www.Zapaciti.ro

DIG Dacă un deget ți-a rămas în mare, Încă e ceva, un început de dig, Uscatul înaintează mai ales De pe limba înecatului, Împingerea lui e o datorie de bun marinar, Născut aici la țărm, lipit de corăbii. Eram pe dig, eram dig, eram digul, Începusem închegarea apelor măcar pe-o fîșie Poți vorbi numai de pe teren solid, Dar undeva în larg, las în urmă Oamenii rezemați în linguroaie, Care pot fi și lopeți și linguri propriu-zise Pentru spart capul algelor cînd ies din marea ciorbă. Prieteni, mi-ați dat o mînă de ajutor, adio, Eu am de luptat cu povestea asta, pieptiș, Cu bolovanul împins mereu de valuri în gură Și iarăși scuipat și pus deasupra capului, năduf, Și împins și iarăși respins De apa sporită prin sudoarea frunții. Orice s-ar zice există în mare o amărăciune reală, Pe care voi n-o puteți întrece, ori cu cîtă fiere, Și o spaimă naturală, ca și cînd ar fi pe secate, Și o lehamite să tot plescăi egal și să facă valuri Și să sperie ciorile la toate ...

ULISE Cînd mă gîndesc ce mă așteaptă și acasă, Porcii aceia de pețitori Beți chiori, slinoși pe armurile din cuier Jucînd toate ziua table Pînă li se înmoaie și mușchii și zarurile, de-a valma. Că numai de însurătoare nu mai sînt buni Chiar de-ar cere în căsătorie o babă Mai ceva decît Penelopa ( O fi îmbătrînit, într-adevăr și ea ? ) Și femeia aceea, plîngăreața, pe de altă parte, Care țese-n neștire, de nervi, De zgripțuroaică ce este, să încurce ea toate firele de pe lume ! Parcă văd că mă ia de la poartă-n primire : - Unde-ai putut să fii acum ? - Am făcut războiul Troii, nu fii scorpie... - Bine, bine dar Agamemnon al Clitemnestrei Cum de-a scăpat mai devreme, că a și putrezit pînă acuma. N-ați avut același război ? - Am rătăcit zece ani pe mare, întrucît Neptun... - Fără Neptun, te rog, spune clar Cu cine ? Și chiar pînă acum ? Chiar pînă acum ? Ce mare-a fost aia ? Of, să-mi fac o căsuță Aici pe valuri, Să-mi ridic un cort în colțișorul ă...

VAGUL Din păoate toate astea se vor publica într-o zi, Și va dispare orice intimitate, ca spuma mării luată în palmă de Venus, Imediat după ce se născuse din spuma mării, Și cînd nu mai ținea în palme decît niște picături din mare. Vorbele astea au fost născute spontan de dragul cuiva, în clocotul vieții, Ca valul care se trezește visînd, legănător, Sau făcute din birou ? Nimeni nu va ști precis, va fi greu de controlat Și nici eu nu țin bine minte. Azi noapte a fost o furtună pe mare, Schimbări importante la nivel de scoici, Multe au venit să îngroașe nisipul pe plajă, Perlele fărămițate mărunt vor fi luate pe tălpi duse departe, Azi noapte tu te-ai transformat în simbol.

CĂTRE MARE Mă întorc spre mare și vorbesc cu Ovidiu, Versurile căruia au lungimea țărmului românesc Și cadența înfundată a valurilor așteptînd să se spargă gheața. Poate care dai vechime de două mii de ani versurilor mele, Împlîntat ca o piatră de hotar la marginea limbii române Pescărușii te-au ales în prezidiul doinelor noastre Pe care le-ai transcris în latinește și le-ai trimis pe vînt la Roma Săpate în piatră să aștepte pe columnă prizonierii daci ! Tu ești primul topit de dor pe aceste meleaguri unde praful e dulce Primul care te-ai încrezut copilărește în puterea de pierzanie a versului, Și-n ajutorul străinătății. Împăratul mai degrabă ți-ar fi trimis specialiști la Tomis să-ți schimbe clima, Decît să te mai vadă înapoi, amestecat cu slava ta aeriană în purpura ițelor sale. Nimeni nu e mai potrivit să stea pe țărmul Pontului Euxin Și să observe cum se transformă treptat în Marea Neagră, decît un poet Și-a zis, el, dar un poet bun, faimos, pe cine să trimit...

