Poezia Dig de Marin Sorescu

DIG


Dacă un deget ți-a rămas în mare,
Încă e ceva, un început de dig,
Uscatul înaintează mai ales
De pe limba înecatului,
Împingerea lui e o datorie de bun marinar,
Născut aici la țărm, lipit de corăbii.


Eram pe dig, eram dig, eram digul,
Începusem închegarea apelor măcar pe-o fîșie
Poți vorbi numai de pe teren solid,
Dar undeva în larg, las în urmă
Oamenii rezemați în linguroaie,
Care pot fi și lopeți și linguri propriu-zise
Pentru spart capul algelor cînd ies din marea ciorbă.


Prieteni, mi-ați dat o mînă de ajutor, adio,
Eu am de luptat cu povestea asta, pieptiș,
Cu bolovanul împins mereu de valuri în gură
Și iarăși scuipat și pus deasupra capului, năduf,
Și împins și iarăși respins
De apa sporită prin sudoarea frunții.


Orice s-ar zice există în mare o amărăciune reală,
Pe care voi n-o puteți întrece, ori cu cîtă fiere,
Și o spaimă naturală, ca și cînd ar fi pe secate,
Și o lehamite să tot plescăi egal și să facă valuri
Și să sperie ciorile la toate țărmurile.
E timpul să mi se arate - aici ceva, cineva,
Am ajuns prin forțele mele atît de departe !
Să bată clopotele pentru ajungere, izbind cu limba în scoici
Mai sonore decît brozul, să prindă deci glas,
Pustiul de ape, sînt pregătit să ascult,
Cu tot felul de scoici pe mine, sînt însuși ecoul,
Întins pînă la limită - e timpul s-aud.
E liniște și digul din urmă se roade,
E singura mișcare, singura arătare, dărîmarea lui,
Ca un cuvînt care nu se mai poate traduce și nici gîndi
Am înaintat prea mult să mă mai pot salva
Am disprețuit prea mult corăbiile ca să mi le mai am la-ndemînă.


Cerul e nimic, pămîntul se scufundă,
Numai apa împotriva căreia am luptat.
Digul m-a despărțit pe mine de mine. Fără atingerea cu ceilalți
Mă topesc și mă scufund - am împins prea departe linia închipuită.
Sînt lucruri care nu se fac decît o dată fundamental,
De sub tălpi îmi e smuls ultimul fir de nisip,
Și cu toate acestea digul trebuie continuat
De la țipătul meu înainte.

Poezia Ulise de Marin Sorescu

ULISE


Cînd mă gîndesc ce mă așteaptă și acasă,
Porcii aceia de pețitori
Beți chiori, slinoși pe armurile din cuier
Jucînd toate ziua table
Pînă li se înmoaie și mușchii și zarurile, de-a valma.
Că numai de însurătoare nu mai sînt buni
Chiar de-ar cere în căsătorie o babă
Mai ceva decît Penelopa
( O fi îmbătrînit, într-adevăr și ea ? )


Și femeia aceea, plîngăreața, pe de altă parte,
Care țese-n neștire, de nervi,
De zgripțuroaică ce este, să încurce ea toate firele de pe lume !


Parcă văd că mă ia de la poartă-n primire :
- Unde-ai putut să fii acum ?
- Am făcut războiul Troii, nu fii scorpie...
- Bine, bine dar Agamemnon al Clitemnestrei
Cum de-a scăpat mai devreme, că a și putrezit pînă acuma.


N-ați avut același război ?
- Am rătăcit zece ani pe mare, întrucît Neptun...
- Fără Neptun, te rog, spune clar
Cu cine ?


Și chiar pînă acum ?
Chiar pînă acum ?
Ce mare-a fost aia ?


Of, să-mi fac o căsuță
Aici pe valuri,
Să-mi ridic un cort în colțișorul ăsta
Mai ferit
Între Scyla și Caribda.

Poezia Vagul de Marin Sorescu

VAGUL




Din păoate toate astea se vor publica într-o zi,
Și va dispare orice intimitate, ca spuma mării luată în palmă de Venus,
Imediat după ce se născuse din spuma mării,
Și cînd nu mai ținea în palme decît niște picături din mare.




