Poezia Noi Vom Rîde La Urmă de Eugen Jebeleanu

NOI VOM RÎDE LA URMĂ



Sst ! taci : va fi război !
Spun dînșii răzvrăților, - cu groază.
Iar eu mă înspăimînt, gîndind că-n largul mării
Se va opri măreața, mândra luntre vitează
Care-ar putea să-nfrîngă-a lor Armade.




Pornească ei războiul,
Și trupul ducă-ni-l la abatoare !
Și, totuși, numai noi suntem
Cei cari - crăpînd - nimic nu pierd ; cei care
Vedea-și-vor luntrea-n albatros schimbată.




Noi sîntem cei ce poruncesc ;
A inimilor storuri ni-s uneori lăsate,
Mai stă, din cînd în cînd, vitează noastră luntre,
Dar noi sîntem cei cari, pe ne-așteaptate,
Vom da la fund domneștile urzeli.




Pornească ei războiul.
Războiul nostru veșnic cu mult mai pregătite.
Mărețele minuni ale-omeneștii minți
Ni-s nouă hărăzite.
Și cei ce-or rîde la sfîrșit - noi suntem.

Poezia Noi Vom Rîde La Urmă de Eugen Jebeleanu

NOI VOM RÎDE LA URMĂ



Sst ! taci : va fi război !
Spun dînșii răzvrăților, - cu groază.
Iar eu mă înspăimînt, gîndind că-n largul mării
Se va opri măreața, mândra luntre vitează
Care-ar putea să-nfrîngă-a lor Armade.




Pornească ei războiul,
Și trupul ducă-ni-l la abatoare !
Și, totuși, numai noi suntem
Cei cari - crăpînd - nimic nu pierd ; cei care
Vedea-și-vor luntrea-n albatros schimbată.




Noi sîntem cei ce poruncesc ;
A inimilor storuri ni-s uneori lăsate,
Mai stă, din cînd în cînd, vitează noastră luntre,
Dar noi sîntem cei cari, pe ne-așteaptate,
Vom da la fund domneștile urzeli.




Pornească ei războiul.
Războiul nostru veșnic cu mult mai pregătite.
Mărețele minuni ale-omeneștii minți
Ni-s nouă hărăzite.
Și cei ce-or rîde la sfîrșit - noi suntem.

Poezia Cutemură-te, Pămînt ! de Eugen Jebeleanu

CUTREMURĂ-TE, PĂMÎNT !




A chefuit din nou grofeasca Hunie ;
Din turn, proptită-n coate, vitejească,
Își asmuți, în haite crunte, zbirii
Pe răzvrătiții-amarnici, să-i stîrpească :
Cîntec vechi, cîntec vechi.




Își scutura-n alcov, sus, clopoțelul
- În timp ce, jos, era ucis poporul :
Fecioara-aceasta-n veci batjocorită )
Bărbatul-tîrfă, el, provocatorul :
Cîntec vechi, cîntec vechi.




Se spulberă sămînța muncii noastre,
Durerea noastră peste țări răsună.
Iar ei trăiesc cum le-au trăit părinții,
Că-n pusta lor pustie-i pace bună :
Cîntec, cîntec vechi.




De mii de ani, sau poate mai demult
Își umflă-ntr-una nările. Nici cînd
N-a stat securea, n-a stat cîntat lor
Grofesc, - peste cutremure căzînd :
Cîntec vechi, cîntec vechi.




Ci zguduie-te azi, Pămînt, căci - iată -
Năroade turnuri vechi se prăbușesc,
Și pe însîngerate străzi frumoase
Ruinele stăpînii și-i strivesc :
Cîntec vechi, cînec vechi.

Poezia Cutemură-te, Pămînt ! de Eugen Jebeleanu

CUTREMURĂ-TE, PĂMÎNT !




A chefuit din nou grofeasca Hunie ;
Din turn, proptită-n coate, vitejească,
Își asmuți, în haite crunte, zbirii
Pe răzvrătiții-amarnici, să-i stîrpească :
Cîntec vechi, cîntec vechi.