PERPETUUM MOBILE Lui Prometeu i se lăsase dreptul de replică, totuși. Dar cum sta așa răatignit pe stînca aceea Nemișcat ci doar sfîrtecat lăuntric, Singura replică pe care-o spunea era aceasta : - De ce ficatul ? Desigur cea mai simplă Și cea mai banală replică, în aparență : - De ce ficatul ? Aveam în cap o întreagă piesă Despre valoarea focului Și demnității nemaipomenite a gestului de titanică răzvrătire, O piesă foarte închegată și care și artistic se ținea bine, Pe care voia să i-o urle sfidător lui Zeus Dar se pomenea rostind doar atît : - De ce ficatul ? În stînga lui înfometat, vulturul e foarte dîrz. Știe să-și facă meseria, e călău pe față, Are un cioc ca un excavator Care înfigîndu-se face să bubuie munții, De aceste cuvinte aproape onomatopeice : - De-aia ! Acesta este și nu este un răspuns La mistuituitoare întrebare a eroului, Care, uitat de lume în acele pustiuri stîncoase dic Caucaz, Încă mai răgușește zările uzînd de dreptul său...

BĂRĂGAN Țipătul de lehuză al cocorilor ! Ies să mă uit cum se naște ceața. Cerul boltit ca o creastă de cocoș, Aripile cocorilor se îmbucă pe zimți. Urcă precum marfarul pe munte Șirul lung de țipete de lehuză. O noapte în Bărăgan E cît șapte în adîncime. Cineva umblă prin boșăția de cocori, Cineva răscolește cu lopata Hambarele de cocori de pe cer. Capul îmi e un bob de grîu, încolțind Și înfrățindu-se cu firele nevăzute Care se zbat și țipă.

AMEȚEALA Marea ia pietre-n gură și-l îngînă pe Cicero, Care era cam bîlbîit și-și hrănea bîlbîiala cu pietre de moară De la țărm Pentru că așa erau vremurile, confuze, se-ncălecau vorbele, Și el trebuia să le domine. Sau era vorba de Demostene ? În orice caz, unul din aceștia doi, tuna și fulgera împotriva nedreptății. Deastfel n-are nici o importanță, amîndoi au fost mari oratori, Ce discursuri au mai tras ei împotriva mării ! Mai ales acela care zicea să se dărîme Cartagina Cred că tot Demostene, Cel căruia i s-a tăiat capul, și mîna dreaptă cu care gesticula. De către ostașii lui Octavian Augustul Care i-au zis : ,,Fără discursuri frumoase, să trecem la fapte”. Și după aia au dărîmat și Cartagina, cum prevăzuse el, cum Cobise el, Sau poate... Marcus Porcius Cato ? Naiba să-l ia, au fost mai mulți, toți aveau ceva măreț, și credeau în cuvînt, Adică poți să scoți adevărul la lumină, bizuindu-te pe puterea demonstrației. Quod erat demontrandum, Din păca...

MERGEM DUPĂ BEȚE DE CHIBRITURI Mergem după bețe de chibrituri își spun brazii-n fiecare dimineață cînd pornesc pe munte-n sus și vîntul le scapără cîte-o idee pe frunte, și răsar nori ca o magmă pentru viitoarele planete numai rășina plîngînd pe trunchiuri știe că marea lor călătorie dorul lor de arderi sînt de mult plînse de noi care stăm pe marginea prăpastiei tu la un capăt al mesei eu la celălalt.

