- E de urs, răspunse-n grabă.
- Aici o ai, or acasă?
- Ba, zise,-n pădurea deasă,
Că-i știu vizuina bine;
De vei, poți merge cu ine.
- Ce ceri pe ea? Este mare?
Îi făcu iar întrebare,
Este ca cea de berbece?
Ursul în pădură șade,
Ei să tocmesc cum să cade.
După ce i-a dat arvună.
Și bea-ldamașu-mpreună,
Să apucă vînătorul.
Vrînd pușca, o gătește,
Cu glonțuri o-nțepenște,
Cînd pe umăr s-o ardice,
Atunci cîrpaciul zice:
- Ai, frate, acum cu mine,
Să vezi cum ți-l culc de bine.
Necăjit, cu creață-n frunte,
Pleacă către ues la munte,
Ș-ajungînd pădurea deasă,
Ursul unde vrea să iasă,
Cojocarul îl oprește
Și, stînd, cu el să-nvoiește,
Că el aci să s-ascuză
La vreun copaciîn frunză,
Și d-acolo să privească
Pe urs cînd o să-l lovească.
Deci vînătorul pîndește,
Gîndește, să socotește
Cum și unde să-l lovească,
Pielea rău să nu-i găurească.
Tocma cînd își făcea planul,
Iacă și ursul, dușmanul,
Ieșea trosnind din pădurea
Și se ducea după mure.
Pușcașul, cum îl zărește,
Să spăimîntă, înlemne,
Stă și tremură de frică,
Perii-n cap i se ardică,
Să dea fugă e rușine,
Că cîrpaciul vedea bine.
Slobozi pușca în grabă,
Dar nu făcu nici o treabă,
Că nu căzu ursu-ndată
Cu o pușcătură dată.
Să mai umple vreme n-are,
Ursul venea spre el tare.
Neavînd altă ce face,




Cade jos, ca un mort zace.
Ursul, după ce sosește,
Peste dînsul să trîntește
Și să pune de ascultă
La urechea-i vreme multă,
Ca să vază dacă suflă.
Iar el săracul se umflă,
Era moarte să-l apuce,
Ursul pînă a se duce.
Și vîzîndu-l că nu mișcă,
Nici nu-l mușcă, nici nu-l pișcă,
Ci să pune de-l împute
Și merge-n pădure iute.
Apoi pușcașul se scoală
Galben, ca zăcut de boală.
Iar cîrpaciul vine-n grabă
Și începe de-l întreabă:
- Măi nene! măi frățioare!
Spune-mi drept, te jur pe soare,
Ursul ce vorbă îți spune
La urechea-ți cînd se pune?
Iar pușcașul zise: - Frate!
Îmi spuse lucruri ciudate:
Cum că de azi înainte
Ține, zise, bine minte
Și nici un lucru nu vinde
În mîini pînă nu-l vei prinde,
Nici bea cu tocmeală bună
Aldămașul împreună.

