Poezia Dig de Marin Sorescu

DIG


Dacă un deget ți-a rămas în mare,
Încă e ceva, un început de dig,
Uscatul înaintează mai ales
De pe limba înecatului,
Împingerea lui e o datorie de bun marinar,
Născut aici la țărm, lipit de corăbii.


Eram pe dig, eram dig, eram digul,
Începusem închegarea apelor măcar pe-o fîșie
Poți vorbi numai de pe teren solid,
Dar undeva în larg, las în urmă
Oamenii rezemați în linguroaie,
Care pot fi și lopeți și linguri propriu-zise
Pentru spart capul algelor cînd ies din marea ciorbă.


Prieteni, mi-ați dat o mînă de ajutor, adio,
Eu am de luptat cu povestea asta, pieptiș,
Cu bolovanul împins mereu de valuri în gură
Și iarăși scuipat și pus deasupra capului, năduf,
Și împins și iarăși respins
De apa sporită prin sudoarea frunții.


Orice s-ar zice există în mare o amărăciune reală,
Pe care voi n-o puteți întrece, ori cu cîtă fiere,
Și o spaimă naturală, ca și cînd ar fi pe secate,
Și o lehamite să tot plescăi egal și să facă valuri
Și să sperie ciorile la toate țărmurile.
E timpul să mi se arate - aici ceva, cineva,
Am ajuns prin forțele mele atît de departe !
Să bată clopotele pentru ajungere, izbind cu limba în scoici
Mai sonore decît brozul, să prindă deci glas,
Pustiul de ape, sînt pregătit să ascult,
Cu tot felul de scoici pe mine, sînt însuși ecoul,
Întins pînă la limită - e timpul s-aud.
E liniște și digul din urmă se roade,
E singura mișcare, singura arătare, dărîmarea lui,
Ca un cuvînt care nu se mai poate traduce și nici gîndi
Am înaintat prea mult să mă mai pot salva
Am disprețuit prea mult corăbiile ca să mi le mai am la-ndemînă.


Cerul e nimic, pămîntul se scufundă,
Numai apa împotriva căreia am luptat.
Digul m-a despărțit pe mine de mine. Fără atingerea cu ceilalți
Mă topesc și mă scufund - am împins prea departe linia închipuită.
Sînt lucruri care nu se fac decît o dată fundamental,
De sub tălpi îmi e smuls ultimul fir de nisip,
Și cu toate acestea digul trebuie continuat
De la țipătul meu înainte.

Poezia Dig de Marin Sorescu

DIG


Dacă un deget ți-a rămas în mare,
Încă e ceva, un început de dig,
Uscatul înaintează mai ales
De pe limba înecatului,
Împingerea lui e o datorie de bun marinar,
Născut aici la țărm, lipit de corăbii.


Eram pe dig, eram dig, eram digul,
Începusem închegarea apelor măcar pe-o fîșie
Poți vorbi numai de pe teren solid,
Dar undeva în larg, las în urmă
Oamenii rezemați în linguroaie,
Care pot fi și lopeți și linguri propriu-zise
Pentru spart capul algelor cînd ies din marea ciorbă.


Prieteni, mi-ați dat o mînă de ajutor, adio,
Eu am de luptat cu povestea asta, pieptiș,
Cu bolovanul împins mereu de valuri în gură
Și iarăși scuipat și pus deasupra capului, năduf,
Și împins și iarăși respins
De apa sporită prin sudoarea frunții.


Orice s-ar zice există în mare o amărăciune reală,
Pe care voi n-o puteți întrece, ori cu cîtă fiere,
Și o spaimă naturală, ca și cînd ar fi pe secate,
Și o lehamite să tot plescăi egal și să facă valuri
Și să sperie ciorile la toate țărmurile.
E timpul să mi se arate - aici ceva, cineva,
Am ajuns prin forțele mele atît de departe !
Să bată clopotele pentru ajungere, izbind cu limba în scoici
Mai sonore decît brozul, să prindă deci glas,
Pustiul de ape, sînt pregătit să ascult,
Cu tot felul de scoici pe mine, sînt însuși ecoul,
Întins pînă la limită - e timpul s-aud.
E liniște și digul din urmă se roade,
E singura mișcare, singura arătare, dărîmarea lui,
Ca un cuvînt care nu se mai poate traduce și nici gîndi
Am înaintat prea mult să mă mai pot salva
Am disprețuit prea mult corăbiile ca să mi le mai am la-ndemînă.