Își scutura-n alcov, sus, clopoțelul
- În timp ce, jos, era ucis poporul :
Fecioara-aceasta-n veci batjocorită )
Bărbatul-tîrfă, el, provocatorul :
Cîntec vechi, cîntec vechi.




Se spulberă sămînța muncii noastre,
Durerea noastră peste țări răsună.
Iar ei trăiesc cum le-au trăit părinții,
Că-n pusta lor pustie-i pace bună :
Cîntec, cîntec vechi.




De mii de ani, sau poate mai demult
Își umflă-ntr-una nările. Nici cînd
N-a stat securea, n-a stat cîntat lor
Grofesc, - peste cutremure căzînd :
Cîntec vechi, cîntec vechi.




Ci zguduie-te azi, Pămînt, căci - iată -
Năroade turnuri vechi se prăbușesc,
Și pe însîngerate străzi frumoase
Ruinele stăpînii și-i strivesc :
Cîntec vechi, cînec vechi.

Poezia Cîntec Înaintea Secerișului de Eugen Jebeleanu

CÎNTEC ÎNAINTEA SECERIȘULUI



Mînie, jaruri sub cenușă,
Pumni strînși, mîini amenințătoare,
Turbate glasuri ne-ndurate,
S-apropie-a voastră sărbătoare !




Cîmpii, de seceriș gătite,
Tu, ură strînsă-n beregată,
Voi, dtrpte coase ridicate,
Serbarea roșie s-arată.



Maghiara lene se urnește,
Sar corzi întinse, mîniate.
Trufiile se tupilează,
Se-ascund tăceri înspăimîntate.




Va fi maghiară sărbătoare :
Grîu, sînge, tidve - om secera.
Sporește secta sfintei furii,
Vom secera, nu tremura !


1913

Poezia Cîntec Înaintea Secerișului de Eugen Jebeleanu

CÎNTEC ÎNAINTEA SECERIȘULUI



Mînie, jaruri sub cenușă,
Pumni strînși, mîini amenințătoare,
Turbate glasuri ne-ndurate,
S-apropie-a voastră sărbătoare !




Cîmpii, de seceriș gătite,
Tu, ură strînsă-n beregată,
Voi, dtrpte coase ridicate,
Serbarea roșie s-arată.



Maghiara lene se urnește,
Sar corzi întinse, mîniate.
Trufiile se tupilează,
Se-ascund tăceri înspăimîntate.




Va fi maghiară sărbătoare :
Grîu, sînge, tidve - om secera.
Sporește secta sfintei furii,
Vom secera, nu tremura !


1913

Poezia Fii Blestemat Cu Toții Ai Tăi ! de Eugen Jebeleanu

FII BLESTEMAT CU TOȚII AI TĂI !



Nu ești mîhnit de jalea mumii tale,
Nu de averile-ți cu boi și cu tarlala,
Ci de zdrobita țară-ți este jale,
C-o fură grofi și popi, din deal în vale.




Ți-i inima-necată de suspine,
Nu pentru pruncii tăi, nici pentru tine,
Dar ceruri s-au deschis, de jale pline,
Și-atît amar s-a adunat, mulțime.



Văi că nu poți să stai acum în frunte !
Viteaz, cumplit, plin de mînii ne-nfrunte,
În cugetul maghiar să poți pătrunde,
Să tremure dușmanul orișiunde.



Vai ce păcat de tine ! Ce păcat
De noi ! Tot ce-am păstrat, am strîns, și-am dat
Din mișelie,-i azi prunc lepădat,
Ce ne acuză, neînduplecat.



Dac-ai mai crede și-azi cu-nflăcărare,
Mai roșu ai fi ca vinul roșu-n soare
Și decît purpura strălucitoare,
Și decît orice nume roș mai tare.




De-ai mai putea, ce-ai mai izbi, ce-ai da
Jur împrejur ! Cum s-ar mai lumina
Maghiara noapte, cum ai mai tăia
Cu rima și cu spada, buba rea.