Fabula Vânătorul de Anton Pann

VÂNĂTORUL



Un vânător în pădure
Văzînd pe urs mîncînd mure,
Pușca la dînsul întinse,
Dar bine nu i se prinse;
Așa făcu judecată
Ca să vie altă dată.
Fiindcă, cum trebuieește,
Văzu unde lăcuiește.
Astfel gîndind, aci-l lasă
Și să duce trist acasă.
Deci într-o zi să-ntîlnește
C-un cojocar ce cîrpește
Și fără nici o-ndoială
Să apucă la tocmeală,
Zicînd: - Frate cojocare!
am o piele de vînzare
Bună de tot nestricată,
Tocma prin șale-mpușcată.
Cojocarul îi vorbește:
- Dară, frate, trebuie.
De lup e, or de ce treabă?
- E de urs, răspunse-n grabă.
- Aici o ai, or acasă?
- Ba, zise,-n pădurea deasă,
Că-i știu vizuina bine;
De vei, poți merge cu ine.
- Ce ceri pe ea? Este mare?
Îi făcu iar întrebare,
Este ca cea de berbece?
Ursul în pădură șade,
Ei să tocmesc cum să cade.
După ce i-a dat arvună.
Și bea-ldamașu-mpreună,
Să apucă vînătorul.
Vrînd pușca, o gătește,
Cu glonțuri o-nțepenște,
Cînd pe umăr s-o ardice,
Atunci cîrpaciul zice:
- Ai, frate, acum cu mine,
Să vezi cum ți-l culc de bine.
Necăjit, cu creață-n frunte,
Pleacă către ues la munte,
Ș-ajungînd pădurea deasă,
Ursul unde vrea să iasă,
Cojocarul îl oprește
Și, stînd, cu el să-nvoiește,
Că el aci să s-ascuză
La vreun copaciîn frunză,
Și d-acolo să privească
Pe urs cînd o să-l lovească.
Deci vînătorul pîndește,
Gîndește, să socotește
Cum și unde să-l lovească,
Pielea rău să nu-i găurească.
Tocma cînd își făcea planul,
Iacă și ursul, dușmanul,
Ieșea trosnind din pădurea
Și se ducea după mure.
Pușcașul, cum îl zărește,
Să spăimîntă, înlemne,
Stă și tremură de frică,
Perii-n cap i se ardică,
Să dea fugă e rușine,
Că cîrpaciul vedea bine.
Slobozi pușca în grabă,
Dar nu făcu nici o treabă,
Că nu căzu ursu-ndată
Cu o pușcătură dată.
Să mai umple vreme n-are,
Ursul venea spre el tare.
Neavînd altă ce face,




Cade jos, ca un mort zace.
Ursul, după ce sosește,
Peste dînsul să trîntește
Și să pune de ascultă
La urechea-i vreme multă,
Ca să vază dacă suflă.
Iar el săracul se umflă,
Era moarte să-l apuce,
Ursul pînă a se duce.
Și vîzîndu-l că nu mișcă,
Nici nu-l mușcă, nici nu-l pișcă,
Ci să pune de-l împute
Și merge-n pădure iute.
Apoi pușcașul se scoală
Galben, ca zăcut de boală.
Iar cîrpaciul vine-n grabă
Și începe de-l întreabă:
- Măi nene! măi frățioare!
Spune-mi drept, te jur pe soare,
Ursul ce vorbă îți spune
La urechea-ți cînd se pune?
Iar pușcașul zise: - Frate!
Îmi spuse lucruri ciudate:
Cum că de azi înainte
Ține, zise, bine minte
Și nici un lucru nu vinde
În mîini pînă nu-l vei prinde,
Nici bea cu tocmeală bună
Aldămașul împreună.

Fabula Planul Simigiului de Anton Pann

PLANUL SIMIGIULUI



Un simigiu oarecînd
Covrigi, simiți încărcînd,
A umblat din sat în sat
Și schimbînd, pe oau i-au dat:
Deci tabla-n cat dacă ia
Cu acele oau pe ea,
Să întorcea la oraș
Ca și un negustoraș.
Dar pe drum cînd să ducea,
Să gîndea și plan făcea:
,,Cum sunt, zise aste oau,
Tot bune, proaspete, nuoau,
Care-s cinci sute, să zic,
De vor prisosi, nu stric,
D-oi sta la cloști să le pui,
Tot oul o să-mi dea pui.
Să zic acum c-a crescut
Și găini mari s-a făcut,
Astea-ntr-o zi peste tot
Cinci sute de oau îmi scot.
Să le vînz ca un sărac,
Ceva părăluțe fac.
Cinci sute de găini dar,
Clocind o să-mi dea pui iar,
Fiecare douăzeci.
Ho! ho! Stane, unde pleci?
Stăi să vedem cîte fac,
Apoi cum o să mă-mbrac!
Socoteală nu au,
Cinci sute de cloști îmi dau
O sută de sute-n cap,
Hait! de sărăcie scap.”
Cînd zise ,,hait”, bucurat,
Își uită că e-ncărcat.
Și sărind sus ca un țap,
Dete tabla peste cap,
Oule pe jos turti
Și planul își izbuti.