Cerul e nimic, pămîntul se scufundă,
Numai apa împotriva căreia am luptat.
Digul m-a despărțit pe mine de mine. Fără atingerea cu ceilalți
Mă topesc și mă scufund - am împins prea departe linia închipuită.
Sînt lucruri care nu se fac decît o dată fundamental,
De sub tălpi îmi e smuls ultimul fir de nisip,
Și cu toate acestea digul trebuie continuat
De la țipătul meu înainte.

Poezia Ulise de Marin Sorescu

ULISE


Cînd mă gîndesc ce mă așteaptă și acasă,
Porcii aceia de pețitori
Beți chiori, slinoși pe armurile din cuier
Jucînd toate ziua table
Pînă li se înmoaie și mușchii și zarurile, de-a valma.
Că numai de însurătoare nu mai sînt buni
Chiar de-ar cere în căsătorie o babă
Mai ceva decît Penelopa
( O fi îmbătrînit, într-adevăr și ea ? )


Și femeia aceea, plîngăreața, pe de altă parte,
Care țese-n neștire, de nervi,
De zgripțuroaică ce este, să încurce ea toate firele de pe lume !


Parcă văd că mă ia de la poartă-n primire :
- Unde-ai putut să fii acum ?
- Am făcut războiul Troii, nu fii scorpie...
- Bine, bine dar Agamemnon al Clitemnestrei
Cum de-a scăpat mai devreme, că a și putrezit pînă acuma.


N-ați avut același război ?
- Am rătăcit zece ani pe mare, întrucît Neptun...
- Fără Neptun, te rog, spune clar
Cu cine ?


Și chiar pînă acum ?
Chiar pînă acum ?
Ce mare-a fost aia ?


Of, să-mi fac o căsuță
Aici pe valuri,
Să-mi ridic un cort în colțișorul ăsta
Mai ferit
Între Scyla și Caribda.

Poezia Ulise de Marin Sorescu

ULISE


Cînd mă gîndesc ce mă așteaptă și acasă,
Porcii aceia de pețitori
Beți chiori, slinoși pe armurile din cuier
Jucînd toate ziua table
Pînă li se înmoaie și mușchii și zarurile, de-a valma.
Că numai de însurătoare nu mai sînt buni
Chiar de-ar cere în căsătorie o babă
Mai ceva decît Penelopa
( O fi îmbătrînit, într-adevăr și ea ? )


Și femeia aceea, plîngăreața, pe de altă parte,
Care țese-n neștire, de nervi,
De zgripțuroaică ce este, să încurce ea toate firele de pe lume !


Parcă văd că mă ia de la poartă-n primire :
- Unde-ai putut să fii acum ?
- Am făcut războiul Troii, nu fii scorpie...
- Bine, bine dar Agamemnon al Clitemnestrei
Cum de-a scăpat mai devreme, că a și putrezit pînă acuma.


N-ați avut același război ?
- Am rătăcit zece ani pe mare, întrucît Neptun...
- Fără Neptun, te rog, spune clar
Cu cine ?


Și chiar pînă acum ?
Chiar pînă acum ?
Ce mare-a fost aia ?


Of, să-mi fac o căsuță
Aici pe valuri,
Să-mi ridic un cort în colțișorul ăsta
Mai ferit
Între Scyla și Caribda.

Poezia Vagul de Marin Sorescu

VAGUL




Din păoate toate astea se vor publica într-o zi,
Și va dispare orice intimitate, ca spuma mării luată în palmă de Venus,
Imediat după ce se născuse din spuma mării,
Și cînd nu mai ținea în palme decît niște picături din mare.




Vorbele astea au fost născute spontan de dragul cuiva, în clocotul vieții,
Ca valul care se trezește visînd, legănător,
Sau făcute din birou ?
Nimeni nu va ști precis, va fi greu de controlat
Și nici eu nu țin bine minte.



Azi noapte a fost o furtună pe mare,
Schimbări importante la nivel de scoici,
Multe au venit să îngroașe nisipul pe plajă,
Perlele fărămițate mărunt vor fi luate pe tălpi duse departe,
Azi noapte tu te-ai transformat în simbol.

Poezia Vagul de Marin Sorescu

VAGUL




Din păoate toate astea se vor publica într-o zi,
Și va dispare orice intimitate, ca spuma mării luată în palmă de Venus,
Imediat după ce se născuse din spuma mării,
Și cînd nu mai ținea în palme decît niște picături din mare.