UNDE ZEU E ZAMOLXE Ultimile elegii au fost îngînate în bărbi de geții cei inspirați, Ovidiul numai le-a transcris și le-a semnat într-o doară, Cînd păru-nfoiat începuse să-l lase la tîmpla-ncruntată, Pe care gînditoarea lui mînă o găsea-n zori de mileniu tot mai vastă. Indiferente-i erau toate. Și-n neștire își ducea mîna la marea cea neagră Pe care-o credea tîmpla lui, de zi tot mai cuprinsă de cețuri. Localnicii aspri la vorbă, viersuind parcă trîntind de pe cai Răstite ca gerul, sticloase și cu șapte tăișuri, cuvinte, De dorul Romei ei nu se topeau ca ceara nici cum dar voiau ei să afle Pe căi lunecoase - de plînset în pumni, numit văicărit elegie - Cam ce ecou au jelaniile lor în străinătate, în caz de-o năpastă cumplită Și de-a adevăratelea dacă ar plînge, aici la țărmul cu poale de valuri, Unde zeu e Zamolxe cel proptit în săgeți, ca în coate, pe brînci Peste praful otrăvii răscolite de venetice copile ? Găsiseră geții în blîndul iubăreț, scriitor pe cărămida d...

CONCENTRARE O țară atît de mică ! Femeile au genele negre și lungi Și ca să nu treacă peste graniță Și le prind cu clame în ceafă, - Genele lor prea lungi. Apoi și morții Sînt răscoliți din cînd în cînd Și presați cu compresorul Și cimentați Pentru că țara e foarte mică. Numai din cînd în cînd Se sparg mormintele Și se introduc țevi de canalizare Și bei apa rece Trecută prin craniul bunicului. Ce rece e apa asta, Cum vine cu crenguțe de brad, Deși munții sînt foarte departe Dar bunicul a călătorit pe acolo Și toate i-au rămas în gînd.

ÎNVIEREA LUI LAZĂR Ce mi-ai făcut, Doamne, Tocmai cînd mă deconectasem ! Parcă mi se luase o ceață de pe ochi Și-ncepusem să văd întunericul, Luna e astfel, acum mi-am dat seama Altele sînt încheieturile lucrurilor. Parcă-mi sărise un dop de beznă din urechi, Mi se deslușise adevărata cîntare Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete Ale unui gînd, desfășurîndu-se. Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap Și revin la vechea-mi năuceală. Aud că tu ești cel care m-ai lovit atît de tare Cînd ai făcut lespedea să se dea în lături.

ÎN CER În cer sufletele Se prezintă la poartă Să-și ridice fiecare trupul, Ajuns acolo mai tîrziu, Din cauza anumitor formalități. - Ce conține ? întreabă morocănos Poștașul, Mereu cu teamă să nu le încurce, Să nu rîvnească unul La trupul altuia, Doamne ferește, - Alimente, răspund cei mai mulți, Fier, plumb, aramă. Ce să conțină ? Alții - Imprimate ( Acestea sînt rupte la un colț Pe unde li se văd într-adevăr Coatele ). Foarte puțini nu țtiu ce să răspundă, Încep să se bîlbîie Și sînt trimiși să se mai gîndească. De aia zic, suflete al meu, Uită-te bine la mine, Să mă cunoști de pe acum Și la întrebarea referitoare la conținut. Să urli : Absolut, Care a mai fost în cer o dată Și de nenumărate ori.

NEVERMORE Caut corbul descîntat de Edgar Allan Poe Într-o noapte geroasă de decembrie. Corbii trăiesc mai mult decît poeții, Trebuie să mai fîlfîie pe undeva, Am venit anume aici, într-o noapte generoasă de decembrie. Un singur lucru i-a rămas neclar marelui somnambul. Care se pricepea de minune la deducții macabre : Acel nenorocit cuvînt, ,,Nevermore”, De la care i s-a tras, cred eu, și moartea. Aș dori să redeschid dosarul corbului. Cu posibilitățile mele modeste, poate arunc vreo lumină Peste acest nenorocit ,,Nevermore”. Las fereastra deschisă și ușa deschisă, Să se facă din plin curent cu toată America Pe pervaz pun cartea despre frumoasa, suava Lenore. Cît mă ține gura strig, peste zgomotul prafului care se depune pe lună, ,,Edgar Allan Poe”țip chemînd corbul, Care de un secol vine la numele poetului, automat, Automat ca țigara la cafea. Și Corbul se arată generos, poate mai bătrîn, dar la fel de misterios. Sîngele-mi înghețată în vine cînd îl prive...