A vieții sare-ai fi : răzbunător
Al crimelor grofești ;-nalt protector
De grămătici maghiari, ne-ndurător
Biciuitor viteaz al tuturor.




Zadarnic vai, te zbuciumi mîniat,
Ți-i sîngele mereu mai subțiat,
N-ai ură-n tine cît ai vrea, turbat :
Cu-ntreaga-ți spiță-n veci fii blestemat !


1912

Poezia Fii Blestemat Cu Toții Ai Tăi ! de Eugen Jebeleanu

FII BLESTEMAT CU TOȚII AI TĂI !



Nu ești mîhnit de jalea mumii tale,
Nu de averile-ți cu boi și cu tarlala,
Ci de zdrobita țară-ți este jale,
C-o fură grofi și popi, din deal în vale.




Ți-i inima-necată de suspine,
Nu pentru pruncii tăi, nici pentru tine,
Dar ceruri s-au deschis, de jale pline,
Și-atît amar s-a adunat, mulțime.



Văi că nu poți să stai acum în frunte !
Viteaz, cumplit, plin de mînii ne-nfrunte,
În cugetul maghiar să poți pătrunde,
Să tremure dușmanul orișiunde.



Vai ce păcat de tine ! Ce păcat
De noi ! Tot ce-am păstrat, am strîns, și-am dat
Din mișelie,-i azi prunc lepădat,
Ce ne acuză, neînduplecat.



Dac-ai mai crede și-azi cu-nflăcărare,
Mai roșu ai fi ca vinul roșu-n soare
Și decît purpura strălucitoare,
Și decît orice nume roș mai tare.




De-ai mai putea, ce-ai mai izbi, ce-ai da
Jur împrejur ! Cum s-ar mai lumina
Maghiara noapte, cum ai mai tăia
Cu rima și cu spada, buba rea.



A vieții sare-ai fi : răzbunător
Al crimelor grofești ;-nalt protector
De grămătici maghiari, ne-ndurător
Biciuitor viteaz al tuturor.




Zadarnic vai, te zbuciumi mîniat,
Ți-i sîngele mereu mai subțiat,
N-ai ură-n tine cît ai vrea, turbat :
Cu-ntreaga-ți spiță-n veci fii blestemat !


1912

Poezia Lecție de Istorie Pentru Copii de Eugen Jebeleanu

LECȚIE DE ISTORIE PENTRU COPII



Cucerit-au țara asta
Sciții bravi și plini de fală,
Plani de milă cu poporul :
Asta se învață-n școală.



N-a fost astfel, zece veacuri.
Crunt o duse muncitorul.
Dimni, un pumn, legară cobză
Iobăgimea-ntreg poporul.



Fu gogată țara noastră.
Are holde, codrii-odoare.
Dar, ce biet poporul strîns-a,
Pun boierii-n buzunare.




Doar bogatul, doar hapsînul,
Se-nfruntau din tot ce bun îi.
Cei ce lucră, milioane,
Beznele-i strîngeau și funii.




Inima ni-i azi mai dîrză
Pruncii-s, pali, dar bolta-albastră
De s-ar frînge, și-ncă, mîine
alta fi-va țara nostră.




Țara-n care pun cătușe
Domnii - a ta-i, a tuturor :
Pregătescă-se de luptă
Palii fii de muncitori.



Soare bun e-n țara asta,
Aer ce te-mbujorează.
De-o veni domni să ni-l fure,
Smulge-l-va munca vitează.




Sus, copii, la-nvățătură,
La război, la sănătate !
Mîine, voi veți fi poporul,
Țării noastre libertate.

Poezia Lecție de Istorie Pentru Copii de Eugen Jebeleanu

LECȚIE DE ISTORIE PENTRU COPII



Cucerit-au țara asta
Sciții bravi și plini de fală,
Plani de milă cu poporul :
Asta se învață-n școală.



N-a fost astfel, zece veacuri.
Crunt o duse muncitorul.
Dimni, un pumn, legară cobză
Iobăgimea-ntreg poporul.