Vorbele astea au fost născute spontan de dragul cuiva, în clocotul vieții,
Ca valul care se trezește visînd, legănător,
Sau făcute din birou ?
Nimeni nu va ști precis, va fi greu de controlat
Și nici eu nu țin bine minte.



Azi noapte a fost o furtună pe mare,
Schimbări importante la nivel de scoici,
Multe au venit să îngroașe nisipul pe plajă,
Perlele fărămițate mărunt vor fi luate pe tălpi duse departe,
Azi noapte tu te-ai transformat în simbol.

Poezia Către Mare de Marin Sorescu

CĂTRE MARE


Mă întorc spre mare și vorbesc cu Ovidiu,
Versurile căruia au lungimea țărmului românesc
Și cadența înfundată a valurilor așteptînd să se spargă gheața.
Poate care dai vechime de două mii de ani versurilor mele,
Împlîntat ca o piatră de hotar la marginea limbii române
Pescărușii te-au ales în prezidiul doinelor noastre
Pe care le-ai transcris în latinește și le-ai trimis pe vînt la Roma
Săpate în piatră să aștepte pe columnă prizonierii daci !
Tu ești primul topit de dor pe aceste meleaguri unde praful e dulce
Primul care te-ai încrezut copilărește în puterea de pierzanie a versului,
Și-n ajutorul străinătății.
Împăratul mai degrabă ți-ar fi trimis specialiști la
Tomis să-ți schimbe clima,
Decît să te mai vadă înapoi, amestecat cu slava ta aeriană în purpura ițelor sale.
Nimeni nu e mai potrivit să stea pe țărmul Pontului Euxin
Și să observe cum se transformă treptat în Marea Neagră, decît un poet
Și-a zis, el, dar un poet bun, faimos, pe cine să trimitem, pe cine să trimitem ?
Și-au căzut pe tine, Ovidiu,
Tu i-ai venit primul în minte pentru că tocmai deveniseși popular
Și erai pe toate buzele ca un dres dulce amar și asta te-a pierdut.
Elegiile tale îi plăceau lui Augustus, dar numai de departe
Avînd astfel și un efect curativ prescris de doctor
Îi dădeau o stare de melancolie sănătoasă, mai ales după masă cînd îl făceau să rîgîie...
Elegiile erau un medicament pe care i-l prescriseseră medicii, ca să salveze imperiul.
Chiar zicea : ,,De ce nu mai trimite băiatul acela nimic în ultima vreme,
Mai puneți-l la treabă, mai îmboldiți-l, să fie trist și pontic, iar m-am balonat, înghit aer”.
- Lumea nu știe de ce l-ați relegat, îndrăznea vreun senator, timid.
- Lăsați să se înțeleagă c-ar fi aduc pagube imperiului, zîmbea cinic împăratul.
- Morale sau materiale ? nu auzea bine înaltul slujbaș.
- Ei, de ce mă pui în dilemă ? Și de unelte și de altele, amestecate, să zicem, pagube amestecate,
Ovidiu a adus imense pagube materiale și morale latinității, indignînd cetățenii.
Parcă totuși morale ar fi mai potrivit - se răzbîndea peste o clipă - doar sîntem imperiu, nu ne
scumpim la cheltuiala unui poet
Dar sîntem dîrji la morală : așadar ne-a corupt tineretul.



A doua zi însă Augustus revenea șovăind :
Dealtfel nu dați nici un fel de explicații nimănui, momentan,
Pînă nu găsim ceva mai plauzibil. Și ca să schimbe vorba : Ce mai face Horațiu ?
- A început și acesta s-o cam ia razna știți, nu mai scrie ode,
A trecut pur și simplu la epode, scrie acum doar epode, niște bîiguieli sinistre.
Ce ne facem cu Horațiu, o să devină și acesta un caz cu epodele lui ?
- Mai lăsați-l, mai lăsați-l, să vedem cum se desfășoară, poate are talent
Pînă la urmă pe toate o să le plătescă Mecena și-a lui casă,
O să-i trimitem un centurion cu nota de plată.
Cît privește Ovidiu să mai stea la Tomis și să nu-l atingeți c-o floare.
Ne mai gîndim, mai medităm, mai consultăm augurii să nu luăm măsuri pripite mai ales c-un poet.
Au trecut două mii de ani și împăratul n-a găsit încă ceva plauzibil, se mai gîndește,
Dealtfel, Ovidiu, nu te descuraja, o să se revină asupra sentinței
A fost ceva trecător, ceva de conjuctură, ai răbdare
Se vor limpezi lucrurile, a fost ceva de conjuctură.
Mă întorc spre mare și vorbesc cu Ovidiu,
Poetul pe care pămîntul meu îl simte în nervuri și liniile norocului
Cînd își duce palma Dobrogei la tîmple.