Vorbele astea au fost născute spontan de dragul cuiva, în clocotul vieții,
Ca valul care se trezește visînd, legănător,
Sau făcute din birou ?
Nimeni nu va ști precis, va fi greu de controlat
Și nici eu nu țin bine minte.



Azi noapte a fost o furtună pe mare,
Schimbări importante la nivel de scoici,
Multe au venit să îngroașe nisipul pe plajă,
Perlele fărămițate mărunt vor fi luate pe tălpi duse departe,
Azi noapte tu te-ai transformat în simbol.

Poezia Către Mare de Marin Sorescu

CĂTRE MARE


Mă întorc spre mare și vorbesc cu Ovidiu,
Versurile căruia au lungimea țărmului românesc
Și cadența înfundată a valurilor așteptînd să se spargă gheața.
Poate care dai vechime de două mii de ani versurilor mele,
Împlîntat ca o piatră de hotar la marginea limbii române
Pescărușii te-au ales în prezidiul doinelor noastre
Pe care le-ai transcris în latinește și le-ai trimis pe vînt la Roma
Săpate în piatră să aștepte pe columnă prizonierii daci !
Tu ești primul topit de dor pe aceste meleaguri unde praful e dulce
Primul care te-ai încrezut copilărește în puterea de pierzanie a versului,
Și-n ajutorul străinătății.
Împăratul mai degrabă ți-ar fi trimis specialiști la
Tomis să-ți schimbe clima,
Decît să te mai vadă înapoi, amestecat cu slava ta aeriană în purpura ițelor sale.
Nimeni nu e mai potrivit să stea pe țărmul Pontului Euxin
Și să observe cum se transformă treptat în Marea Neagră, decît un poet
Și-a zis, el, dar un poet bun, faimos, pe cine să trimitem, pe cine să trimitem ?
Și-au căzut pe tine, Ovidiu,
Tu i-ai venit primul în minte pentru că tocmai deveniseși popular
Și erai pe toate buzele ca un dres dulce amar și asta te-a pierdut.
Elegiile tale îi plăceau lui Augustus, dar numai de departe
Avînd astfel și un efect curativ prescris de doctor
Îi dădeau o stare de melancolie sănătoasă, mai ales după masă cînd îl făceau să rîgîie...
Elegiile erau un medicament pe care i-l prescriseseră medicii, ca să salveze imperiul.
Chiar zicea : ,,De ce nu mai trimite băiatul acela nimic în ultima vreme,
Mai puneți-l la treabă, mai îmboldiți-l, să fie trist și pontic, iar m-am balonat, înghit aer”.
- Lumea nu știe de ce l-ați relegat, îndrăznea vreun senator, timid.
- Lăsați să se înțeleagă c-ar fi aduc pagube imperiului, zîmbea cinic împăratul.
- Morale sau materiale ? nu auzea bine înaltul slujbaș.
- Ei, de ce mă pui în dilemă ? Și de unelte și de altele, amestecate, să zicem, pagube amestecate,
Ovidiu a adus imense pagube materiale și morale latinității, indignînd cetățenii.
Parcă totuși morale ar fi mai potrivit - se răzbîndea peste o clipă - doar sîntem imperiu, nu ne
scumpim la cheltuiala unui poet
Dar sîntem dîrji la morală : așadar ne-a corupt tineretul.



