www.Zapaciti.ro

NOI VOM RÎDE LA URMĂ Sst ! taci : va fi război ! Spun dînșii răzvrăților, - cu groază. Iar eu mă înspăimînt, gîndind că-n largul mării Se va opri măreața, mândra luntre vitează Care-ar putea să-nfrîngă-a lor Armade. Pornească ei războiul, Și trupul ducă-ni-l la abatoare ! Și, totuși, numai noi suntem Cei cari - crăpînd - nimic nu pierd ; cei care Vedea-și-vor luntrea-n albatros schimbată. Noi sîntem cei ce poruncesc ; A inimilor storuri ni-s uneori lăsate, Mai stă, din cînd în cînd, vitează noastră luntre, Dar noi sîntem cei cari, pe ne-așteaptate, Vom da la fund domneștile urzeli. Pornească ei războiul. Războiul nostru veșnic cu mult mai pregătite. Mărețele minuni ale-omeneștii minți Ni-s nouă hărăzite. Și cei ce-or rîde la sfîrșit - noi suntem.

CUTREMURĂ-TE, PĂMÎNT ! A chefuit din nou grofeasca Hunie ; Din turn, proptită-n coate, vitejească, Își asmuți, în haite crunte, zbirii Pe răzvrătiții-amarnici, să-i stîrpească : Cîntec vechi, cîntec vechi. Își scutura-n alcov, sus, clopoțelul - În timp ce, jos, era ucis poporul : Fecioara-aceasta-n veci batjocorită ) Bărbatul-tîrfă, el, provocatorul : Cîntec vechi, cîntec vechi. Se spulberă sămînța muncii noastre, Durerea noastră peste țări răsună. Iar ei trăiesc cum le-au trăit părinții, Că-n pusta lor pustie-i pace bună : Cîntec, cîntec vechi. De mii de ani, sau poate mai demult Își umflă-ntr-una nările. Nici cînd N-a stat securea, n-a stat cîntat lor Grofesc, - peste cutremure căzînd : Cîntec vechi, cîntec vechi. Ci zguduie-te azi, Pămînt, căci - iată - Năroade turnuri vechi se prăbușesc, Și pe însîngerate străzi frumoase Ruinele stăpînii și-i strivesc : Cîntec vechi, cînec vechi.

CÎNTEC ÎNAINTEA SECERIȘULUI Mînie, jaruri sub cenușă, Pumni strînși, mîini amenințătoare, Turbate glasuri ne-ndurate, S-apropie-a voastră sărbătoare ! Cîmpii, de seceriș gătite, Tu, ură strînsă-n beregată, Voi, dtrpte coase ridicate, Serbarea roșie s-arată. Maghiara lene se urnește, Sar corzi întinse, mîniate. Trufiile se tupilează, Se-ascund tăceri înspăimîntate. Va fi maghiară sărbătoare : Grîu, sînge, tidve - om secera. Sporește secta sfintei furii, Vom secera, nu tremura ! 1913

FII BLESTEMAT CU TOȚII AI TĂI ! Nu ești mîhnit de jalea mumii tale, Nu de averile-ți cu boi și cu tarlala, Ci de zdrobita țară-ți este jale, C-o fură grofi și popi, din deal în vale. Ți-i inima-necată de suspine, Nu pentru pruncii tăi, nici pentru tine, Dar ceruri s-au deschis, de jale pline, Și-atît amar s-a adunat, mulțime. Văi că nu poți să stai acum în frunte ! Viteaz, cumplit, plin de mînii ne-nfrunte, În cugetul maghiar să poți pătrunde, Să tremure dușmanul orișiunde. Vai ce păcat de tine ! Ce păcat De noi ! Tot ce-am păstrat, am strîns, și-am dat Din mișelie,-i azi prunc lepădat, Ce ne acuză, neînduplecat. Dac-ai mai crede și-azi cu-nflăcărare, Mai roșu ai fi ca vinul roșu-n soare Și decît purpura strălucitoare, Și decît orice nume roș mai tare. De-ai mai putea, ce-ai mai izbi, ce-ai da Jur împrejur ! Cum s-ar mai lumina Maghiara noapte, cum ai mai tăia Cu rima și cu spada, buba rea. A vieții sare-ai fi : răzbunător Al crimelo...