Poezia Către Mare de Marin Sorescu

CĂTRE MARE


Mă întorc spre mare și vorbesc cu Ovidiu,
Versurile căruia au lungimea țărmului românesc
Și cadența înfundată a valurilor așteptînd să se spargă gheața.
Poate care dai vechime de două mii de ani versurilor mele,
Împlîntat ca o piatră de hotar la marginea limbii române
Pescărușii te-au ales în prezidiul doinelor noastre
Pe care le-ai transcris în latinește și le-ai trimis pe vînt la Roma
Săpate în piatră să aștepte pe columnă prizonierii daci !
Tu ești primul topit de dor pe aceste meleaguri unde praful e dulce
Primul care te-ai încrezut copilărește în puterea de pierzanie a versului,
Și-n ajutorul străinătății.
Împăratul mai degrabă ți-ar fi trimis specialiști la
Tomis să-ți schimbe clima,
Decît să te mai vadă înapoi, amestecat cu slava ta aeriană în purpura ițelor sale.
Nimeni nu e mai potrivit să stea pe țărmul Pontului Euxin
Și să observe cum se transformă treptat în Marea Neagră, decît un poet
Și-a zis, el, dar un poet bun, faimos, pe cine să trimitem, pe cine să trimitem ?
Și-au căzut pe tine, Ovidiu,
Tu i-ai venit primul în minte pentru că tocmai deveniseși popular
Și erai pe toate buzele ca un dres dulce amar și asta te-a pierdut.
Elegiile tale îi plăceau lui Augustus, dar numai de departe
Avînd astfel și un efect curativ prescris de doctor
Îi dădeau o stare de melancolie sănătoasă, mai ales după masă cînd îl făceau să rîgîie...
Elegiile erau un medicament pe care i-l prescriseseră medicii, ca să salveze imperiul.
Chiar zicea : ,,De ce nu mai trimite băiatul acela nimic în ultima vreme,
Mai puneți-l la treabă, mai îmboldiți-l, să fie trist și pontic, iar m-am balonat, înghit aer”.
- Lumea nu știe de ce l-ați relegat, îndrăznea vreun senator, timid.
- Lăsați să se înțeleagă c-ar fi aduc pagube imperiului, zîmbea cinic împăratul.
- Morale sau materiale ? nu auzea bine înaltul slujbaș.
- Ei, de ce mă pui în dilemă ? Și de unelte și de altele, amestecate, să zicem, pagube amestecate,
Ovidiu a adus imense pagube materiale și morale latinității, indignînd cetățenii.
Parcă totuși morale ar fi mai potrivit - se răzbîndea peste o clipă - doar sîntem imperiu, nu ne
scumpim la cheltuiala unui poet
Dar sîntem dîrji la morală : așadar ne-a corupt tineretul.



A doua zi însă Augustus revenea șovăind :
Dealtfel nu dați nici un fel de explicații nimănui, momentan,
Pînă nu găsim ceva mai plauzibil. Și ca să schimbe vorba : Ce mai face Horațiu ?
- A început și acesta s-o cam ia razna știți, nu mai scrie ode,
A trecut pur și simplu la epode, scrie acum doar epode, niște bîiguieli sinistre.
Ce ne facem cu Horațiu, o să devină și acesta un caz cu epodele lui ?
- Mai lăsați-l, mai lăsați-l, să vedem cum se desfășoară, poate are talent
Pînă la urmă pe toate o să le plătescă Mecena și-a lui casă,
O să-i trimitem un centurion cu nota de plată.
Cît privește Ovidiu să mai stea la Tomis și să nu-l atingeți c-o floare.
Ne mai gîndim, mai medităm, mai consultăm augurii să nu luăm măsuri pripite mai ales c-un poet.
Au trecut două mii de ani și împăratul n-a găsit încă ceva plauzibil, se mai gîndește,
Dealtfel, Ovidiu, nu te descuraja, o să se revină asupra sentinței
A fost ceva trecător, ceva de conjuctură, ai răbdare
Se vor limpezi lucrurile, a fost ceva de conjuctură.
Mă întorc spre mare și vorbesc cu Ovidiu,
Poetul pe care pămîntul meu îl simte în nervuri și liniile norocului
Cînd își duce palma Dobrogei la tîmple.