Fu gogată țara noastră.
Are holde, codrii-odoare.
Dar, ce biet poporul strîns-a,
Pun boierii-n buzunare.




Doar bogatul, doar hapsînul,
Se-nfruntau din tot ce bun îi.
Cei ce lucră, milioane,
Beznele-i strîngeau și funii.




Inima ni-i azi mai dîrză
Pruncii-s, pali, dar bolta-albastră
De s-ar frînge, și-ncă, mîine
alta fi-va țara nostră.




Țara-n care pun cătușe
Domnii - a ta-i, a tuturor :
Pregătescă-se de luptă
Palii fii de muncitori.



Soare bun e-n țara asta,
Aer ce te-mbujorează.
De-o veni domni să ni-l fure,
Smulge-l-va munca vitează.




Sus, copii, la-nvățătură,
La război, la sănătate !
Mîine, voi veți fi poporul,
Țării noastre libertate.

Poezia Vinul Domnișorilor Veseli de Eugen Jebeleanu

VINUL DOMNIȘORILOR VESELI



Cu cheflii domnișori,
Drepte, am băut și eu.
Gura, d-aia aspră mi-i ;
Neagră, inima în piept.




Poate că din vinul lor,
M-am și amețit cîndva.
D-aia greață mi-i atît,
D-aia știu eu să urăsc.




Multă-i, vai, în vinul lor
Veninoasa -nțelepciune,
Multă-i cinstea necurată,
Multă-i mila ucigașă.




Faima ăstui vin domnesc
O s-o cînt azi tuturor :
Nopți urîte, de beție,
Mi-ați adus, voi, aurora.





La domnișorescul vin
Vreau să-l duc pe-acel ce ținta
Și-a uitat-o și pe-acela
Ce de soartă-i strîns în clește.




Din domnișorescul vin,
Se ridică răzbunarea
Și dreptatea, ura, sila,
Și măreață, bătălia.

Poezia Vinul Domnișorilor Veseli de Eugen Jebeleanu

VINUL DOMNIȘORILOR VESELI



Cu cheflii domnișori,
Drepte, am băut și eu.
Gura, d-aia aspră mi-i ;
Neagră, inima în piept.




Poate că din vinul lor,
M-am și amețit cîndva.
D-aia greață mi-i atît,
D-aia știu eu să urăsc.




Multă-i, vai, în vinul lor
Veninoasa -nțelepciune,
Multă-i cinstea necurată,
Multă-i mila ucigașă.




Faima ăstui vin domnesc
O s-o cînt azi tuturor :
Nopți urîte, de beție,
Mi-ați adus, voi, aurora.





La domnișorescul vin
Vreau să-l duc pe-acel ce ținta
Și-a uitat-o și pe-acela
Ce de soartă-i strîns în clește.




Din domnișorescul vin,
Se ridică răzbunarea
Și dreptatea, ura, sila,
Și măreață, bătălia.

Poezia Plînsetul Meu de Eugen Jebeleanu

PLÎNSETUL MEU



Cel care-i plîns de mine, să nu plîngă
Și cel ce-ngroapă, groapa să n-o sape :
Sînt rege pe regatul de morminte
Și-n plînsul meu întregul plîns încape.





De plîng, întreaga Viață plînge,
Ruini, dezastre, chinuri și blesteme.
Și dacă-mi strig durerile în vînturi,
Tot ce-i predestinat prin mine geme.






Să împrumut pe cel care mi-i drag
Cu lacrimi și dureri eu pot prea bine.
Și chiar și-n moarte, falnic și frumos
Va fi cel ce-o să fie plîns de mine.

Poezia Plînsetul Meu de Eugen Jebeleanu

PLÎNSETUL MEU



Cel care-i plîns de mine, să nu plîngă
Și cel ce-ngroapă, groapa să n-o sape :
Sînt rege pe regatul de morminte
Și-n plînsul meu întregul plîns încape.





De plîng, întreaga Viață plînge,
Ruini, dezastre, chinuri și blesteme.
Și dacă-mi strig durerile în vînturi,
Tot ce-i predestinat prin mine geme.