LECȚIE DE ISTORIE PENTRU COPII Cucerit-au țara asta Sciții bravi și plini de fală, Plani de milă cu poporul : Asta se învață-n școală. N-a fost astfel, zece veacuri. Crunt o duse muncitorul. Dimni, un pumn, legară cobză Iobăgimea-ntreg poporul. Fu gogată țara noastră. Are holde, codrii-odoare. Dar, ce biet poporul strîns-a, Pun boierii-n buzunare. Doar bogatul, doar hapsînul, Se-nfruntau din tot ce bun îi. Cei ce lucră, milioane, Beznele-i strîngeau și funii. Inima ni-i azi mai dîrză Pruncii-s, pali, dar bolta-albastră De s-ar frînge, și-ncă, mîine alta fi-va țara nostră. Țara-n care pun cătușe Domnii - a ta-i, a tuturor : Pregătescă-se de luptă Palii fii de muncitori. Soare bun e-n țara asta, Aer ce te-mbujorează. De-o veni domni să ni-l fure, Smulge-l-va munca vitează. Sus, copii, la-nvățătură, La război, la sănătate ! Mîine, voi veți fi poporul, Țării noastre libertate.

VINUL DOMNIȘORILOR VESELI Cu cheflii domnișori, Drepte, am băut și eu. Gura, d-aia aspră mi-i ; Neagră, inima în piept. Poate că din vinul lor, M-am și amețit cîndva. D-aia greață mi-i atît, D-aia știu eu să urăsc. Multă-i, vai, în vinul lor Veninoasa -nțelepciune, Multă-i cinstea necurată, Multă-i mila ucigașă. Faima ăstui vin domnesc O s-o cînt azi tuturor : Nopți urîte, de beție, Mi-ați adus, voi, aurora. La domnișorescul vin Vreau să-l duc pe-acel ce ținta Și-a uitat-o și pe-acela Ce de soartă-i strîns în clește. Din domnișorescul vin, Se ridică răzbunarea Și dreptatea, ura, sila, Și măreață, bătălia.

PLÎNSETUL MEU Cel care-i plîns de mine, să nu plîngă Și cel ce-ngroapă, groapa să n-o sape : Sînt rege pe regatul de morminte Și-n plînsul meu întregul plîns încape. De plîng, întreaga Viață plînge, Ruini, dezastre, chinuri și blesteme. Și dacă-mi strig durerile în vînturi, Tot ce-i predestinat prin mine geme. Să împrumut pe cel care mi-i drag Cu lacrimi și dureri eu pot prea bine. Și chiar și-n moarte, falnic și frumos Va fi cel ce-o să fie plîns de mine.

S-A-NĂLȚAT PĂUNUL ,,S-a-nălțat păunul, sus, pe metereze, Bieți flăcăii noștri să-i descătușeze.'' Nalți păuni cu pene însorite, calde, Spuneți tuturora : mîine, va fi altfel. Mîine va fi altfel, altă țară noastră, Lupte noi, ochi proaspeți rîd spre bolta albastră. Vechi păduri maghiare gem sub vîntul proaspăt, Așteptăm minunea nouă, noul oaspăt. Sau - smintiți de suntem - groapa ne așteaptă Sau credința noastră s-o vedea că-i dreaptă. Flăcări noi, noi fauri, vise prea curate, Ori sunteți, ori dacă nu, pieri-veți toate. Sau, pe metereze, cruntul foc va crește Sau tot în cîtușe sta-vom, mișelește. Sau alte-nțelesuri vorbele-o să suie Sau de nu viața tristă-o să rămîie. ,,S-a-nălțat păunul sus, pe metereze, Bieți flăcăii noștri să-i descătușeze.''

SPRE MÎINE ,,Oprește !'' Strigă-n urmă-n noapte, Ziua de ieri, cu ceata-i dezmățată. ,,Oprește !'' Și eu fug ca o furtună. ,,Oprește !'' Trec printre hățișuri negre, Săgeată zbor prin iad, prin nori, prin lună. Și singur, singur, înainte. M-așteaptă Mîine:-alerg nebun spre Mîine. Tu mamă, tată, popi și voi poeți, Nu-mi trebuiți, nu-mi trebuiți. Străbuni și umbre și flăcăi de ieri, Frați buni de sînge de pahare, Urăsc ziua de ieri, rămîneți voi. Străbat prin Bezna tristă, grea de vrajă. ,,Oprește !'' Nu. M-așteaptă-n zare Mîine. M-așteaptă, și gonesc ca o furtună.