Poezia Perpetuum Mobile de Marin Sorescu

PERPETUUM MOBILE



Lui Prometeu i se lăsase dreptul de replică, totuși.
Dar cum sta așa răatignit pe stînca aceea
Nemișcat ci doar sfîrtecat lăuntric,
Singura replică pe care-o spunea era aceasta :
- De ce ficatul ?



Desigur cea mai simplă
Și cea mai banală replică, în aparență :
- De ce ficatul ?
Aveam în cap o întreagă piesă
Despre valoarea focului
Și demnității nemaipomenite a gestului de titanică răzvrătire,
O piesă foarte închegată și care și artistic se ținea bine,
Pe care voia să i-o urle sfidător lui Zeus
Dar se pomenea rostind doar atît :
- De ce ficatul ?



În stînga lui înfometat, vulturul e foarte dîrz.
Știe să-și facă meseria, e călău pe față,
Are un cioc ca un excavator
Care înfigîndu-se face să bubuie munții,
De aceste cuvinte aproape onomatopeice :
- De-aia !



Acesta este și nu este un răspuns
La mistuituitoare întrebare a eroului,
Care, uitat de lume în acele pustiuri stîncoase dic Caucaz,
Încă mai răgușește zările uzînd de dreptul său sfînt de replică :
- De ce ficatul ?

Poezia Perpetuum Mobile de Marin Sorescu

PERPETUUM MOBILE



Lui Prometeu i se lăsase dreptul de replică, totuși.
Dar cum sta așa răatignit pe stînca aceea
Nemișcat ci doar sfîrtecat lăuntric,
Singura replică pe care-o spunea era aceasta :
- De ce ficatul ?



Desigur cea mai simplă
Și cea mai banală replică, în aparență :
- De ce ficatul ?
Aveam în cap o întreagă piesă
Despre valoarea focului
Și demnității nemaipomenite a gestului de titanică răzvrătire,
O piesă foarte închegată și care și artistic se ținea bine,
Pe care voia să i-o urle sfidător lui Zeus
Dar se pomenea rostind doar atît :
- De ce ficatul ?



În stînga lui înfometat, vulturul e foarte dîrz.
Știe să-și facă meseria, e călău pe față,
Are un cioc ca un excavator
Care înfigîndu-se face să bubuie munții,
De aceste cuvinte aproape onomatopeice :
- De-aia !



Acesta este și nu este un răspuns
La mistuituitoare întrebare a eroului,
Care, uitat de lume în acele pustiuri stîncoase dic Caucaz,
Încă mai răgușește zările uzînd de dreptul său sfînt de replică :
- De ce ficatul ?

Poezia Bărăgan de Marin Sorescu

BĂRĂGAN




Țipătul de lehuză al cocorilor !
Ies să mă uit cum se naște ceața.
Cerul boltit ca o creastă de cocoș,
Aripile cocorilor se îmbucă pe zimți.
Urcă precum marfarul pe munte
Șirul lung de țipete de lehuză.




O noapte în Bărăgan
E cît șapte în adîncime.
Cineva umblă prin boșăția de cocori,
Cineva răscolește cu lopata
Hambarele de cocori de pe cer.
Capul îmi e un bob de grîu, încolțind
Și înfrățindu-se cu firele nevăzute
Care se zbat și țipă.

Poezia Bărăgan de Marin Sorescu

BĂRĂGAN




Țipătul de lehuză al cocorilor !
Ies să mă uit cum se naște ceața.
Cerul boltit ca o creastă de cocoș,
Aripile cocorilor se îmbucă pe zimți.
Urcă precum marfarul pe munte
Șirul lung de țipete de lehuză.




O noapte în Bărăgan
E cît șapte în adîncime.
Cineva umblă prin boșăția de cocori,
Cineva răscolește cu lopata
Hambarele de cocori de pe cer.
Capul îmi e un bob de grîu, încolțind
Și înfrățindu-se cu firele nevăzute
Care se zbat și țipă.

Poezia Amețeala de Marin Sorescu

AMEȚEALA


Marea ia pietre-n gură și-l îngînă pe Cicero,
Care era cam bîlbîit și-și hrănea bîlbîiala cu pietre de moară
De la țărm
Pentru că așa erau vremurile, confuze, se-ncălecau vorbele,
Și el trebuia să le domine.


Sau era vorba de Demostene ?
În orice caz, unul din aceștia doi, tuna și fulgera împotriva nedreptății.
Deastfel n-are nici o importanță, amîndoi au fost mari oratori,
Ce discursuri au mai tras ei împotriva mării !


