www.Zapaciti.ro

ASCULTĂ, MULGĂTORULE DE ZĂR... Ascultă, mulgătorule de zăr Și cocoșatul sub temenele! Eu știu că stai ca viermele în măr În miezul vorbei și suflării mele. Eu știu. Deși-al minciunii păr rărit Îl prinzi abil în vreo locală spelcă Și cânți chiar graiul, cel de mărgărit, Și-ți pui și vechea doină ca pestelcă. O Iudă ești! Cu Iuda te compar Ce, după ce mi-ai pustiit și cina, Iubirii mele ce-o urăști barbar Ca unei boli îi pipăi lung pricina. Mi-o dat și la roentgen din când în când Și-i cercetezi și măduva și coasta. Iar eu mai cânt de maica și pământ - Se cere oare voie pentru asta?! Iar eu mai cânt! Nimica alt' nu cer! Iar eu mai cânt de lumea cea frumoasă Sub trandafirul grijilor, din cer, Cu lumânarea liniștii pe masă. De pace dornic sunt și de tărziu, Ci flacăra se-agită a curmare. Ascultă, omulețule, eu știu, Eu știu că tu îmi sufli-n lumânare.

SĂLBATICUL Și el din mamă s-a născut Ciudat A plâns și el la început Ciudat Cânta și dânsul uneori Ciudat Sorbea mireasma și de flori Ciudat De-un feciorelnic trup de nea Ciudat Privea și cerul înstelat Ciudat Ciudat că nu m-a devorat Ciudat

LOCUIESC Locuiesc la marginea Unei iubiri. La mijlocul ei Trăiește credința mea. Locuiesc la marginea Unui cântec. La mijlocul lui Trăiește speranța mea. Locuiesc la marginea Unei pâini. La mijlocul ei - Dragostea mea pentru voi.

ARS POETICA Merg eu dimineața, în frunte, Cu spicele albe în brațe Ale părului mamei. Mergi tu după mine, iubito, Cu spicul fierbinte la piept Al lacrimii tale. Vine moartea din urmă Cu spicele roșii în brațe Ale sângelui meu - Ea care nimic niciodată Nu înapoiază. Și toți sumtem luminați De-o bucurie neînțeleasă.

LINIȘTEA Liniștea. Cu gura fagure auriu, Cu ochii mari Ca floarea-soarelui. Liniștea - ca un sărut. Ca un drag trandafir Supărat pe mireasma lui. Ca o rumenă pâine-n cuptor. Ca sufletul pietrei. Ca numele mamei în câmp. Ca o iarbă Minunată cu Ouă de privighetoare Ca o planetă-n zori În care toate țările S-au împăcat între ele. Liniștea.

CĂMAȘA TA E LA FEL... Cămașa ta e la fel Cu cea a soldatului, Ah, firule de iarbă! Cum de nu bocănești pământul cu talpa Și tu, Cum de n-ai și tu general Fiind la fel îmbrăcat Ca soldatul? Cum de-ți păstrezi mirosul, Frumosul tău miros de iarbă? Cum de nu miroși A bocanc, bunăoară, A bocanc mărșăluind? - Încotro, soldățeilor verzi, Subțireilor? Încotro țineți calea Neauziți, îngândurați? - Spre toamnă, poete, Spre galbenul ei liniștit, Generale!

CĂMĂȘILE A fost război. Ecoul lui Și-acum mai este viu. Cămășile mai vechi, mai noi - Amară amintire de la fiu. De-atâtea ori fiind Pe la izvor spălate S-a ros de-acum uzorul Și, alb, bumbacum S-a rărit în spate Și nu le-a îmbrăcat de mult Feciorul. Cămăși mai vechi, mai noi - A fost război. Ci maica lui De ani prea lungi de-a rândul Tot vine la izvoare: Ea și gândul, Și iar luând cămășile în poală, De cum ajunge sâmbăta, Le spală. Căci mâine Fac băieții horă-n sat, Și fete multe-s: Câte-n flori albine, Și-atunci băiatul ei, cel drag băiat, Cu ce se-mbracă, bunul, Dacă vine? 1958

HARPA Să cânte pot, credeam, chiar șerpii. I-am pus ca grave strune harpei Alăturea de coarda poamei Și sfîntul fir de păr al mamei. Cu harpa stam sub mere coapte. Ei blând cântau. Ci-n neagra noapte, Trecând prin codru, singuratic, Au prins a șuiera sălbatic, Săreau să-mi muște mâna, fața, Să-i sugă cântecului viața. Sunai al mamei păr sub cetini, Veniră-n fugă-atunci prieteni. Când mă trezisem ca din vise, Văzui c-o strună-ncărunțise.