ÎN ZORII ZILEI, LA PARIS Înconjurat de raze mi-este chipul. Pe unde trec, tăcerile tresar. Trezesc din somn Parisul și, din slavă, Soarele zorilor mă scaldă-n jar. Dar cine-s eu ? Biruitorul treaz, Cel ce-a pîndit soarele-n zări cum crește Și care, în solara slavă-a zilei, Mîndru și singur, numai el sclipește. Cine sînt eu? Al Soarelui-Zeu preot, Care jertfește nopților, stăpîn. Se leagănă un clopot vechi. Poți bate. Sînt preot, dar sînt preot păgîn. Și-n zori, în timp ce clopotul răsună, Aprind văpaia sub înaltul rug. Pe rug și-n suflet, razele de soare Se-nalță, vin și dănțuie și fug. Evohe, sfîntă flacără, Zeu-Soare ! Mai doarme-n noapte codru-mpodobitul. Eu sînt acel ce ți-a pîndit sosirea, Sînt preotu-ți, bolnavul tău, smintitul. Sînt palid? Raze purpurii pe mine ! Era mai rumen Ad, strămoșul meu, Cînd îți slujea ca preot? Ai dreptate. Vai, de-un mileniu-ngălbenesc mereu. Sînt un martir din sfîntul Răsărit, -Odraslă, poate-a...

ÎNFLĂCĂRATUL MARTIE Oloagă-i lumea, poate că-i și-ncăpățînată. Cel fugărit de-atîția, se surpă-n moarte. Eu, însă, muribund gonit, ce crede-n viață, Arunc a' Focului vii imnuri și ocări Pe sfinții și samsarii-acestui Marte. Audă-se-n sfîrșit cuvîntul unui ungur Ce-n veci nu s-a temut, și care nici nu are De ce să se mai teamă : cel urmărit mereu Din stepa tristei Hunii pîn' la groapă De-al grofilor cuvînt trufaș și de cîntări de slugi, murdare. Eu trebuie să pier, poate fiindcă-s ungur Și-s o povară-acestor o sută se Pilați, Însă trăgînd să mor, mă-ncredințez Acestor proaspeți tineri ai lui Martie : Lor, celor noi, mai fericiții-mi frați O, frați, în voi o vorbă nu-i minciună. Puteți să cutezați mai mult, căci cutezați. Nu are nimeni mai temeinic drept La o mai pașnică, mai fericită viață Ca întristatul tînăr ungur de-azi. Priviți în jur și-aflați că tot ce e, - Maimuțăreală-i, silnicii sînt, - toate. Și, totuși, iată, voi sînteți ce...

CRIȘTI URIAȘI Ca dolofanele ciuperci de după ploaie Și ca-n Florența florile de Mai, La fel se naște grămada sfîntă De unuversuri noi, în nou alai. Vorbește Biblia de-o lume doar, Făcută de o mînă-atît de-nceeată... Și-acum ce iute-apare cîte-o lume nouă Din mintea omului, înflăcărată ! Din steaua de la Betleem, vestită, Nici scrum, nici jar n-a mai rămas : o veste. Dar omeneasca minte-nfipt-a steaguri Pe-a stelelor scăpărătoare creste. Un gînd al vieții suie-n slăvi un cînt Ce înfrumusețează-urîta clipă. O nouă lume-am făurit în inimi - O nouă lume, iată, se-nfiripă. Aripa, înfruntînd pe dumnezeu, A unei agere mașini ce zboară Stă mărturie : Omu-i creatorul, - Iar dumnezeu : o veștedă coroană. Putînd să moară orișicînd și totuși, Vroind să-nfrîngă, el, eternitatea, - Viteaz e orice om adevărat Și-n el e strînsă toată bunătatea. În blestemate vremi, duhnind tămîie, Cînd cu credința-n Crist de ucedea, Neprihănit, și-n vremile acelea...