A doua zi însă Augustus revenea șovăind :
Dealtfel nu dați nici un fel de explicații nimănui, momentan,
Pînă nu găsim ceva mai plauzibil. Și ca să schimbe vorba : Ce mai face Horațiu ?
- A început și acesta s-o cam ia razna știți, nu mai scrie ode,
A trecut pur și simplu la epode, scrie acum doar epode, niște bîiguieli sinistre.
Ce ne facem cu Horațiu, o să devină și acesta un caz cu epodele lui ?
- Mai lăsați-l, mai lăsați-l, să vedem cum se desfășoară, poate are talent
Pînă la urmă pe toate o să le plătescă Mecena și-a lui casă,
O să-i trimitem un centurion cu nota de plată.
Cît privește Ovidiu să mai stea la Tomis și să nu-l atingeți c-o floare.
Ne mai gîndim, mai medităm, mai consultăm augurii să nu luăm măsuri pripite mai ales c-un poet.
Au trecut două mii de ani și împăratul n-a găsit încă ceva plauzibil, se mai gîndește,
Dealtfel, Ovidiu, nu te descuraja, o să se revină asupra sentinței
A fost ceva trecător, ceva de conjuctură, ai răbdare
Se vor limpezi lucrurile, a fost ceva de conjuctură.
Mă întorc spre mare și vorbesc cu Ovidiu,
Poetul pe care pămîntul meu îl simte în nervuri și liniile norocului
Cînd își duce palma Dobrogei la tîmple.

Poezia Perpetuum Mobile de Marin Sorescu

PERPETUUM MOBILE



Lui Prometeu i se lăsase dreptul de replică, totuși.
Dar cum sta așa răatignit pe stînca aceea
Nemișcat ci doar sfîrtecat lăuntric,
Singura replică pe care-o spunea era aceasta :
- De ce ficatul ?



Desigur cea mai simplă
Și cea mai banală replică, în aparență :
- De ce ficatul ?
Aveam în cap o întreagă piesă
Despre valoarea focului
Și demnității nemaipomenite a gestului de titanică răzvrătire,
O piesă foarte închegată și care și artistic se ținea bine,
Pe care voia să i-o urle sfidător lui Zeus
Dar se pomenea rostind doar atît :
- De ce ficatul ?



În stînga lui înfometat, vulturul e foarte dîrz.
Știe să-și facă meseria, e călău pe față,
Are un cioc ca un excavator
Care înfigîndu-se face să bubuie munții,
De aceste cuvinte aproape onomatopeice :
- De-aia !



Acesta este și nu este un răspuns
La mistuituitoare întrebare a eroului,
Care, uitat de lume în acele pustiuri stîncoase dic Caucaz,
Încă mai răgușește zările uzînd de dreptul său sfînt de replică :
- De ce ficatul ?

Poezia Bărăgan de Marin Sorescu

BĂRĂGAN




Țipătul de lehuză al cocorilor !
Ies să mă uit cum se naște ceața.
Cerul boltit ca o creastă de cocoș,
Aripile cocorilor se îmbucă pe zimți.
Urcă precum marfarul pe munte
Șirul lung de țipete de lehuză.




O noapte în Bărăgan
E cît șapte în adîncime.
Cineva umblă prin boșăția de cocori,
Cineva răscolește cu lopata
Hambarele de cocori de pe cer.
Capul îmi e un bob de grîu, încolțind
Și înfrățindu-se cu firele nevăzute
Care se zbat și țipă.

Poezia Amețeala de Marin Sorescu

AMEȚEALA


Marea ia pietre-n gură și-l îngînă pe Cicero,
Care era cam bîlbîit și-și hrănea bîlbîiala cu pietre de moară
De la țărm
Pentru că așa erau vremurile, confuze, se-ncălecau vorbele,
Și el trebuia să le domine.


Sau era vorba de Demostene ?
În orice caz, unul din aceștia doi, tuna și fulgera împotriva nedreptății.
Deastfel n-are nici o importanță, amîndoi au fost mari oratori,
Ce discursuri au mai tras ei împotriva mării !


Mai ales acela care zicea să se dărîme Cartagina
Cred că tot Demostene,
Cel căruia i s-a tăiat capul, și mîna dreaptă cu care gesticula.
De către ostașii lui Octavian Augustul
Care i-au zis : ,,Fără discursuri frumoase, să trecem la fapte”.


Și după aia au dărîmat și Cartagina, cum prevăzuse el, cum
Cobise el,
Sau poate... Marcus Porcius Cato ?
Naiba să-l ia, au fost mai mulți, toți aveau ceva măreț, și credeau în cuvînt,
Adică poți să scoți adevărul la lumină, bizuindu-te pe puterea demonstrației.