        *

Mulți mari lucruri socotesc
Și nici mici nu isprăvesc.

Fabula Planul Simigiului de Anton Pann

PLANUL SIMIGIULUI



Un simigiu oarecînd
Covrigi, simiți încărcînd,
A umblat din sat în sat
Și schimbînd, pe oau i-au dat:
Deci tabla-n cat dacă ia
Cu acele oau pe ea,
Să întorcea la oraș
Ca și un negustoraș.
Dar pe drum cînd să ducea,
Să gîndea și plan făcea:
,,Cum sunt, zise aste oau,
Tot bune, proaspete, nuoau,
Care-s cinci sute, să zic,
De vor prisosi, nu stric,
D-oi sta la cloști să le pui,
Tot oul o să-mi dea pui.
Să zic acum c-a crescut
Și găini mari s-a făcut,
Astea-ntr-o zi peste tot
Cinci sute de oau îmi scot.
Să le vînz ca un sărac,
Ceva părăluțe fac.
Cinci sute de găini dar,
Clocind o să-mi dea pui iar,
Fiecare douăzeci.
Ho! ho! Stane, unde pleci?
Stăi să vedem cîte fac,
Apoi cum o să mă-mbrac!
Socoteală nu au,
Cinci sute de cloști îmi dau
O sută de sute-n cap,
Hait! de sărăcie scap.”
Cînd zise ,,hait”, bucurat,
Își uită că e-ncărcat.
Și sărind sus ca un țap,
Dete tabla peste cap,
Oule pe jos turti
Și planul își izbuti.

        *

Mulți mari lucruri socotesc
Și nici mici nu isprăvesc.

Anton Pann Biografie

ANTON PANN BIOGRAFIE







1796  ( sau 1797, fie și 1794 (. Se naște în Bulgaria, la Sliven
( cica 250 km, în linie dreaptă, de Sofia ),
din : Pantoleon Petrov, tată ( de meserie căldărar ), și dumneaei Tomaida, mamă -
cel care în cărțile sale se va citi Anton Pann.
Tatăl răposează înainte de vreme, lăsînd în urmă-i o văduvă și trei orfani.

1806-1812 Războiul ruso-turc. Peregrinările Tomaidei și ale fiilor ei la nord de Dunăre.
Familia Petrov se stabilește la Chișinău.
1809  Junele Anton intră corist ( soprano ) la biserica mare din Chișinău.
Învață el acum românește ?
1812 Campania lui Napoleon în Rusia. Familia Petroveanu se mută la București.
Anton Pann e paracliser la biserica Olari și cîntăreș la biserica Sfinților.
1816-1819  Tînărul paracliser studiază doi ani la școala lui Petru Efesiul.
1820 Nefericita căsătorie a lui Anton Pann cu Zamfira Agurizean ( fată fără zestre ), care ,,chiar în ziua cununii a fugit și m-a lăsat și dealul Mitropoliei ( La Mitropolie se pronunțau Divorțurile (.
după șapte ani sa pronunțat divorțul lui A. Pann.
1821 ,,Zavera” lui Tudor. Eteria. Pann s-ar fi refugiat, după modelul boierilor la Brașov.
1826  Dascăl la o școală patronată de episcopia din Rîmnicul-Vîlcea. Ține ,,lecții” de muzică
maicilor de la mănăstirea Dintr-un Lemn ( lîngă Govora ).
1831 Poezii deosebite sau Cîntece de lume.
1832 Îndreptătorul bețivilor.
1841 Fabule și istorioare ; Noul Doxastar.
1843 Propietar de tipografie. Cărțile editate vor purta pe copertă,
în partea de jos, iscripția :
,,În tipografia lui Anton Pann”
1852 Cîntătorul beției ; reapare Povestea vorbii.
1853 Nezdrăvăniile lui Nastratin Hogea.
1854 2 noiembrie moare de tifos ,,l-ani cinzeci și șapte punct”
fu înmormîntat în curtea bisericii Lucaci din proximitatea locuinței sale,
unde i se ridică mai tîrziu un bust.