Mai ales acela care zicea să se dărîme Cartagina
Cred că tot Demostene,
Cel căruia i s-a tăiat capul, și mîna dreaptă cu care gesticula.
De către ostașii lui Octavian Augustul
Care i-au zis : ,,Fără discursuri frumoase, să trecem la fapte”.


Și după aia au dărîmat și Cartagina, cum prevăzuse el, cum
Cobise el,
Sau poate... Marcus Porcius Cato ?
Naiba să-l ia, au fost mai mulți, toți aveau ceva măreț, și credeau în cuvînt,
Adică poți să scoți adevărul la lumină, bizuindu-te pe puterea demonstrației.


Quod erat demontrandum,
Din păcate după asta toți o sfîrșeau prost.
M-a impresionat cel mai mult soarta aceluia care și-a pus capul pe buturugă,
Filipicele lui clocotesc de-o sfîntă mînie,
Ca și sîngele lui țîșnind din beregata tăiată în mod absurd.
Doamne, cum se numea ? - știu că m-a impresionat foarte, foarte mult.


Nu te uita că vorbesc în dodii,
Oricum adevărul e la mijloc.
Tu ești mijlocul universului, tu ești adevărul, de aceea mă emoționez și mă bîlbîi.
Vino, să-ți spun asta la ureche.

Poezia Amețeala de Marin Sorescu

AMEȚEALA


Marea ia pietre-n gură și-l îngînă pe Cicero,
Care era cam bîlbîit și-și hrănea bîlbîiala cu pietre de moară
De la țărm
Pentru că așa erau vremurile, confuze, se-ncălecau vorbele,
Și el trebuia să le domine.


Sau era vorba de Demostene ?
În orice caz, unul din aceștia doi, tuna și fulgera împotriva nedreptății.
Deastfel n-are nici o importanță, amîndoi au fost mari oratori,
Ce discursuri au mai tras ei împotriva mării !


Mai ales acela care zicea să se dărîme Cartagina
Cred că tot Demostene,
Cel căruia i s-a tăiat capul, și mîna dreaptă cu care gesticula.
De către ostașii lui Octavian Augustul
Care i-au zis : ,,Fără discursuri frumoase, să trecem la fapte”.


Și după aia au dărîmat și Cartagina, cum prevăzuse el, cum
Cobise el,
Sau poate... Marcus Porcius Cato ?
Naiba să-l ia, au fost mai mulți, toți aveau ceva măreț, și credeau în cuvînt,
Adică poți să scoți adevărul la lumină, bizuindu-te pe puterea demonstrației.


Quod erat demontrandum,
Din păcate după asta toți o sfîrșeau prost.
M-a impresionat cel mai mult soarta aceluia care și-a pus capul pe buturugă,
Filipicele lui clocotesc de-o sfîntă mînie,
Ca și sîngele lui țîșnind din beregata tăiată în mod absurd.
Doamne, cum se numea ? - știu că m-a impresionat foarte, foarte mult.


Nu te uita că vorbesc în dodii,
Oricum adevărul e la mijloc.
Tu ești mijlocul universului, tu ești adevărul, de aceea mă emoționez și mă bîlbîi.
Vino, să-ți spun asta la ureche.

Poezia Mergem După Bețe de Chibrituri de Marin Sorescu

MERGEM DUPĂ BEȚE DE CHIBRITURI




Mergem după bețe de chibrituri
își spun brazii-n fiecare dimineață
cînd pornesc pe munte-n sus
și vîntul le scapără cîte-o idee
pe frunte,



și răsar nori ca o magmă
pentru viitoarele planete
numai rășina plîngînd pe trunchiuri
știe că marea lor călătorie
dorul lor de arderi
sînt de mult plînse de noi
care stăm pe marginea prăpastiei


tu la un capăt al mesei
eu la celălalt.

Poezia Mergem După Bețe de Chibrituri de Marin Sorescu

MERGEM DUPĂ BEȚE DE CHIBRITURI




Mergem după bețe de chibrituri
își spun brazii-n fiecare dimineață
cînd pornesc pe munte-n sus
și vîntul le scapără cîte-o idee
pe frunte,



și răsar nori ca o magmă
pentru viitoarele planete
numai rășina plîngînd pe trunchiuri
știe că marea lor călătorie
dorul lor de arderi
sînt de mult plînse de noi
care stăm pe marginea prăpastiei


tu la un capăt al mesei
eu la celălalt.