Quod erat demontrandum,
Din păcate după asta toți o sfîrșeau prost.
M-a impresionat cel mai mult soarta aceluia care și-a pus capul pe buturugă,
Filipicele lui clocotesc de-o sfîntă mînie,
Ca și sîngele lui țîșnind din beregata tăiată în mod absurd.
Doamne, cum se numea ? - știu că m-a impresionat foarte, foarte mult.


Nu te uita că vorbesc în dodii,
Oricum adevărul e la mijloc.
Tu ești mijlocul universului, tu ești adevărul, de aceea mă emoționez și mă bîlbîi.
Vino, să-ți spun asta la ureche.

Poezia Mergem După Bețe de Chibrituri de Marin Sorescu

MERGEM DUPĂ BEȚE DE CHIBRITURI




Mergem după bețe de chibrituri
își spun brazii-n fiecare dimineață
cînd pornesc pe munte-n sus
și vîntul le scapără cîte-o idee
pe frunte,



și răsar nori ca o magmă
pentru viitoarele planete
numai rășina plîngînd pe trunchiuri
știe că marea lor călătorie
dorul lor de arderi
sînt de mult plînse de noi
care stăm pe marginea prăpastiei


tu la un capăt al mesei
eu la celălalt.

Poezia Unde Zeu E Zamolxe de Marin Sorescu

UNDE ZEU E ZAMOLXE

Ultimile elegii au fost îngînate în bărbi de geții cei inspirați,
Ovidiul numai le-a transcris și le-a semnat într-o doară,
Cînd păru-nfoiat începuse să-l lase la tîmpla-ncruntată,
Pe care gînditoarea lui mînă o găsea-n zori de mileniu tot mai vastă.
Indiferente-i erau toate. Și-n neștire își ducea mîna la marea cea neagră
Pe care-o credea tîmpla lui, de zi tot mai cuprinsă de cețuri.


Localnicii aspri la vorbă, viersuind parcă trîntind de pe cai
Răstite ca gerul, sticloase și cu șapte tăișuri, cuvinte,
De dorul Romei ei nu se topeau ca ceara nici cum dar voiau ei să afle
Pe căi lunecoase - de plînset în pumni, numit văicărit elegie -
Cam ce ecou au jelaniile lor în străinătate, în caz de-o năpastă cumplită
Și de-a adevăratelea dacă ar plînge, aici la țărmul cu poale de valuri,
Unde zeu e Zamolxe cel proptit în săgeți, ca în coate, pe brînci
Peste praful otrăvii răscolite de venetice copile ?
Găsiseră geții în blîndul iubăreț, scriitor pe cărămida din vatră,
Un fel de burduf de tristețe, cimpoi ce răsuna la Roma.


Acesta-i pricina curată că luă drumul pe-a mării-ncrețire
Epistola-aceea, scrijelită în chiar limba getă, răstită la muzici :
Glas mare acolo se dă despre Istru, despre oi, praf de capre și purici.
Aceasta-i pricina curată că-n cetatea eternă epistola asta necitită se pierde.
Cu-ntreg praful pontic ce zace în ea tras deasupra-i.
O, tot ce trimis-a de la Tomis pe șleau de unde cumplit
Mai gîlgîie de povești și barbare eresuri de plai dobrogean, cu piciorul
În spuma de cer de pe mare, cu tîmpla în ochiul
Cel treaz în Zamolxe, pe-un pisc zis Ceahlău veghind printre cețuri !


Romanii eresul poetului scump cîtă vreme-i departe, nicicînd
Ei n-au știut firul să-l ia între deget și spre priceperea lor - și să-l tragă.
Ci-nțelegeau ei numa că frig e la Tomis, zăpada e toată din lume.
Că dîrdîie crivățul el însuși cînd bate de-i clănțăne șira
Spinării cu dinții din gura, făcînd tot un lanț tremurat peste vetre.
Dar vara sticloasă, hai jură pe mult încruntata sprînceană,
Aici unde se jură pe bărbi, spune cu mîna pe suflet, prietene scump,
Nu fu ea aidoma verilor mele, că scoica se sparge-n căldură pe-a plăjii dogoare ?