Să împrumut pe cel care mi-i drag
Cu lacrimi și dureri eu pot prea bine.
Și chiar și-n moarte, falnic și frumos
Va fi cel ce-o să fie plîns de mine.

Poezia S-A-Nălțat Păunul de Eugen Jebeleanu

S-A-NĂLȚAT PĂUNUL



,,S-a-nălțat păunul, sus, pe metereze,
Bieți flăcăii noștri să-i descătușeze.''

Nalți păuni cu pene însorite, calde,
Spuneți tuturora : mîine, va fi altfel.

Mîine va fi altfel, altă țară noastră,
Lupte noi, ochi proaspeți rîd spre bolta albastră.

Vechi păduri maghiare gem sub vîntul proaspăt,
Așteptăm minunea nouă, noul oaspăt.

Sau - smintiți de suntem - groapa ne așteaptă
Sau credința noastră s-o vedea că-i dreaptă.

Flăcări noi, noi fauri, vise prea curate,
Ori sunteți, ori dacă nu, pieri-veți toate.

Sau, pe metereze, cruntul foc va crește
Sau tot în cîtușe sta-vom, mișelește.

Sau alte-nțelesuri vorbele-o să suie
Sau de nu viața tristă-o să rămîie.

,,S-a-nălțat păunul sus, pe metereze,
Bieți flăcăii noștri să-i descătușeze.''

Poezia S-A-Nălțat Păunul de Eugen Jebeleanu

S-A-NĂLȚAT PĂUNUL



,,S-a-nălțat păunul, sus, pe metereze,
Bieți flăcăii noștri să-i descătușeze.''

Nalți păuni cu pene însorite, calde,
Spuneți tuturora : mîine, va fi altfel.

Mîine va fi altfel, altă țară noastră,
Lupte noi, ochi proaspeți rîd spre bolta albastră.

Vechi păduri maghiare gem sub vîntul proaspăt,
Așteptăm minunea nouă, noul oaspăt.

Sau - smintiți de suntem - groapa ne așteaptă
Sau credința noastră s-o vedea că-i dreaptă.

Flăcări noi, noi fauri, vise prea curate,
Ori sunteți, ori dacă nu, pieri-veți toate.

Sau, pe metereze, cruntul foc va crește
Sau tot în cîtușe sta-vom, mișelește.

Sau alte-nțelesuri vorbele-o să suie
Sau de nu viața tristă-o să rămîie.

,,S-a-nălțat păunul sus, pe metereze,
Bieți flăcăii noștri să-i descătușeze.''

Poezia Spre Mîine de Eugen Jebeleanu

SPRE MÎINE


,,Oprește !'' Strigă-n urmă-n noapte,
Ziua de ieri, cu ceata-i dezmățată.
,,Oprește !'' Și eu fug ca o furtună.




,,Oprește !'' Trec printre hățișuri negre,
Săgeată zbor prin iad, prin nori, prin lună.
Și singur, singur, înainte.




M-așteaptă Mîine:-alerg nebun spre Mîine.
Tu mamă, tată, popi și voi poeți,
Nu-mi trebuiți, nu-mi trebuiți.




Străbuni și umbre și flăcăi de ieri,
Frați buni de sînge de pahare,
Urăsc ziua de ieri, rămîneți voi.




Străbat prin Bezna tristă, grea de vrajă.
,,Oprește !'' Nu. M-așteaptă-n zare Mîine.
M-așteaptă, și gonesc ca o furtună.

Poezia Spre Mîine de Eugen Jebeleanu

SPRE MÎINE


,,Oprește !'' Strigă-n urmă-n noapte,
Ziua de ieri, cu ceata-i dezmățată.
,,Oprește !'' Și eu fug ca o furtună.




,,Oprește !'' Trec printre hățișuri negre,
Săgeată zbor prin iad, prin nori, prin lună.
Și singur, singur, înainte.




M-așteaptă Mîine:-alerg nebun spre Mîine.
Tu mamă, tată, popi și voi poeți,
Nu-mi trebuiți, nu-mi trebuiți.