AM RUPT ACEST TRANDAFIR Rostesc cuvinte Ca să iau aer. Adorm, Ca să nu mai știu. Tai pâine S-o bucur pe mama. Ascult mierla Ca să nu mint. Mă uit la trei Ca să nu uit. Am rupt acest Trandafir. De ce?

CÂNTEC DE DRAGOSTE Ai pesuit soarele meu în zori și i-ai scos icrele roșii. Ai pesuit dealul meu și i-ai scos icrele negre. În jarul cântecului ei se coace pâinea privighetorii: rumenă roză. Iar tu cu-nnegurare asculți glasul ei rourat și cântacul meu: ,,Ferice de cel care se mulțumește c-o pâine muiată-n uleiul liniștii!”

DE-ACUM De-acum aș putea Și fără picioare trăi, Da, fără de ele - La cine vroiam să ajung Am ajuns. Și fără de ochi, Da, fără de ei, Aș putea să trăiesc - Pe cine vroiam să văd Am văzut. Și fără de mâini Aș putea să trăiesc, Da, fără de ele - Pe cine vroiam să cuprind Am cuprins. De-acum și singur, iubito Ca o pată de sânge pe lespezi, Ca o stea ce cade-n neant, Ca un vultur pe munți, - Da, singur Aș putea să trăiesc.

IUBITO Ceea ce, neauzit, Din ramuri cade Sunt frunzele noastre. Dar mărul? Mărul de aur? Ceea ce, îndepărtat, Sună în cântec Sunt cuvintele noastre. Dar cântecul? Sărbătorile lui? Ceea ce, clar, Spre mare aleargă Sunt izvoarele noastre Dar marea? Întinsul ei liber? Al cui e cerul, Liniștea lui? Când stele care cad Sunt stele noastre, De jale căzând. Spartă zace oglinda Zilelor în care Uluit descopeream Chipul tău fără seamăn, Dragostea. Sunt ochii mei și-ai tăi Cei care triști acum Spre tăcere se-nchid. Tăcere Căzând pe tăcere se-aude. Iubito!

NICI O STEA Nici o stea nu este săracă Atâta timp cât se vede. Nici un neam - nevoiaș, Cât are un cântec, un grai. Să ai un lăcaș propiu, Un grai al tău, din adânc, O memorie propie - Iată ce este Patria. Hei! Ce cauți acolo sus?! Bocancul spaimei cerul a spart. Pământul bun, negru, Alunecă dus de șuvoaie. Mulțumesc mamei! Câtă vreme rămân Mamele jos pe pământ, Nici o țară nu este săracă.

M-A STRIGAT CINEVA ? Totul e îndoielnic - Chiar și ochii acei. Poate nu-s ai iubitei, Poate-ai altei femei. Totul e îndoielnic - Chiar și rana. Poate că nu o port eu, Poate că mama. Totul e îndoielnic - Chiar și izvorul. Poate că nu el se-aude. Poate că dorul.

CÂND SUNT EU LÂNGĂ MAMA Când sunt eu lângă mama, somnul ei pe deal e adânc, în rănile palmelor ei ciocârlia pe să-și lase ouăle. Ai, ai, umbra păsării-n amiazi palma mamei bandajează! Când sunt eu lângă ea, mama doarme cu capul pe tremurul frunzei de poamă. Fierbintea ei respirație rotește pe cer Soarele, Luna. Ai, ai s-a lipit de ceruri Luna ca obrazul meu de muma!

DAR TU Pe câmpul cu pomi ciudați de tabac tăcută înaintezi. Limbi verzi ca de șerpi uriași ființa ta înconjoară. Dar tu înaintezi. Nu mai vine, mamă, nimeni din urmă, afară de pâinea ta învelită-n ștergar și cerul, din spate, eliberat de frunzele mari. Doamne, cât cer deasupra unei singure pâini!

MAI BINE Mai bine mă cunoaște Cea care ură-mi poartă, Ea știe când și unde M-am îndreptat din poartă; Prin care munți voi trece Și peste care ape, Ce țin ascuns sub frunte, Ce tăinui sub pleoape. Nici tu care mă-nlănțui Cu brațele, iubito, Căzând cu dor la pieptu-mi Ca lacrima, topită; Nici moartea, că e moarte, Și cântă-adânc în mine, Nici ea chiar nu mă știe Așa de-ntreg și bine.