 Odraslele geților, copile roșcate, alături de pieile aspre de capra stînd leneș,
Întredeschid numai pleoapele, rușinate de propia lor goliciune frumoasă
Neîndrăznind cu întregi ochi o privi-o ; dar boarea întrece
Sfiala și rumene-s toate ca pîini aburind...
Cînd viscolul lupii-i răstoarnă-naintea căruții și vorbelor
Țurțuri le spune :
Astfel învoiți fură-n taină în răspăr zăbovnicul aici și gazdele sale cu inimă largă ;
Tot ce trimis e la Roma să fie din cale afară de trist și cumplit
Pe împărat să îl sperie crunt, cît o fi de August, dîrdîindu-l ca sloiul pe tron
Ca nu cumva ispitit cam ce face poetul
Să vină spre Tomis vreodată, cu zarvă de oaste și poftă prea mare.

Poezia Concentrare de Marin Sorescu

CONCENTRARE


O țară atît de mică !
Femeile au genele negre și lungi
Și ca să nu treacă peste graniță
Și le prind cu clame în ceafă, -
Genele lor prea lungi.


Apoi și morții
Sînt răscoliți din cînd în cînd
Și presați cu compresorul
Și cimentați
Pentru că țara e foarte mică.


Numai din cînd în cînd
Se sparg mormintele
Și se introduc țevi de canalizare
Și bei apa rece
Trecută prin craniul bunicului.


Ce rece e apa asta,
Cum vine cu crenguțe de brad,
Deși munții sînt foarte departe
Dar bunicul a călătorit pe acolo
Și toate i-au rămas în gînd.

Poezia Învierea Lui Lazăr de Marin Sorescu

ÎNVIEREA LUI LAZĂR



Ce mi-ai făcut, Doamne,
Tocmai cînd mă deconectasem !


Parcă mi se luase o ceață de pe ochi
Și-ncepusem să văd întunericul,
Luna e astfel, acum mi-am dat seama
Altele sînt încheieturile lucrurilor.



Parcă-mi sărise un dop de beznă din urechi,
Mi se deslușise adevărata cîntare
Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete
Ale unui gînd, desfășurîndu-se.



Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap
Și revin la vechea-mi năuceală.
Aud că tu ești cel care m-ai lovit atît de tare
Cînd ai făcut lespedea să se dea în lături.

Poezia În Cer de Marin Sorescu

ÎN CER


În cer sufletele
Se prezintă la poartă
Să-și ridice fiecare trupul,
Ajuns acolo mai tîrziu,
Din cauza anumitor formalități.


- Ce conține ? întreabă morocănos
Poștașul,
Mereu cu teamă să nu le încurce,
Să nu rîvnească unul
La trupul altuia, Doamne ferește,
- Alimente, răspund cei mai mulți,
Fier, plumb, aramă.
Ce să conțină ?


Alții - Imprimate
( Acestea sînt rupte la un colț
Pe unde li se văd într-adevăr
Coatele ).


Foarte puțini nu țtiu ce să răspundă,
Încep să se bîlbîie
Și sînt trimiși să se mai gîndească.


De aia zic, suflete al meu,
Uită-te bine la mine,
Să mă cunoști de pe acum
Și la întrebarea referitoare la conținut.
Să urli :
Absolut,
Care a mai fost în cer o dată
Și de nenumărate ori.

Poezia Nevermore de Marin Sorescu

NEVERMORE


Caut corbul descîntat de Edgar Allan Poe
Într-o noapte geroasă de decembrie.
Corbii trăiesc mai mult decît poeții,
Trebuie să mai fîlfîie pe undeva,
Am venit anume aici, într-o noapte generoasă de decembrie.