Mormîntul e simplu, pe cruce putîndu-se citi versurile emoționantului epitaf :


,,Aici s-a mutat cu jale
În cel mai din urmă an
Care în cărțile sale
Se citește Anton Pann.


Acum mîna-i încetază,
Ce la scris mereu ședea,
Nopți întregi nu mai lucrează
La lumină cărți să dea.


Împlinindu-și datoria
Și talantul nengropînd,
Ș-a făcut călătoria,
Dînd în lume altor rînd”

Anton Pann Biografie

ANTON PANN BIOGRAFIE







1796  ( sau 1797, fie și 1794 (. Se naște în Bulgaria, la Sliven
( cica 250 km, în linie dreaptă, de Sofia ),
din : Pantoleon Petrov, tată ( de meserie căldărar ), și dumneaei Tomaida, mamă -
cel care în cărțile sale se va citi Anton Pann.
Tatăl răposează înainte de vreme, lăsînd în urmă-i o văduvă și trei orfani.

1806-1812 Războiul ruso-turc. Peregrinările Tomaidei și ale fiilor ei la nord de Dunăre.
Familia Petrov se stabilește la Chișinău.
1809  Junele Anton intră corist ( soprano ) la biserica mare din Chișinău.
Învață el acum românește ?
1812 Campania lui Napoleon în Rusia. Familia Petroveanu se mută la București.
Anton Pann e paracliser la biserica Olari și cîntăreș la biserica Sfinților.
1816-1819  Tînărul paracliser studiază doi ani la școala lui Petru Efesiul.
1820 Nefericita căsătorie a lui Anton Pann cu Zamfira Agurizean ( fată fără zestre ), care ,,chiar în ziua cununii a fugit și m-a lăsat și dealul Mitropoliei ( La Mitropolie se pronunțau Divorțurile (.
după șapte ani sa pronunțat divorțul lui A. Pann.
1821 ,,Zavera” lui Tudor. Eteria. Pann s-ar fi refugiat, după modelul boierilor la Brașov.
1826  Dascăl la o școală patronată de episcopia din Rîmnicul-Vîlcea. Ține ,,lecții” de muzică
maicilor de la mănăstirea Dintr-un Lemn ( lîngă Govora ).
1831 Poezii deosebite sau Cîntece de lume.
1832 Îndreptătorul bețivilor.
1841 Fabule și istorioare ; Noul Doxastar.
1843 Propietar de tipografie. Cărțile editate vor purta pe copertă,
în partea de jos, iscripția :
,,În tipografia lui Anton Pann”
1852 Cîntătorul beției ; reapare Povestea vorbii.
1853 Nezdrăvăniile lui Nastratin Hogea.
1854 2 noiembrie moare de tifos ,,l-ani cinzeci și șapte punct”
fu înmormîntat în curtea bisericii Lucaci din proximitatea locuinței sale,
unde i se ridică mai tîrziu un bust.

Mormîntul e simplu, pe cruce putîndu-se citi versurile emoționantului epitaf :


,,Aici s-a mutat cu jale
În cel mai din urmă an
Care în cărțile sale
Se citește Anton Pann.


Acum mîna-i încetază,
Ce la scris mereu ședea,
Nopți întregi nu mai lucrează
La lumină cărți să dea.


Împlinindu-și datoria
Și talantul nengropînd,
Ș-a făcut călătoria,
Dînd în lume altor rînd”