ALT CÂNTEC Pe alta, nu pe tine, Se cade să cuprind - Tu brațele-mi legaseși Cu-al mamei păr albind, Ce l-ai tăiat în noapte La ora de mister Cu lama unei stele Desprinsă de pe cer. Mai plouă sus în ceruri Și ninge pre pământ, Nu sunt atât de tânăr, Dar nici bătrân nu sânt. Încerc să rup strânsoarea - Îmi cade brațul slab... Și părul ce mă curmă Se face tot mai alb.

E-O LINIȘTE IUBIRE ? E-o liniște iubirea? Mi-s pletele albe. Și tulbere mi-e somnul Ca între două pite. Nu știu: răsare iarba, Mai curg pe văi izvoare?! Departe eșri de mine Cum Luna e de Soare. Pier stele neatinse. Noi stele se vor naște. Am cunoscut durerea, Nu am ce mai cunoaște.

POEM ÎN MUNȚI ,,Caut apa În care te-ai oglindit” La munte izvorul Din cer izvorăște. Ca sufletul mamei, Ca sfântul ei grai În care te văd Fără de moarte. Acolo, iubito, Cetina leagănă Mireasma pletelor tale. Dulcea suflare a lor Apropie cerul de pământ. Și eu în Adâncul-i cel rodnic Ca-n lumina ochilor tăi Fără de moarte mă văd.

POEM Există o pasăre singură, există o pasăre care cântă sus până când mamă devine și piere. Există niște pui singuratici, există, o, niște pui care țipă sus până când mama le-nvie.  Există un cuib somnambul, există un cuib care umblă noaptea pe marginea crengii și-a frunzei. Există o iarbă ce-ajunge la cuib, există o limpede iarbă, cu ea copiii și pasărea-mumă se spală pe ochi dimineața.

MOTIV POPULAR UCRAINEAN Nu mai e măicuța... Frunzele cobor. Singurei, copiii Nu mai pot de dor. Și-au purces să cate Un zugrăvitor, Care să le-ntoarcă Pe măicuța lor. Mari zugravi din lume Iată c-au venit, Și pe albul casei O au zugrăvit. I-au scris ochii, fața, Părul însurit. Numai vorba mamei Nu au zugrăvit.

PRIN MINE, UN CÂNTEC ( Mare e moartea RILKE ) Mare ești moarte, Dar singură, tu. Eu am vatră unde iubi, Tu nu, tu nu. Ce dulce este pe câmp A ciocârliei umbră, Ce verzi sunt pomii prin care Melcii stelelor umblă! Ce dulce-i femeia Care-mi născu! Prin mine un cântec de dor A trecut chiar acu. Eu am țară unde să mor, Tu nu, tu nu.

LUCIAN BLAGA Numele-acest are ceva în el care sună nespus de frumos - e ca și cum boabele copiilor care ne seamănă de sărbători s-ar lovi de trupul unei viori. Numele-acest Are ceva nespus de limpede-n el - e ca și cum te-ai uita la o stea prin altă stea. Numele acest are în el ceva amețitor de adânc - e ca și cum te-ai uita în oglinda unei fântâni prin altă fântână. Numele-acest e ca streșina casei noastre - pe fiecare literă a lui rândunica își poate clădi cuib de lut. 1968

MAMA INTRĂ-N mARE Mama intră-n mare. Asfințire lină. Sfintei mari întinderi Cuvios se-nchină. Alb împrăștiate Plete-i pe valuri Coperă, o, marea... Prunci fug pe maluri. În adânc nurora, De mister aproape, Ca o stea prelungă, Șerpuie sub ape. O, dar ce cutremur Cînd pe valuri urcă Și cu părul mamei Părul ei se-ncurcă!

MAMA ÎN CASA NOASTRĂ Ne supărăm pe ea Că nu vede bine Atunci când Strică paharul De cristal. Ne supărpm pe ea Că nu vede bine Atunci când în loc de pâine smolită Pâine albă ne-aduce. Ne supărăm pe ea Că umblă încet Atunci când Ne face curat prin casă Și oaspeții trebuie Să vină. Ne bucurăm Că nu vede bine, Atunci când Ne sărutăm soațele tinere. Ne bucurăm Că n-aude bine, Atunci când Ne spunem cuvinte De dragoste. Ne bucurăm Că pe scări se urcă încet, Atunci când Nu mai putem să ne smulgem Din îmbrățișările Mai dulci ca poamele. Oh, mamele noastre, Mamele!

CÂNTEC DE LEAGĂN PENTRU MAMA Dormi-adormi, măicuță dragă, Dorm nepoții tăi de fragă, Dorm și blidele spălate, Dorm și rufele curate; Dorm trudite-a scării trepte Lângă cuibul mei de pietre, Doarme-n tihnă greierașu-n Clopoțelul de la ușă; Doarme casa ta bătrână, Doarme via sub țărână. Dormi! Prin vis, pe val de mare, Să te vezi copilă mare, Lângă-un ciob și o cordică Să te vezi copilă mică. Să te vezi și mai nainte: Când erai cum nu ții minte. Dormi, măicuța mea albită, Dormi, măicuța mea iubită!