Un singur lucru i-a rămas neclar marelui somnambul.
Care se pricepea de minune la deducții macabre :
Acel nenorocit cuvînt, ,,Nevermore”,
De la care i s-a tras, cred eu, și moartea.
Aș dori să redeschid dosarul corbului.
Cu posibilitățile mele modeste, poate arunc vreo lumină
Peste acest nenorocit ,,Nevermore”.


Las fereastra deschisă și ușa deschisă,
Să se facă din plin curent cu toată America
Pe pervaz pun cartea despre frumoasa, suava Lenore.
Cît mă ține gura strig, peste zgomotul prafului care se depune pe lună,
,,Edgar Allan Poe”țip chemînd corbul,


Care de un secol vine la numele poetului, automat,
Automat ca țigara la cafea.
Și Corbul se arată generos, poate mai bătrîn, dar la fel de misterios.
Sîngele-mi înghețată în vine cînd îl privesc în ochi,
E chiar el, Coebul, Corbul lui Esgar Allan Poe !
Dă să deschidă pliscul - Nu-mi spune nimic, îl implor.


Pînă nu te întreb, nu te-am întrebat nimic,
Un singur lucru aș vrea să știu,
Numai tu ești în starea să-l spui,
Spune-mi pe șleau, ca lui Edgar Allan Poe, nu te uita la deosebiri.


Ce înseamnă acel nenorocit ,,Nevermore!?
În fond, acest ,,Niciodată”, intraductibil.
Pe care prin universități și laboratoare naivii
Încearcă să-l traducă electronic,
S-ar putea să fie o simplă onomatopee, o interjecție care ți-a scăpat întîmplător.


Văzîndu-l ahtiat după răspunsuri capitale.
Oricum, cuvîntul e antologic, ai intrat în istorie
Cu un singur cuvînt, acest ,,Nevermore”.


Am văzut puzderie de aspecte pe aici, de cînd te tot caut.
Dar nu știu pe care să le iau de bune, nu e ușor.
Aveți încă multe probleme nerezolvate, dar altele sînt foarte rezolvate.


Spune-mi, pasăre sau demon, - dar mai întîi să închidă ușa
Și cu mîini tremurătoare zăvoresc ușa, la fereastră las să cadă oblonul sonor,
Spune-mi, te rog din suflet, spune-mi la ureche dacă ți-e teamă.


Are și un sens politic acest nenorocit ,,Nevermore”?
Atunci în cameră se făcu dintr-o dată beznă,
Corbul îți desfăcu aripile și sări să se uite în becul cel chior,
E o grevă la uzină electrică, îi spun, nu va dura un secol.


Corbule, să nu intrăm în panică ,,nevermore”.
De ce tresari ? Nu scîrțîie decît gangsterii prin dulapuri cu chei
Să-ți fure cifrul lugubrului ,,Nevermore”.


Groaza însă mă cuprinse și pe mine, deopotrivă, abia reușesc să aprind o lumînare
De la scăpărările de geniu ale lui Poe, cel băgat la idei de un corb, poetul atoatebănuitor.
O țin în mîna întinsă, ca pe o faclă, uite că port și eu
O faclă în mînă întinsă, pe acest pămînt primitor !
Lumînarea de ceară aruncă un cerc pîlpîit de lumină
Asupra pasării care stă cu ghearele strînse, ca un drac în aureolă
Nu te speria, nu țin să-ți dau lecții de statuie a libertății,
Spune-mi doar, în două cuvinte, două cuvinte, nu unul, duh de-ai fi, croncănitor !



Tu ai zbura într-un cerc iluzoriu, corbule negru, al lui Edgar Allan Poe moștenitor ?
Și la patima fericirii ce ne mistuie creierul
Poate ai tu un răspuns, altul, decît acel nenorocit ,,Nevermore”.
Niagara nu e formată din speranțe care cad prea de sus, orice s-ar spune.
Nebunii pentru adevăr se dau cu capul de creierii electronici,
Într-un vacarm al orașelor, ca un ospiciu, bubuitor.
Aripile tale întinse nu pot forma un ciclu complect despre lume și societate, căci ar fi, corbule, îngrozitor !