Străbuni și umbre și flăcăi de ieri,
Frați buni de sînge de pahare,
Urăsc ziua de ieri, rămîneți voi.




Străbat prin Bezna tristă, grea de vrajă.
,,Oprește !'' Nu. M-așteaptă-n zare Mîine.
M-așteaptă, și gonesc ca o furtună.

Poezia În Zorii Zilei, La Paris de Eugen Jebeleanu

ÎN ZORII ZILEI, LA PARIS




Înconjurat de raze mi-este chipul.
Pe unde trec, tăcerile tresar.
Trezesc din somn Parisul și, din slavă,
Soarele zorilor mă scaldă-n jar.




Dar cine-s eu ? Biruitorul treaz,
Cel ce-a pîndit soarele-n zări cum crește
Și care, în solara slavă-a zilei,
Mîndru și singur, numai el sclipește.




Cine sînt eu? Al Soarelui-Zeu preot,
Care jertfește nopților, stăpîn.
Se leagănă un clopot vechi. Poți bate.
Sînt preot, dar sînt preot păgîn.




Și-n zori, în timp ce clopotul răsună,
Aprind văpaia sub înaltul rug.
Pe rug și-n suflet, razele de soare
Se-nalță, vin și dănțuie și fug.




Evohe, sfîntă flacără, Zeu-Soare !
Mai doarme-n noapte codru-mpodobitul.
Eu sînt acel ce ți-a pîndit sosirea,
Sînt preotu-ți, bolnavul tău, smintitul.




Sînt palid? Raze purpurii pe mine !
Era mai rumen Ad, strămoșul meu,
Cînd îți slujea ca preot? Ai dreptate.
Vai, de-un mileniu-ngălbenesc mereu.




Sînt un martir din sfîntul Răsărit,
-Odraslă, poate-a vreunui mag, strămoșul-
Ce-și caută-alinarea-n Asfințit.
Sînt palid? Oh, Vopsește-mă în roșu !




Cumplit urăsc smolita-mi seminție
Ce zămislitu-m-a s-alerg, nebun
Și palid, spre urîtul Asfințit,
S-ador acolo Soarele-Stăpîn.




Ce-a fost? Tot una-i. Sîngele trudit e,
Mă-nchin luminii, focului cel viu
Și caut o minune sau un vis,
O taină. Și ce caut, nu mai știu.




Trîndavu-mi sînge oriental s-adapă
Însetoșat în ape de-asfințit :
Sînt Soarelui cea mai trudită rază
Și preotul cel mai mîhnit.




Un cînt mă -mbie. L-o fi murmurat
Odată-n Asia sfîntă o fată brună.
Simt un parfum : din flori miraculoase
L-a respirat, cîndva, poate-o străbună.




Ceva, ca o străveche vrajă,
Mă-mprejmuie - tăcut mi-aplec privirile,
Aștept ceva. Și ceea ce aștept
Nu-s banii, nu-i iubirea nu-s măririle.





Ce-aștept? Nimica. O femeie
M-a întîlnit, și-atunci cînd mă sărută,
Nici cînd Parisu-acesta plin de sărutări nu vede
O sărutare mai bolnavă și mai posomorîtă.




Aștept. Veni-va un cutremur crîncen
La asfințit, sub zări împurpurate
Și-atunci zadarnic mă veți mai trezi
Cu sărutările înlăcrimate.




Preotul Soarelui-Stăpîn pleca-va,
Cel mai ciudat și cel mai chinuit,
Care - trudit făr-a cunoaște viața -
Nici în Paris măcar nu a iubit.





Evohe, sfîntă flacără, Zeu-Soare !
Văpaia scade, freamătă Parisul.
Spre-o nouă luptă se avîntă viața,
Superba, mincinoasa ca și visul.




Mă duc și eu, erou păgîn, pribeag,
Nou cavaler, rătăcitor smintit,
Care-și gonește și-ultimile visuri
Ascunse-n sufletu-i neliniștit.