CÂNTECUL MAMEI Nu-mi lua cercei și salbe, Că de-amu am plete albe. Nu-mi lua năfrămi străine, Că de-amu eu nu văd bine. Rochie nu-mi lua de lână, Că de-amu eu sunt bătrână. Încălțări nu-mi mai alege. Că de-amu eu nu pot merge. Ia-i mai bine norei, lasă, Că ea-i tânără, frumoasă, Iar eu, fiule,-s bătrână, Cine m-o vedea-n șărână?!

CÂND Când am să mor, să mă îngropi în lumina ochilor tăi. Lumea venită la mormântul meu va sta îngenuncheată în fața ta mereu. Ca nimeni să nu-mi joace pe mormânt, să nu fiu, ca strămoții, pus sub ierburi și pământ - îngroapă-mă-n lumina ochilor tăi, femeie de pe urmă, femeia mea dintâi.

ONOMASTICĂ Veniseră oaspeții toți. În jurul mesei Ne-nghesuisem Făcând încă un loc Între mine și tine. Tu mereu țineai capul Aplecat spre umărul meu Și părul tău lung și superb Curgea negru-ntre noi Asemeni unei cascade. Și nu mai era loc Pentru mama, Numai era loc.

JOC DE FAMILIE Duminică dimineața Copiii noștri amândoi Se urcă în pat Între noi, Ne scot de pe degete Palidele inele, Le duc la ochi Și se uită la mama și tata Printre ele O, golul rotund al inelelor Se umple atunci De văzul copiilor luminos. Și-n toată lumea Nu există joc mai frumos.

PĂDURE, VERDE PĂDURE Draga i-a fugit cu altul. S-a ascuns în codru. Uuu! El a smuls pădurea toată, Însă n-a găsit-o, nu. El a smuls pădurea toată Și s-o are începu. Și-a arat pădurea toată, Însă n-a găsit-o, nu. Seamănă pădurea toată, Din crâu azime-a găsit Și-o corabie-și cioplise Din stejarul prăvălit. Și-o corabie-și cioplise Și-n amurgul greu, de stânci, A plecat pe mări, s-o uite, Clătinat de ape-adânci. A plecat pe mări, s-o uite - Dar sub lună, dar sub stea, Răsărea la loc pădurea, Iar corabia-nfrunzea.

A, IUBITE, A - A, iubite, a, Mai spune-mi ceva, Că mi-i drag să-mi spui Ce nu știu, drag pui, Că mi-i drag să-ascult De dragoste mult, Haide, spune-mi cum se Iubesc păsările. - O, iubito, o, Cred că tot ca noi: Copacii bătrâni Acasă rămân Ca niște bunici Cu puii cei mici Care-n brațe-i leagănă Până-i frunza galbenă. Pe-urmă bat vântoasele, Și nu-i nici o pasăre, Pe-urmă le cad foile, Se-nveselesc cu ploile. Pe -urmă îi dor crengile Și n-au ce să legene.

O CEAȚĂ CALDĂ Unde sunt frunzele Hrănite cu sângele dragostei noastre?! Unde e sângele verde al frunzelor tinere?! Și apele unde sunt Limpezi de sufletul nostru?! Și sufletul unde e Limpezit de tremurul apei?! Unde e pasărea trezită în zori de șoaptele dragostei noastre?! Unde e dragostea noastră trezită în zori de-al păsării cântec? O ceață caldă de frunze alunecă printre arbori și eu de ea mă lipesc, iubito, precum atunci, precum atunci - de făptura ta somnoroasă.

VREAU SĂ TE VĂD - Vreau să te văd, femeie, Sau vino să mă vezi, Mi-e dor de iarbă crudă A ochilor tăi verzi; De-a tale negre gene Ce tremură ușor Ca abur de ploaie Deasupra codrilor. - Vreau să te văd, bărbate, Sau vino să mă vezi, E timpul coasei, iată, În ochii mei cei verzi. Cosește, hai - ca iarba, Cu rouă și cu stea, Mai deasă și mai verde Să crească-n urma ta.

IEȘI, SOARE, IEȘI Ah, din cămașa ta Foșnind ca frunzarele Trupul tău gol ieșea Ca din nouri soare. Ieși, soare, ieși Că ți-oi da cireșii!... Erai umedă ca un culbec, Frumoasă și umbra-ți era, Încât vroiam să mă plec Să-i spun la ureche ceva. Melc-melc, Codobelc!...