Eu văd dincolo, am venit aici într-o noapte geroasă să văd dincolo de al tău blestem ,,Nevermore”.
Observ că numai eu vorbesc - ia aminte.
Uite că nu se mai aprinde luminam
Și în bezna asta cuvintele mele sună nu știu cum,
De ce taci ? Ți-ai impus să nu mai caști pliscul de teamă să nu te repeți ?
Sau e la mijloc o filozofie mai adîncă decît existențialismul
Care a venit și s-a dus de-atunci, îți spun în paranteză,
Ca și prohibiția. De ce taci, pe numele lui Edgar Allan Poe !


Atunci corbul își ridică gheara de pe covorul prăfos,
Și-o duce la pliscul osos și îmbătrînit de rele.
Apropii lumînarea și văd o bandă neagră, o sinistră bandă ca de doliu
Ținîndu-i strîns ciocul care filozofase atît de adînc.
Asta era, prietene, și cu o foarfecă la lumina lumînării pîlpîitoare,
Tai belgiugul de sfoară care prisese mușchi și rugină
Pe pliscul închis al prietenului croncănitor,
Și deodată răsună în încăperea de hotel un refren cunoscut : ,,Nevermore”.


,,Nevermore”, începu corbul, pe nerăsuflate,
Dînd din aripi și țopăind într-un picior,
,,Nevermore” în fața ușii, în fața oglinzii, a televizorului,
,,Nevermore”, ,,Nevermore”, ,,Nevermore”, ,,Nevermore”.
,,Nevermore”, ,,Nevermore”, ,,Nevermore”, ,,Nevermore”
Am intrat într-un cerc vicios îi spun, stai, asurzești lumea !


Știam de mult acest monoton ,,Nevermore”,
Spune-mi numai ce-nseamnă, în accepția lui modernă,
Ce interpretare i-ai dat, cînd i l-ai strecurat prima dată poetului cu ochi sticloși
Și ce sens are acum intraductibil bizar ,,Nevermore” ?


Țopăia și cu aripile mi-a stins lumînarea,
Și-n întuneric eram singur sub ploaia de ,,Nevermore”.
Am deschis fereastra cu mîna tremurătoare am dat de perete oblonul.


Ca o cobe, pasărea, sau dracul, s-a repezit afară, umplînd cerul de ,,Nevermore”.
Ce m-a apucat, mă gîndeam, îngrozit, la fereastră,
Să descifrez enigma sfixului negru, mesajul răscolitor ?
De ce-a trebuit să fiu tocmai eu care să dezleg iarăși gura de cobe ?
Părea pecetluită pentru totdeauna și aproape nimănui
Nu-i mai venea-n minte acel vag, nenorocit ,,Nevermore”.


Era o noapte geroasă de decembrie, cerul sticlea de stelele Americi.
Ca ochii scrîșniți ai lui Edgar Allan Poe, cînd, primul, interogase corbul croncănitor.
,,Totdeauna”, strig eu atunci, inspirat, să restabilesc echilibrul,
Iată, corbule, sau cobe, sensul adevărat, răscolitor !
,,Totdeauna”, au reluat atunci mii de sirene din Aleska în Bufallo, în cor.


Mississippi și Missouri făceau valuri de slavă ecoului mîndru,
Cîmpia mănoasă sălta oameni în lună, în loc de aripi cu geniu la fiecare picior.
Zis-a corbul refugiat și el ca un demon pe buza prăpastiilor din lună,
Zis-a corbul, cu gheara la inima mea și-a lui Edgar Allan Poe,
Zis-a corbul așa : ,,Nevermore”.

Poezia Astfel de Marin Sorescu

ASTFEL




De la arcul Carpaților
Am înțeles că putem visa
Pînă la luceafăr și chiar mai sus,
Cu capul pe bogățiile noastre
De uraniu și aur.




De la holdele din Bărăgan,
Cu spicul greu atîrnînd sus,
În vîrful înaltelor lănci
Pierdute cîndva de oastea lui Darius
Am știut că tot ce ne calcă pămîntul
Devine pașnică recoltă.