SOARELUI DE MARTIE ( Mare ți-i puterea, soare-nalt de Marte, Dar nici într-o mie de-ani n-avurăm parte Să ne-aprinzi în țară o răscoală mare : Lîncezeli de gheață ne-au ținut în gheare. ) Bat-o cerul, nădușala noastră, Bată-ntreagă noastra viață s-o zdrobească, De-om tînji-nainte - orfani, năuci, în lumi, Bată-ni-l sărutul, somnul ni-l sugrume, Stingă-a zămislirii dragoste curată ; Bată-ne în visuri, bate-ne în faptă, Bată-a noastră veche dunăreană vatră, Bată-ne trecutul, viitorul, toată Odrăslirea stirpei noastre haiducești, De n-om frînge-aceste stavili tîlhărești : Tot ce se ridică să lovească-n Marte. Bată-l fără milă, de-i un cer ce bate. Pe apărătorul celor ce-au apus, Căci aici e-un blestem ; trebuie răpus Tot ce-i vechi, aceste-unelte milenare, Tot ce putrezește, tot ce e trădare, Tot ceea ce face să ce creadă-n țară Cum că Atelkuzu-i granița maghiară. Astă stirpi-a celor vechi acum pornește Să ne curme ; Martie tînăr, ne privește Țintă-n...

PUSTA MAGHIARĂ VĂZUTĂ DIN TREN Năvăliră din platouri Fără de copaci, în pustă, În adînci văi întristate. ( Zboară trenul, zboară-n noapte. ) De pe geam, din tren, și-aruncă Ochii-n șes lumi, viitoruri. Iar bordeiele surpate Stau, pîndind îngrijorate. De tătari s-au lecuit, Se-mpăcară și cu turcii, Dar și azi sunt ca-n trecut. Și urăsc copacii, crunt. N-au nici pomi, nici pace n-au, De la neamț. Dar nu gîndesc Să se schimbe : le-a rămas Doar un vis : Nimicul gras. Neam bătrîn, la minte strîmt, Năvălit în șes, vai cum Scăpătă ce-a scăpătat, Caii cum ți-au șchiopătat ! Înșelîndu-te,-nșelînd, Tot mințind, îți aminteai De platoul tău mîhnit Și-nșeuai calul, greșit. Nu-i în lume vre-un popor Mai de jale, decît ești. Prinsă-n neguri dese, toată, Stirpe dezrădăcinată... Din grăbitul tren, zvîrlim Tot gîndind la soarta-ți, grele Profeții înlăcrimate. ( Zboară trenul, Zboară-n noapte. )

CÎNTECUL FIULUI DE PROLETAR Biet tatăl meu, din zori în seară Transpiră-n munci, din răsputeri, Mai bun ca el nu-i om pe lume, Nu nicăieri. El poartă haine ponosite, Dar mie-mi ia vestminte noi, Vorbind de timpul ce-o să vină Și pentru noi. Pe tata-l umilesc bogații Și-l țin în crunta lor robie, Dar, seara, ne aduce-acasă Nădejdea vie. Om mare, luptător e tata, De dragul nostru se jetfește, Dar pentru bani, făptura-i dîrză Nu-și ploconește. Sărac și plin de griji e tata, Dar dacă n-aș fi eu, - la dracu Ar răsturna planeta asta De-a berbeleacu. De n-ar vrea el, toți bogătașii Nu ar mai fi, s-o știe bine, Și toți copiii de pe lume Ar fi ca mine. Doar un cuvînt de-ar spune tata, Ce-ar împietri, hei, lumea mare ! N-ar mai trăi doar în petreceri Și-n nepăsare. Muncește tatăl meu și luptă, În fruntea lumii-i el, mereu. Și decît regii, mai puternic E tatăl meu.

NEPRIHĂNIȚII VIITORULUI Oh, Babel alb, tu viață scumpă, Tu ce rămîi și după ce-oi pleca, Mîhniri, balsamuri, voi săruturi albe, Voi cucuvăi mari, albe, ca de nea, Cîntați. Cîntați, cîntați, căci azi sînt altul, Cîntați, căci plec acuma, iată : De-abia acum privesc ne-nlăcrimat Această viață, pentru-ntîia dată. Sînt fericit. Cu inima mințint-am, vai amar. E-un sfînt ținut viața, -al tuturor. Ea poate da oricît acelui, care E inimii destoinic păzitor. Eu mor. Mor, însă fără de venin, Văd totul alb. Povara mi-o zăresc De-un alb scăpărător. Făr' de culori drept și firesc, Mă duc. Ce-am vrut - e măreție rece Și ce-am ajuns - o neghiobie : Nimic, tărcat cu zugrăveli, Vis, curcubeu, nimicnicie. Lăsați-mă, acum. Un merit am: adînc văzut-am - Iubit-am lumea mult suferitoare, Pe-ai Viitorului curați ostași. Oh, oști neprihănite proletare, Cîntați.