Înconjurat de raze mi-este chipul,
Clopotul sună, pașii-ncet mi-i trag :
Pe pietrele bogatului Paris,
Jertfă-a adus cel mai sărac pribeag.

Poezia În Zorii Zilei, La Paris de Eugen Jebeleanu

ÎN ZORII ZILEI, LA PARIS




Înconjurat de raze mi-este chipul.
Pe unde trec, tăcerile tresar.
Trezesc din somn Parisul și, din slavă,
Soarele zorilor mă scaldă-n jar.




Dar cine-s eu ? Biruitorul treaz,
Cel ce-a pîndit soarele-n zări cum crește
Și care, în solara slavă-a zilei,
Mîndru și singur, numai el sclipește.




Cine sînt eu? Al Soarelui-Zeu preot,
Care jertfește nopților, stăpîn.
Se leagănă un clopot vechi. Poți bate.
Sînt preot, dar sînt preot păgîn.




Și-n zori, în timp ce clopotul răsună,
Aprind văpaia sub înaltul rug.
Pe rug și-n suflet, razele de soare
Se-nalță, vin și dănțuie și fug.




Evohe, sfîntă flacără, Zeu-Soare !
Mai doarme-n noapte codru-mpodobitul.
Eu sînt acel ce ți-a pîndit sosirea,
Sînt preotu-ți, bolnavul tău, smintitul.




Sînt palid? Raze purpurii pe mine !
Era mai rumen Ad, strămoșul meu,
Cînd îți slujea ca preot? Ai dreptate.
Vai, de-un mileniu-ngălbenesc mereu.




Sînt un martir din sfîntul Răsărit,
-Odraslă, poate-a vreunui mag, strămoșul-
Ce-și caută-alinarea-n Asfințit.
Sînt palid? Oh, Vopsește-mă în roșu !




Cumplit urăsc smolita-mi seminție
Ce zămislitu-m-a s-alerg, nebun
Și palid, spre urîtul Asfințit,
S-ador acolo Soarele-Stăpîn.




Ce-a fost? Tot una-i. Sîngele trudit e,
Mă-nchin luminii, focului cel viu
Și caut o minune sau un vis,
O taină. Și ce caut, nu mai știu.




Trîndavu-mi sînge oriental s-adapă
Însetoșat în ape de-asfințit :
Sînt Soarelui cea mai trudită rază
Și preotul cel mai mîhnit.




Un cînt mă -mbie. L-o fi murmurat
Odată-n Asia sfîntă o fată brună.
Simt un parfum : din flori miraculoase
L-a respirat, cîndva, poate-o străbună.




Ceva, ca o străveche vrajă,
Mă-mprejmuie - tăcut mi-aplec privirile,
Aștept ceva. Și ceea ce aștept
Nu-s banii, nu-i iubirea nu-s măririle.





Ce-aștept? Nimica. O femeie
M-a întîlnit, și-atunci cînd mă sărută,
Nici cînd Parisu-acesta plin de sărutări nu vede
O sărutare mai bolnavă și mai posomorîtă.




Aștept. Veni-va un cutremur crîncen
La asfințit, sub zări împurpurate
Și-atunci zadarnic mă veți mai trezi
Cu sărutările înlăcrimate.




Preotul Soarelui-Stăpîn pleca-va,
Cel mai ciudat și cel mai chinuit,
Care - trudit făr-a cunoaște viața -
Nici în Paris măcar nu a iubit.





Evohe, sfîntă flacără, Zeu-Soare !
Văpaia scade, freamătă Parisul.
Spre-o nouă luptă se avîntă viața,
Superba, mincinoasa ca și visul.




Mă duc și eu, erou păgîn, pribeag,
Nou cavaler, rătăcitor smintit,
Care-și gonește și-ultimile visuri
Ascunse-n sufletu-i neliniștit.




Înconjurat de raze mi-este chipul,
Clopotul sună, pașii-ncet mi-i trag :
Pe pietrele bogatului Paris,
Jertfă-a adus cel mai sărac pribeag.