Poezia Unde Zeu E Zamolxe de Marin Sorescu

UNDE ZEU E ZAMOLXE

Ultimile elegii au fost îngînate în bărbi de geții cei inspirați,
Ovidiul numai le-a transcris și le-a semnat într-o doară,
Cînd păru-nfoiat începuse să-l lase la tîmpla-ncruntată,
Pe care gînditoarea lui mînă o găsea-n zori de mileniu tot mai vastă.
Indiferente-i erau toate. Și-n neștire își ducea mîna la marea cea neagră
Pe care-o credea tîmpla lui, de zi tot mai cuprinsă de cețuri.


Localnicii aspri la vorbă, viersuind parcă trîntind de pe cai
Răstite ca gerul, sticloase și cu șapte tăișuri, cuvinte,
De dorul Romei ei nu se topeau ca ceara nici cum dar voiau ei să afle
Pe căi lunecoase - de plînset în pumni, numit văicărit elegie -
Cam ce ecou au jelaniile lor în străinătate, în caz de-o năpastă cumplită
Și de-a adevăratelea dacă ar plînge, aici la țărmul cu poale de valuri,
Unde zeu e Zamolxe cel proptit în săgeți, ca în coate, pe brînci
Peste praful otrăvii răscolite de venetice copile ?
Găsiseră geții în blîndul iubăreț, scriitor pe cărămida din vatră,
Un fel de burduf de tristețe, cimpoi ce răsuna la Roma.


Acesta-i pricina curată că luă drumul pe-a mării-ncrețire
Epistola-aceea, scrijelită în chiar limba getă, răstită la muzici :
Glas mare acolo se dă despre Istru, despre oi, praf de capre și purici.
Aceasta-i pricina curată că-n cetatea eternă epistola asta necitită se pierde.
Cu-ntreg praful pontic ce zace în ea tras deasupra-i.
O, tot ce trimis-a de la Tomis pe șleau de unde cumplit
Mai gîlgîie de povești și barbare eresuri de plai dobrogean, cu piciorul
În spuma de cer de pe mare, cu tîmpla în ochiul
Cel treaz în Zamolxe, pe-un pisc zis Ceahlău veghind printre cețuri !


Romanii eresul poetului scump cîtă vreme-i departe, nicicînd
Ei n-au știut firul să-l ia între deget și spre priceperea lor - și să-l tragă.
Ci-nțelegeau ei numa că frig e la Tomis, zăpada e toată din lume.
Că dîrdîie crivățul el însuși cînd bate de-i clănțăne șira
Spinării cu dinții din gura, făcînd tot un lanț tremurat peste vetre.
Dar vara sticloasă, hai jură pe mult încruntata sprînceană,
Aici unde se jură pe bărbi, spune cu mîna pe suflet, prietene scump,
Nu fu ea aidoma verilor mele, că scoica se sparge-n căldură pe-a plăjii dogoare ?


 Odraslele geților, copile roșcate, alături de pieile aspre de capra stînd leneș,
Întredeschid numai pleoapele, rușinate de propia lor goliciune frumoasă
Neîndrăznind cu întregi ochi o privi-o ; dar boarea întrece
Sfiala și rumene-s toate ca pîini aburind...
Cînd viscolul lupii-i răstoarnă-naintea căruții și vorbelor
Țurțuri le spune :
Astfel învoiți fură-n taină în răspăr zăbovnicul aici și gazdele sale cu inimă largă ;
Tot ce trimis e la Roma să fie din cale afară de trist și cumplit
Pe împărat să îl sperie crunt, cît o fi de August, dîrdîindu-l ca sloiul pe tron
Ca nu cumva ispitit cam ce face poetul
Să vină spre Tomis vreodată, cu zarvă de oaste și poftă prea mare.

Poezia Unde Zeu E Zamolxe de Marin Sorescu

UNDE ZEU E ZAMOLXE

Ultimile elegii au fost îngînate în bărbi de geții cei inspirați,
Ovidiul numai le-a transcris și le-a semnat într-o doară,
Cînd păru-nfoiat începuse să-l lase la tîmpla-ncruntată,
Pe care gînditoarea lui mînă o găsea-n zori de mileniu tot mai vastă.
Indiferente-i erau toate. Și-n neștire își ducea mîna la marea cea neagră
Pe care-o credea tîmpla lui, de zi tot mai cuprinsă de cețuri.