FOLOSUL LACRIMILOR Îndoielile-ntrebări îmi pun : ,,Ce vrei omule, și cine ești?'' ,,Plîng, și-al celor care plîng rămîn.'' ,,Pentru alți să-nduri ești pregătit? Ți-i credința mare,-adevărată?'' ,,Nu, da-n fața ei mă-nchin smerit.'' ,,Altora să dărui lacrimi poți? ,,Pentru ce nu plîngi doar pentru toți.'' ,,Pentru că eu sufăr pentru toți.'' ,,Și de-o fi să mori de chinuri mîine?'' ,,Moartea o să-mi fie mult mai dragă, Lacrimile toate vor rămîne.'' ,,Și zadarnic totul de va fi?'' ,,Lacrimile s-or umfla-n șuvoaie Și pămîntul-ntreg l-or potopi.''

CUMĂTRUL LUI ESZE TAMAS La Viena-i fiu-mi ; Își luă și soață. Fata-mi, Orseze, - a lui Ctrstos e : Popi o țin în brață. Grofu-mi luă pămîntul, Țărna-mi luă nevasta. Hai spre Munkàcs, prea destulă-i Jeluiala asta. Nu mai am nimica, Praful îmi rămîne. Către RaKoczi e timpul Paşii să ne mîne. Merg pe unde umblă Ungurii, smintiţii, Lotru la Viena-i fiu-mi, Fata+mi cu prea sfinţii-i. Sînt de rîs Oradiei, Viena-mi rîde-n faţă. Un cuvînt, cumetre Esze, De la mine-nvață. Domni și popi în cîrcă Am răbdat cu carul. Prea de-ajuns ne îndoparăm Burta cu amarul. Rokoczi, oricine, Vie, nu adaste ! Să zdrobim, cumetre Esze, Viperele noastre !

PALATUL ROTSCHILDZILOR Trăsură Hodoroagă, rea, galeră Pe roți, ce să vorbești nu mi te lasă. La Viena, la Paris, prin ceața deasă, Iarna, oricînd, se arăta, sclipind, Clădirea Rotschildzilor, grea, severă. Birjarul mă ducea pe-aceleași locuri, Mereu, parc-ar fi fost chiar Soarta mea. Și, clătinîndu-mă în birja rea, Vedeam : covoare și tablouri scumpe, Și măreții și străluciri de focuri. Om fericit birjarul : bate-un cal. Dar strada e un ocean turbat, De sute de galere despicat. Ăst dumnezeu care ne biciuiește Cît e de crunt și cît de neegal ! Birjarul se-nturna încet, rîzînd, Și ca un călăuz, vorbea mereu : ,,E-al Rotschildzilor ăst palat''. Iar eu Îmi înfundam tăcut în perna rece Înfuriata-mi față, dogorînd. Simțeam galera-mi lunecînd, amar, Pe-al lacrimilor omenești ocean, Pe-al bucuriilor ucise-adînc noian. Doar vreun castel înalt cu turnuri-stînci, Ni se-arată sclipind, trufaș, arar. Veșnică seară, veșnică galeră... ...

DUPĂ PLOAIA DE MAI Sub ceață-n zări, făgetul fumega, Cîmpia fumega și - revărsat - Curgea Eriul, cînd, așa, deodată În trupu-mi istovit, pe cîmpul ud, Din sînge - un roșu cînt s-a-nvăpăiat, Din sînge - un roșu cînt s-a-nvăpăiat. Înaltă, iarba șuiera crescînd, Cînta lumina, Soarele ardea, Zbucneau frunzișuri, țărîna înflorea, Pămîntul-ntreg juca și ceru-ntreg, Și tot ce e sub Cer se săruta Și tot ce e sub Cer se săruta. Orășeneștii-mi ochi se-nchid, orbiți De-atîtea sărutări, și-apoi, ușor, Neliniștit, bolborosind, în șoaptă, Înalț o rugă Cerului și spun : ,,Blagoslovește-ăst cîmp sărutător, Blagoslovește-ăst cîmp sărutător !'' Pe-ntregul cîmp unde va crește viața, Muncesc femeile, prășind în stol. ( Oh, totuși - totuși, să trăiești e bine. ) Sînt tinere și cît sînt de voinice Și-au pînă la genunchi piciorul gol Și-au pînă la genunchi piciorul gol.