CREANGĂ DE MĂR Te-ai dezbrăcat de noapte ca de cămașă, ah, creangă de măr! Tremură degetele vântului pe sânii tari ai merelor tale. Pe aer culcată, cu plete umede, verzi, numai mireasmă, el, trunchiul smulge-te-ar și-n pădure duce-te-ar, ah, creangă de măr!

CE TÂNĂRĂ EȘTI! Curând Va răsări soarele Gol, rourat. Spice l-or înveli, Ramuri l-or coperi. Curând Va asfinți soarele Și va avea îndureratul Meu chip. Ape îl vor, sorbi, Pământul l-o coperi.

PE DRUM ALB, PE DRUM VERDE Pe drum alb, înzăpezit, Pleacă mama. Pe drum verde, înverzit, Vine draga. S-o petrec pe cea plecând Pe drum alb?! S-o-ntâlnesc pe cea venind Pe drum verde?! Două drumuri strâns, în tot, - Alb și verde - Umpleși-le-aș și nu pot. Cine poate?! Din inel, din flori de tei, Gălbioară, Se tot uită-n ochii mei Suferința.

MAMĂ TU EȘTI... Mamă, Tu ești patria mea! Creștetul tău - Vârful muntelui Acoperit cu nea. Ochii tăi - Mări albastre. Palmele tale - Arăturile noastre. Respirația ta - Nor Din care curg oraș. Inelul Din degetul tău - Cătare Prin care ochesc În vrăjmaș. Basmaua - Steag, Zvâcnind Ca inima... Mamă... Tu ești patria mea!

GHICITOARE FĂRĂ SFÂRȘIT Ce izvor Se ia după om? Glasul mamei. Ce e dulce Și nu se aduce? Buzele mamei. Care spice cresc Cu vîrful în jos? Brațele mamei. Care stele pe cer Cad amândouă odată? Ochii mamei. Ce se ară Cu lacrima? Chipul mamei. Ce este nemărginit Și nu calcă iarbă străină? Sufletul mamei.

MICĂ BALADĂ  ( Lui Marin Sorescu ) Pe mine mă iubeau toate femeile. Mă simțeam puternic și singur. Ca Meșterul Manole, am cutezat să ridic o construcție care să dăinuie veșnic. Am început lucrul și le-am chemat la mine pe toate: pe Maria, pe Ana, Pe Alexandra, pe Ioana... Care va ajunge întâi, Pe-aceea-n perete o voi zidi. Dar din toate femeile A venit una singură: Mama. - Tu nu m-ai strigat, Fiule? 1968

TRANSPLANTARE Trebuia să mi se pună în piept altă inimă. Altfel, urma să pier. Mi-a dat inima ei mama. Dar tot mă mai doare. Mai ales când arde pământul însetat de ploaie. Mai ales când nu se întoarce tata de la războaie. Mai ales când plec prin străini și scriu cu lunile acasă. Mai ales în amurg, cînd soarele după dealuri se lasă, mă doare. Asemeni dureri n-am avut niciodată. Dar nici asemenea răbdare.

TĂCEREA MAMEI Tăcută Ești, draga mea mamă, Tăcută. Ca mierla Ce-nhamă, deshamă, Ca mierla. Ca frunza Când merge la coasă, Ca frunza. Ca iarba Când șade la masă, Ca ierba. Ca steaua La moară cînd duce, Ca steaua. Ca piatra Ce-aminte-și aduce, Ca piatra.

NOPȚILE MAMEI Te chinuie nesomnul, Durerea în oase. Ai aprinde lumine Și-ai coase. Dar dorm Doamna și domnul... Un glas tămăduitor Te cheamă În sat Lângă grijile humii. Ieși la balcon cu teamă Ca la marginea lumii. Aduni până-n zori, În pârg, Spice de nehodină. Lumini pe târg: Miriște străină.

PĂRUL MAMEI Câte case ai dat tu, mamă, Cu var și cu lut! Albește în părul tău, mamă, Varul acel de demult. Cît am plâns eu Strâns în al foamei clește! Stăteai noaptea ca la priveghi. În părul tău, mamă, albește Sarea lacrimilor mele vechi. Seara eu îți probozesc nepotul Că ți se urcă în cap și-i rău. Dar el se mută la tine ,,cu totul” Și plânge tot În părul tău.