ASTFEL De la arcul Carpaților Am înțeles că putem visa Pînă la luceafăr și chiar mai sus, Cu capul pe bogățiile noastre De uraniu și aur. De la holdele din Bărăgan, Cu spicul greu atîrnînd sus, În vîrful înaltelor lănci Pierdute cîndva de oastea lui Darius Am știut că tot ce ne calcă pămîntul Devine pașnică recoltă. Astfel atenți La tot și la toate Am învățat mereu Să fim veșnici.

VÎNTUL Strînge hîrtii Le leagă cu sfoară, Roșii hîrtii, albastre, verzi. Scrise, Cu pioneze în ele. Se apleacă pe drum. Peste cărți, Toată viața, Doamne, cîte hîrtii ! Cîte cîrte ! Le adună, Le leagă cu sfoară. Zi de zi, toată viața - - Ce faci cu ele ? întrebi - - Nimic, le arunc.

HOȚII Aveam o poezie care nu mă lăsa să dorm Și am trimis-o la țară La un bunic. La urmă am scris alta Și i-am trimis-o mamei S-o păstreze în pod. Am scris după aceea vreo cîteva Și, cu strîngere de inimă, le-am încredințat rudelor, Care și-au dat cuvîntul c-o să aibă grijă de ele. Și tot așa, pentru fiecare poezie nouă, S-a găsit cîte un om care să mi-o primească. Pentru că fiecare prieten al meu Are la rîndul său un prieten, Atît de bun încît să-i încredințeze taina. Așa că nici eu nu mai știu acum Unde mi se află cutare vers Și, în caz că mă calcă hoții, Oricît de mult m-ar schingiui, Tot n-o să le spun le pot spune mai mult, decît Că ele sînt la loc sigur, În țara asta.

DICTARE Trecutul fotografiază prezentul. Stai așa, Fă un război, Nu acesta, celălalt, Ai omorît atîția oameni degeaba. Nu-i nimic, Zîmbește, Așa, uite iubirea, Uite lunea, Uite marțea, miercurea, Descoperă ceva, O teoremă, un continent, un complot, Ceva, Mișcă muntele, Mișcă din umeri - Asta-i tot, Mulțumesc.

LAPSUS Nu-mi mai aduc aminte Nici-o limbă-n vînt Chiar dacă aș sta acum Cu amîndouă mîinile La tîmple. Cred c-am vorbit cu dacii Și m-au înțeles Din moment ce m-au lăsat Să trec de limba lor. Am stat la capul podului Cînd au venit soldații romîni Aducînd hîrleți și arbori Din limba lor. Pe toate le-am știut Fără să mă gîndesc. Numai pe cerul gurii Dorm cuvintele vechi Cu bătrînele raze stinse în ele. Ca lopețile în barca lui Caron, După ce-a cărat prea multe suflete.

PRECAUȚIE M-am îmbrăcat c-o armură Făcută din pietrele care-au rămas După ce a trecut apa. Mi-am pus o pereche de ochelari În ceafă, Ca să pot vedea numai Cu mintea De pe urmă. Mi-am protejat Mîinile, picioarele, gîndurile, Nelăsînd nici un loc liber Care să poată fi atins de mîngîieri. Ori de alte otrăvuri. Chiar inima din piept Mi-am acoperit-o cu o carcasă De broască țestoasă Ce-a trăit 800 de ani. Cînd totul a fost gata I-am răspuns tandru : - Și eu te iubesc.

SENECA La apusul soarelui, mi s-a spus, Trebuie să-mi tai venele, Acum e abia prînzul, Mai am de trăit cîteva ore bune. Ce să fac, Să-i mai scriului Luculus ? Nu mai am chef. Să mă duc la circ ? Nu-mi mai trebuie nici circ nici pîine. Să prevăd destinul filozofiei ? A mai trecut o oră, Au mai rămas încă patru, Apa clocotește în baie, Casc și mă uit pe fereastră, Privesc după soare care nu mai apune Și mă plictisesc îngrozitor.