Astfel atenți
La tot și la toate
Am învățat mereu
Să fim veșnici.

Poezia Vîntul de Marin Sorescu

VÎNTUL




Strînge hîrtii
Le leagă cu sfoară,
Roșii hîrtii, albastre, verzi.
Scrise,
Cu pioneze în ele.




Se apleacă pe drum.
Peste cărți,
Toată viața,
Doamne, cîte hîrtii !
Cîte cîrte !




Le adună,
Le leagă cu sfoară.
Zi de zi, toată viața -
- Ce faci cu ele ? întrebi -
- Nimic, le arunc.

Poezia Hoții de Marin Sorescu

HOȚII



Aveam o poezie care nu mă lăsa să dorm
Și am trimis-o la țară
La un bunic.


La urmă am scris alta
Și i-am trimis-o mamei
S-o păstreze în pod.


Am scris după aceea vreo cîteva
Și, cu strîngere de inimă, le-am încredințat rudelor,
Care și-au dat cuvîntul c-o să aibă grijă de ele.


Și tot așa, pentru fiecare poezie nouă,
S-a găsit cîte un om care să mi-o primească.
Pentru că fiecare prieten al meu
Are la rîndul său un prieten,
Atît de bun încît să-i încredințeze taina.


Așa că nici eu nu mai știu acum
Unde mi se află cutare vers
Și, în caz că mă calcă hoții,
Oricît de mult m-ar schingiui,
Tot n-o să le spun le pot spune mai mult, decît
Că ele sînt la loc sigur,
În țara asta.

Poezia Dictare de Marin Sorescu

DICTARE



Trecutul fotografiază prezentul.
Stai așa,
Fă un război,
Nu acesta, celălalt,
Ai omorît atîția oameni degeaba.
Nu-i nimic,
Zîmbește,
Așa, uite iubirea,
Uite lunea,
Uite marțea, miercurea,
Descoperă ceva,
O teoremă, un continent, un complot,
Ceva,
Mișcă muntele,
Mișcă din umeri -
Asta-i tot,
Mulțumesc.

Poezia Lapsus de Marin Sorescu

LAPSUS



Nu-mi mai aduc aminte
Nici-o limbă-n vînt
Chiar dacă aș sta acum
Cu amîndouă mîinile
La tîmple.


Cred c-am vorbit cu dacii
Și m-au înțeles


Din moment ce m-au lăsat
Să trec de limba lor.


Am stat la capul podului
Cînd au venit soldații romîni
Aducînd hîrleți și arbori
Din limba lor.


Pe toate le-am știut
Fără să mă gîndesc.


Numai pe cerul gurii
Dorm cuvintele vechi
Cu bătrînele raze stinse în ele.
Ca lopețile în barca lui Caron,
După ce-a cărat prea multe suflete.

Poezia Precauție de Marin Sorescu

PRECAUȚIE



M-am îmbrăcat c-o armură
Făcută din pietrele care-au rămas
După ce a trecut apa.


Mi-am pus o pereche de ochelari
În ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea
De pe urmă.


Mi-am protejat
Mîinile, picioarele, gîndurile,
Nelăsînd nici un loc liber
Care să poată fi atins de mîngîieri.
Ori de alte otrăvuri.


Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasă
De broască țestoasă
Ce-a trăit 800 de ani.


Cînd totul a fost gata
I-am răspuns tandru :
- Și eu te iubesc.

Poezia Seneca de Marin Sorescu

SENECA




La apusul soarelui, mi s-a spus,
Trebuie să-mi tai venele,
Acum e abia prînzul,
Mai am de trăit cîteva ore bune.



Ce să fac,
Să-i mai scriului Luculus ?
Nu mai am chef.
Să mă duc la circ ?
Nu-mi mai trebuie nici circ nici pîine.
Să prevăd destinul filozofiei ?



A mai trecut o oră,
Au mai rămas încă patru,
Apa clocotește în baie,
Casc și mă uit pe fereastră,
Privesc după soare care nu mai apune
Și mă plictisesc îngrozitor.