MÂINILE MAMEI Când m-am născut, pe frunte eu Aveam coroană-mpărătească: A mamei mână părintească, A mamei mână părintească. Duios, o, mâna ei înâi Cu mâna dragei mele fete S-au întâlnit la mine-n plete, S-au întâlnit la mine-n plete. Copii am. Dar și-acuma când Vin zorii noaptea s-o destrame, Găsesc pe frunte mâna mamei, Găsesc pe frunte mâna mamei. O, mâna ei, o, mâna ei, O, mâna ei, ca ramul veșted, A-mbătrânit la mine-n creștet, A-mbătrânit la mine-n creștet.

BUZELE MAMEI Iar buzele tale sunt, mamă, O rană tăcută mereu, Mereu presurată cu țărna Mormântului tatălui meu. O, buzele ce sărutară Al tatei mormânt Mai mult ca pre dânsul, Pre tata,-n Puținii lui ani pre pământ. Acuma când nu te poți, mamă, De sarea din șale pleca, Cine ridică mormântul Spre gura uscată a ta?!

DE UNDE De unde știi, mamă, Cum arătai tânără, Când nu ți-ai întipărit Pe nici o poză chipul; Când nu te-ai uitat În oglindă nicicând; Când apa Peste care te aplecai Era plină mereu de cămăși; Când a zilei oglindă Zăcea bucăți la pământ Sub furtuna de foc A războiului; Când pe ochii copiilor tăi Scrumul secetei se așternuse, Umbrele foametei; Când geamul La care-așteptai Era, mamă, cernit De jalea ochilor tăi, De singurătate.

AUTOBIOGRAFICĂ Mama mea viiața-ntreagă A trăit fără bărbat. Singurei eram în casă Ploi cu grindină când bat. Mama mea viiața-ntreagă, Stând la masă, ea și eu, Se așează între mine Și Preabunul Dumnezeu. Oh, și crede-așa într-Însul, Că în ochii ei cei uzi Chipul Lui de pe icoană Se arată și-L auzi. Și eu țin atât la mama, Că nicicând nu îndrăznesc Dumnezeul din privire Să mă vâr să-l mâzgălesc.

ABECEDAR Când eram mic, mă jucam în cuvinte. Jucam prost - am pierdut aproape toate cuvintele. N-aveam de la cine lua altele. Tata era luat și dus departe. Mama tăcea. Acum încep să învăț din nou cuvintele. Vai, la vârsta mea, ce greu e să le-nveți! Până când spun mamă îmi crește mare feciorul, până când spun tată imi albește capul. N-am timp de pierdut,  mă silesc să le-nvăț măcar pe cele mai sfinte. Încerc să fac cântece cu numai două cuvinte.

OCHEANUL Când eram mic Cineva îmi dădu un ochean. Cu el Toate Eu le măream. Măream fărâma de azimă În patruzeci și șapte Pînă când Puteam să rup din ea Jumătate. Măream și adânceam Valuri Prutului Până când Mă temeam să intru în ele. Măream pe ,,cartinci” Oameni cu mustăți, Până când vedeam grădina Umplându-se ca de spice De mustața lor. Măream vorbele Până când sunau Ca un clopot bisericesc. Măream tăcerea Până când în căpița de paie Auzeam cum respiră spionii... Nu știu cum și de unde Băiatul meu A scos ieri Acea jucărie veche. Azi dimineață Am sfărâmat ocheanul. 1967

FORMULAR - Numele și prenumele? - Eu. - Anul de naștere? - Cel mai tânăr an: Când se iubeau Părinții mei. - Originea? - Ar și semăn Dealul acel din preajma codrilor Știu toate doinele. - Profesiiunea? - Ostenesc în ocna cuvintelor. - Părinții? - Am numai mamă. - Numele mamei? - Mama. - Ocupația ei? - Așteaptă. - Ai fost supus Judecății vreodată? - Am stat niște ani închis: În sine. - Rubedenii peste hotare ai? - Da. Pe tata. Îngropat În pământ străin. Anul 1945.

IZVORUL S-au micșorat alunii. Cineva sus pe coastă Spală față Lunii Cu lacrima noastră. Ah, idee măreață, Îmbătrâni-vei și tu! Toate se schimbă în viașă, Numai izvorul nu. Veșnic tânăr și bun, Sună sub dealuri străbune. ,,Bună seara”, îi spun, ,,Bună ziua”, îmi spune.