Localnicii aspri la vorbă, viersuind parcă trîntind de pe cai
Răstite ca gerul, sticloase și cu șapte tăișuri, cuvinte,
De dorul Romei ei nu se topeau ca ceara nici cum dar voiau ei să afle
Pe căi lunecoase - de plînset în pumni, numit văicărit elegie -
Cam ce ecou au jelaniile lor în străinătate, în caz de-o năpastă cumplită
Și de-a adevăratelea dacă ar plînge, aici la țărmul cu poale de valuri,
Unde zeu e Zamolxe cel proptit în săgeți, ca în coate, pe brînci
Peste praful otrăvii răscolite de venetice copile ?
Găsiseră geții în blîndul iubăreț, scriitor pe cărămida din vatră,
Un fel de burduf de tristețe, cimpoi ce răsuna la Roma.


Acesta-i pricina curată că luă drumul pe-a mării-ncrețire
Epistola-aceea, scrijelită în chiar limba getă, răstită la muzici :
Glas mare acolo se dă despre Istru, despre oi, praf de capre și purici.
Aceasta-i pricina curată că-n cetatea eternă epistola asta necitită se pierde.
Cu-ntreg praful pontic ce zace în ea tras deasupra-i.
O, tot ce trimis-a de la Tomis pe șleau de unde cumplit
Mai gîlgîie de povești și barbare eresuri de plai dobrogean, cu piciorul
În spuma de cer de pe mare, cu tîmpla în ochiul
Cel treaz în Zamolxe, pe-un pisc zis Ceahlău veghind printre cețuri !


Romanii eresul poetului scump cîtă vreme-i departe, nicicînd
Ei n-au știut firul să-l ia între deget și spre priceperea lor - și să-l tragă.
Ci-nțelegeau ei numa că frig e la Tomis, zăpada e toată din lume.
Că dîrdîie crivățul el însuși cînd bate de-i clănțăne șira
Spinării cu dinții din gura, făcînd tot un lanț tremurat peste vetre.
Dar vara sticloasă, hai jură pe mult încruntata sprînceană,
Aici unde se jură pe bărbi, spune cu mîna pe suflet, prietene scump,
Nu fu ea aidoma verilor mele, că scoica se sparge-n căldură pe-a plăjii dogoare ?


 Odraslele geților, copile roșcate, alături de pieile aspre de capra stînd leneș,
Întredeschid numai pleoapele, rușinate de propia lor goliciune frumoasă
Neîndrăznind cu întregi ochi o privi-o ; dar boarea întrece
Sfiala și rumene-s toate ca pîini aburind...
Cînd viscolul lupii-i răstoarnă-naintea căruții și vorbelor
Țurțuri le spune :
Astfel învoiți fură-n taină în răspăr zăbovnicul aici și gazdele sale cu inimă largă ;
Tot ce trimis e la Roma să fie din cale afară de trist și cumplit
Pe împărat să îl sperie crunt, cît o fi de August, dîrdîindu-l ca sloiul pe tron
Ca nu cumva ispitit cam ce face poetul
Să vină spre Tomis vreodată, cu zarvă de oaste și poftă prea mare.

Poezia Concentrare de Marin Sorescu

CONCENTRARE


O țară atît de mică !
Femeile au genele negre și lungi
Și ca să nu treacă peste graniță
Și le prind cu clame în ceafă, -
Genele lor prea lungi.


Apoi și morții
Sînt răscoliți din cînd în cînd
Și presați cu compresorul
Și cimentați
Pentru că țara e foarte mică.


Numai din cînd în cînd
Se sparg mormintele
Și se introduc țevi de canalizare
Și bei apa rece
Trecută prin craniul bunicului.


Ce rece e apa asta,
Cum vine cu crenguțe de brad,
Deși munții sînt foarte departe
Dar bunicul a călătorit pe acolo
Și toate i-au rămas în gînd.

Poezia Concentrare de Marin Sorescu

CONCENTRARE


O țară atît de mică !
Femeile au genele negre și lungi
Și ca să nu treacă peste graniță
Și le prind cu clame în ceafă, -
Genele lor prea lungi.


Apoi și morții
Sînt răscoliți din cînd în cînd
Și presați cu compresorul
Și cimentați
Pentru că țara e foarte mică.


Numai din cînd în cînd
Se sparg mormintele
Și se introduc țevi de canalizare
Și bei apa rece
Trecută prin craniul bunicului.


Ce rece e apa asta,
Cum vine cu crenguțe de brad,
Deși munții sînt foarte departe
Dar bunicul a călătorit pe acolo
Și toate i-au rămas în gînd.