Fabula Nepotul Împrumutat de Anton Pann

NEPOTUL ÎMPRUMUTAT



Unul având un nepot
Sărac și lipsit de tot,
Vine într-o zi la el
Și să roagă-ntr-acest fel:
- Unchiule, bine mă știi
Că n-am coprins, nici moșii,
Bani nu mi-a dat Dumnezeu,
Să negustoresc și eu.
La multe mă cam pricep,
Dar n-am cu ce să încep,
Nădăjdia a m-ajuta
N-am decât la dumneata;
De aceea, unchiul meu,
Mă rog la Dumnezeu,
Să-mi dai cinci sute de lei,
Ca să fac negoț cu ei,
Ș-în jumătate de an
Ț-îi răspunz pân' la un ban.
Unchiul său s-a îndurat
La vorba ce l-a rugat
Și mâna sa ardicând
Îi arătă sus, zicând:
- Vezi acea oală din cui?
Eu ce am acolo pui.
Caută, și câți găsești,
Numărați să-i priimești.
Nepotul său, bucuros,
A dat pe loc oala jos
Și numărând a găsit
Tocma cât i-a trebuit.
Deci, luându-i, a plecat,
De unchiul său ajutat,
Și umblând în sus, în jos,
Să negustorea frumos.
Dar la numitul soroc
Nu s-a dus să-i dea la loc.
Nici unchiul său nu-i cerea,
Lăsând să-i dea când va vrea
Multă vreme a trecut,
Unchiul său tot a tăcut.
Deci nepotul socotind
C-a uitat, nepomenind,
Să duse la dânsul iar,
Cu aceleași vorbe chiar,
Văitându-se și plângând,
Multe nevoi arătând.
Cu rugăciuni pân' la cer.
Ca și alți săraci cum cer.
Unchiul său cel înșelat
Și d-al doilea rugat
N-a zis nimic, a tăcut,
C-a uitat s-a prefăcut
Și, iar spre cui căutând,
Arată oala, zicând:
- Acolo oricâți găsești,
Ia-i să negustorești.
Nepotul iar bucuros
A dat oala pe loc jos.
Dar dacă a căutat,
Nimic în ea n-a aflat.
Și cu părere de rău
A zis către unchiul său:
- Unchiule, iar o ardic,
Că nu e în ea nimic.
Deci unchiul său n-a ascuns,
Ci-îi dete acest răspuns:
- Apoi de când ai luat
Într-însa ai mai băgat,
Și ai venit iar să cei
Că să găsești și să iei?

Fabula Nepotul Împrumutat de Anton Pann

NEPOTUL ÎMPRUMUTAT



Unul având un nepot
Sărac și lipsit de tot,
Vine într-o zi la el
Și să roagă-ntr-acest fel:
- Unchiule, bine mă știi
Că n-am coprins, nici moșii,
Bani nu mi-a dat Dumnezeu,
Să negustoresc și eu.
La multe mă cam pricep,
Dar n-am cu ce să încep,
Nădăjdia a m-ajuta
N-am decât la dumneata;
De aceea, unchiul meu,
Mă rog la Dumnezeu,
Să-mi dai cinci sute de lei,
Ca să fac negoț cu ei,
Ș-în jumătate de an
Ț-îi răspunz pân' la un ban.
Unchiul său s-a îndurat
La vorba ce l-a rugat
Și mâna sa ardicând
Îi arătă sus, zicând:
- Vezi acea oală din cui?
Eu ce am acolo pui.
Caută, și câți găsești,
Numărați să-i priimești.
Nepotul său, bucuros,
A dat pe loc oala jos
Și numărând a găsit
Tocma cât i-a trebuit.
Deci, luându-i, a plecat,
De unchiul său ajutat,
Și umblând în sus, în jos,
Să negustorea frumos.
Dar la numitul soroc
Nu s-a dus să-i dea la loc.
Nici unchiul său nu-i cerea,
Lăsând să-i dea când va vrea
Multă vreme a trecut,
Unchiul său tot a tăcut.
Deci nepotul socotind
C-a uitat, nepomenind,
Să duse la dânsul iar,
Cu aceleași vorbe chiar,
Văitându-se și plângând,
Multe nevoi arătând.
Cu rugăciuni pân' la cer.
Ca și alți săraci cum cer.
Unchiul său cel înșelat
Și d-al doilea rugat
N-a zis nimic, a tăcut,
C-a uitat s-a prefăcut
Și, iar spre cui căutând,
Arată oala, zicând:
- Acolo oricâți găsești,
Ia-i să negustorești.
Nepotul iar bucuros
A dat oala pe loc jos.
Dar dacă a căutat,
Nimic în ea n-a aflat.
Și cu părere de rău
A zis către unchiul său:
- Unchiule, iar o ardic,
Că nu e în ea nimic.
Deci unchiul său n-a ascuns,
Ci-îi dete acest răspuns:
- Apoi de când ai luat
Într-însa ai mai băgat,
Și ai venit iar să cei
Că să găsești și să iei?