LACRIMA Acest chip de zeu trist clar Lacrima Acest greier de ceștar Lacrima Acest creier gânditor Lacrima Acest Soare arzător Lacrima Acest lanț crescut în os Lacrima Acest glonte mânios Lacrima Acestiepure ah plâns Lacrima În al genei umbră-ascuns Lacrima Acest nu cu paloș lat Lacrima Ci cu inima-mpărat Lacrima Acest deal de sare greu Lacrima Acest clopot acest zeu Lacrima

NOI VOM RÎDE LA URMĂ Sst ! taci : va fi război ! Spun dînșii răzvrăților, - cu groază. Iar eu mă înspăimînt, gîndind că-n largul mării Se va opri măreața, mândra luntre vitează Care-ar putea să-nfrîngă-a lor Armade. Pornească ei războiul, Și trupul ducă-ni-l la abatoare ! Și, totuși, numai noi suntem Cei cari - crăpînd - nimic nu pierd ; cei care Vedea-și-vor luntrea-n albatros schimbată. Noi sîntem cei ce poruncesc ; A inimilor storuri ni-s uneori lăsate, Mai stă, din cînd în cînd, vitează noastră luntre, Dar noi sîntem cei cari, pe ne-așteaptate, Vom da la fund domneștile urzeli. Pornească ei războiul. Războiul nostru veșnic cu mult mai pregătite. Mărețele minuni ale-omeneștii minți Ni-s nouă hărăzite. Și cei ce-or rîde la sfîrșit - noi suntem.

CUTREMURĂ-TE, PĂMÎNT ! A chefuit din nou grofeasca Hunie ; Din turn, proptită-n coate, vitejească, Își asmuți, în haite crunte, zbirii Pe răzvrătiții-amarnici, să-i stîrpească : Cîntec vechi, cîntec vechi. Își scutura-n alcov, sus, clopoțelul - În timp ce, jos, era ucis poporul : Fecioara-aceasta-n veci batjocorită ) Bărbatul-tîrfă, el, provocatorul : Cîntec vechi, cîntec vechi. Se spulberă sămînța muncii noastre, Durerea noastră peste țări răsună. Iar ei trăiesc cum le-au trăit părinții, Că-n pusta lor pustie-i pace bună : Cîntec, cîntec vechi. De mii de ani, sau poate mai demult Își umflă-ntr-una nările. Nici cînd N-a stat securea, n-a stat cîntat lor Grofesc, - peste cutremure căzînd : Cîntec vechi, cîntec vechi. Ci zguduie-te azi, Pămînt, căci - iată - Năroade turnuri vechi se prăbușesc, Și pe însîngerate străzi frumoase Ruinele stăpînii și-i strivesc : Cîntec vechi, cînec vechi.

CÎNTEC ÎNAINTEA SECERIȘULUI Mînie, jaruri sub cenușă, Pumni strînși, mîini amenințătoare, Turbate glasuri ne-ndurate, S-apropie-a voastră sărbătoare ! Cîmpii, de seceriș gătite, Tu, ură strînsă-n beregată, Voi, dtrpte coase ridicate, Serbarea roșie s-arată. Maghiara lene se urnește, Sar corzi întinse, mîniate. Trufiile se tupilează, Se-ascund tăceri înspăimîntate. Va fi maghiară sărbătoare : Grîu, sînge, tidve - om secera. Sporește secta sfintei furii, Vom secera, nu tremura ! 1913

FII BLESTEMAT CU TOȚII AI TĂI ! Nu ești mîhnit de jalea mumii tale, Nu de averile-ți cu boi și cu tarlala, Ci de zdrobita țară-ți este jale, C-o fură grofi și popi, din deal în vale. Ți-i inima-necată de suspine, Nu pentru pruncii tăi, nici pentru tine, Dar ceruri s-au deschis, de jale pline, Și-atît amar s-a adunat, mulțime. Văi că nu poți să stai acum în frunte ! Viteaz, cumplit, plin de mînii ne-nfrunte, În cugetul maghiar să poți pătrunde, Să tremure dușmanul orișiunde. Vai ce păcat de tine ! Ce păcat De noi ! Tot ce-am păstrat, am strîns, și-am dat Din mișelie,-i azi prunc lepădat, Ce ne acuză, neînduplecat. Dac-ai mai crede și-azi cu-nflăcărare, Mai roșu ai fi ca vinul roșu-n soare Și decît purpura strălucitoare, Și decît orice nume roș mai tare. De-ai mai putea, ce-ai mai izbi, ce-ai da Jur împrejur ! Cum s-ar mai lumina Maghiara noapte, cum ai mai tăia Cu rima și cu spada, buba rea. A vieții sare-ai fi : răzbunător Al crimelo...

