Poezia În Zorii Zilei, La Paris de Eugen Jebeleanu

ÎN ZORII ZILEI, LA PARIS




Înconjurat de raze mi-este chipul.
Pe unde trec, tăcerile tresar.
Trezesc din somn Parisul și, din slavă,
Soarele zorilor mă scaldă-n jar.




Dar cine-s eu ? Biruitorul treaz,
Cel ce-a pîndit soarele-n zări cum crește
Și care, în solara slavă-a zilei,
Mîndru și singur, numai el sclipește.




Cine sînt eu? Al Soarelui-Zeu preot,
Care jertfește nopților, stăpîn.
Se leagănă un clopot vechi. Poți bate.
Sînt preot, dar sînt preot păgîn.




Și-n zori, în timp ce clopotul răsună,
Aprind văpaia sub înaltul rug.
Pe rug și-n suflet, razele de soare
Se-nalță, vin și dănțuie și fug.




Evohe, sfîntă flacără, Zeu-Soare !
Mai doarme-n noapte codru-mpodobitul.
Eu sînt acel ce ți-a pîndit sosirea,
Sînt preotu-ți, bolnavul tău, smintitul.




Sînt palid? Raze purpurii pe mine !
Era mai rumen Ad, strămoșul meu,
Cînd îți slujea ca preot? Ai dreptate.
Vai, de-un mileniu-ngălbenesc mereu.




Sînt un martir din sfîntul Răsărit,
-Odraslă, poate-a vreunui mag, strămoșul-
Ce-și caută-alinarea-n Asfințit.
Sînt palid? Oh, Vopsește-mă în roșu !




Cumplit urăsc smolita-mi seminție
Ce zămislitu-m-a s-alerg, nebun
Și palid, spre urîtul Asfințit,
S-ador acolo Soarele-Stăpîn.




Ce-a fost? Tot una-i. Sîngele trudit e,
Mă-nchin luminii, focului cel viu
Și caut o minune sau un vis,
O taină. Și ce caut, nu mai știu.




Trîndavu-mi sînge oriental s-adapă
Însetoșat în ape de-asfințit :
Sînt Soarelui cea mai trudită rază
Și preotul cel mai mîhnit.




Un cînt mă -mbie. L-o fi murmurat
Odată-n Asia sfîntă o fată brună.
Simt un parfum : din flori miraculoase
L-a respirat, cîndva, poate-o străbună.




Ceva, ca o străveche vrajă,
Mă-mprejmuie - tăcut mi-aplec privirile,
Aștept ceva. Și ceea ce aștept
Nu-s banii, nu-i iubirea nu-s măririle.





Ce-aștept? Nimica. O femeie
M-a întîlnit, și-atunci cînd mă sărută,
Nici cînd Parisu-acesta plin de sărutări nu vede
O sărutare mai bolnavă și mai posomorîtă.




Aștept. Veni-va un cutremur crîncen
La asfințit, sub zări împurpurate
Și-atunci zadarnic mă veți mai trezi
Cu sărutările înlăcrimate.




Preotul Soarelui-Stăpîn pleca-va,
Cel mai ciudat și cel mai chinuit,
Care - trudit făr-a cunoaște viața -
Nici în Paris măcar nu a iubit.





Evohe, sfîntă flacără, Zeu-Soare !
Văpaia scade, freamătă Parisul.
Spre-o nouă luptă se avîntă viața,
Superba, mincinoasa ca și visul.




Mă duc și eu, erou păgîn, pribeag,
Nou cavaler, rătăcitor smintit,
Care-și gonește și-ultimile visuri
Ascunse-n sufletu-i neliniștit.




Înconjurat de raze mi-este chipul,
Clopotul sună, pașii-ncet mi-i trag :
Pe pietrele bogatului Paris,
Jertfă-a adus cel mai sărac pribeag.