Fabula Cine Știe Carte Are Patru Ochi de Anton Pann

Un țăran tot auzind
Pe unii, alții voebind:
,,Câți știu carte și citesc
Cu patru ochii să bumesc”,
A plecat la târg și el.
În desagă cu un miel.
Vându mielu, luă bani
Și merse prin lipscani
De ochi de om întrebând
La ce negustori sâ vând,
Cu care poate citi,
A scrie ș-a socoti.
Un boltaș l-a auzit
Și după ce l-a poftit,
I-a dat niște ochelari
Ca să vază toate mari.
El dacă i-au așezat
Ș-ntr-o carte s-a uitat,
A zis: - Apoi mă căznesc
Ș-uite, nu poci să citesc.
Neguțătorul, ș-alti având,
I le arătă zicând:
- Vezi, ăștia sunt boierești,
Doar vei putea să citești.
El prin ei cum s-a uitat
A zis: - Geabă mi le-ai dat,
Că nu poci citi de loc;
Să vede că n-am noroc.
Boltașul, privind la el,
I-a zis: - Eu mai am un fel
Și crez c-o poți cu ei.
Dar sunt prea scumpi și nu iei.
El zise: - Adu-i încoci.
Fie scumpi, numai să poci.
Dacă i-a dat, a zis iar:
- Și cu acești în zădar,
Că, uite, ochii-mi bleojdesc
Și tot nu poci să poci să citesc.
Of! și ce poftă aveam,
Acasă când mă gândeam!
Vânzătorul l-a-ntrebat:
- cum te văz, n-ai învățat,
Și acuma te căznești
Pentru întâi să citești?
- Vezii bine, a răspuns el,
D-aceea venii c-un miel,
Că d-aș ști eu să citesc,
De aștea ce-mi trebuiesc?

Fabula Cine Știe Carte Are Patru Ochi de Anton Pann

Un țăran tot auzind
Pe unii, alții voebind:
,,Câți știu carte și citesc
Cu patru ochii să bumesc”,
A plecat la târg și el.
În desagă cu un miel.
Vându mielu, luă bani
Și merse prin lipscani
De ochi de om întrebând
La ce negustori sâ vând,
Cu care poate citi,
A scrie ș-a socoti.
Un boltaș l-a auzit
Și după ce l-a poftit,
I-a dat niște ochelari
Ca să vază toate mari.
El dacă i-au așezat
Ș-ntr-o carte s-a uitat,
A zis: - Apoi mă căznesc
Ș-uite, nu poci să citesc.
Neguțătorul, ș-alti având,
I le arătă zicând:
- Vezi, ăștia sunt boierești,
Doar vei putea să citești.
El prin ei cum s-a uitat
A zis: - Geabă mi le-ai dat,
Că nu poci citi de loc;
Să vede că n-am noroc.
Boltașul, privind la el,
I-a zis: - Eu mai am un fel
Și crez c-o poți cu ei.
Dar sunt prea scumpi și nu iei.
El zise: - Adu-i încoci.
Fie scumpi, numai să poci.
Dacă i-a dat, a zis iar:
- Și cu acești în zădar,
Că, uite, ochii-mi bleojdesc
Și tot nu poci să poci să citesc.
Of! și ce poftă aveam,
Acasă când mă gândeam!
Vânzătorul l-a-ntrebat:
- cum te văz, n-ai învățat,
Și acuma te căznești
Pentru întâi să citești?
- Vezii bine, a răspuns el,
D-aceea venii c-un miel,
Că d-aș ști eu să citesc,
De aștea ce-mi trebuiesc?