LECȚIE DE ISTORIE PENTRU COPII Cucerit-au țara asta Sciții bravi și plini de fală, Plani de milă cu poporul : Asta se învață-n școală. N-a fost astfel, zece veacuri. Crunt o duse muncitorul. Dimni, un pumn, legară cobză Iobăgimea-ntreg poporul. Fu gogată țara noastră. Are holde, codrii-odoare. Dar, ce biet poporul strîns-a, Pun boierii-n buzunare. Doar bogatul, doar hapsînul, Se-nfruntau din tot ce bun îi. Cei ce lucră, milioane, Beznele-i strîngeau și funii. Inima ni-i azi mai dîrză Pruncii-s, pali, dar bolta-albastră De s-ar frînge, și-ncă, mîine alta fi-va țara nostră. Țara-n care pun cătușe Domnii - a ta-i, a tuturor : Pregătescă-se de luptă Palii fii de muncitori. Soare bun e-n țara asta, Aer ce te-mbujorează. De-o veni domni să ni-l fure, Smulge-l-va munca vitează. Sus, copii, la-nvățătură, La război, la sănătate ! Mîine, voi veți fi poporul, Țării noastre libertate.

LEGENDA LĂCRIMIOAREI 1. În rai nici o minune plăcută nu lipsea. Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea, Căci albele potire în veci tot înflorite Scoteau din a lor sînuri arome nesfîrșite. Lumina era moale și-ndemnătoare șopții. Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopții. Prin arbori cîntau paseri, prin aer zburau îngeri, Și nu găseau răsunet în el a lumii plîngeri ; Căci scris era pe ceruri, pe frunze și pe unde : ,,Nici umbra de durere aice nu pătrunde”. Pe maluri verzi, frumoase, de rîuri limpezite, Stau sufletele blînde, iubinde, fericite, Gustînd în liniștire cerească veselie Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie. Dulce-adăpost de pace, grădină-ncîntătoare... Avea orice minune, dar îi lipsea o floare. 2.  Și iată că sosește un oaspete de pe lume, Un suflet alb și tînăr pe-un nor de dulci parfume ; Iar sufletele toate îi ies lui înainte, Primindu-l cu zîmbire, cu gingașe cuvinte, Și-i zic : ,,În raiul nostru bine-ai ...

SĂMĂNĂTORUL Pășește-n țarină sămănătorul Și-n brazda neagră, umedă de rouă, Aruncă-ntr-un noroc viața nouă, Pe care va lega-o viitorul. Sunînd, grăunțele pe bulgări plouă : Speranța, dragostea lui sfîntă, dorul De-a-mbelșuga cu munca lui ogorul, Le samănă cu mîinile-amîndouă. Trudește, făcătorule de bine, Veni-vor, roiuri, alții după tine, Și vor culege rodul - bogăția. Tu fii ostașul jertfei mari, depline : Ca dintr-un bob să odrăslească mia, Cu sîngele tău cald stropește glia !

SONET M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine, Copilul visător de altădată ! Mă simt plutind - privirea mea-nsetată Se pierde-n orizonturi largi, senine. De-acum ispititori, în van mai cată Viclenii ochi... îi știu atît de bine ! O, nu mai tremur cînd mă uit la tine, Și azi te iert, căci rana-i vindecată. Iar visul tău - ca pînza Penelopii - Se țese ziua, noaptea se distramă... Noian de întuneric ne desparte ! Zădarnic zîmbitoare te apropii, Și glasul tău tremurător mă cheamă - Tot mai străină-mi ești, tot mai departe...

ÎN ÎNTUNERIC Pe-o prăpastie mă legăn, Atîrnat de-un fir de păr. Mintea mea se zbate încă Între vis și adevăr : Dar mă-nec în întuneric, Căutînd să mă-nțeleg. Cum aș vrea de tot trecutul Gîndurile să-mi dezleg ! Nu-s nebun, căci stau în casă Liniștit, nimic nu sparg. Și mi-i dragă casa asta : E-un mărmînt curat și larg, Unde lucrurile mute Ar avea atît de spus !... Ah, a fost aici viață, Dragoste... Unde s-au dus ? Nu-s nebun, deși văd bine C-aș avea cuvînt să fiu. Sau... nu mai pricep nimica... Poate sunt... și nu mă știu. Cine m-a strigat pe nume ? Niminea... Mi s-a părut... Glasul cui să mă mai cheme ? Umbra cui s-o mai sărut ? Dar ce tropot se aude ? E vrun călăreț grăbit. Drept în fața casei mele Călărețul s-a oprit !... Vine moartea la fereastră, Și cu degetu-i uscat Bate-n geam să mă deștepte... A, de-ar fi adevărat ! 26 martie 1895

TU EȘTI POET... Eu vreau cîntări de veselie. Că tu ești tris, ce-mi pasă mie ? Nici vreu să știu de ce te doare, De grijile ce te frămîntă, De inima ta care moare... Tu ești poet, deci cîntă.  De te urăsc, de te sfîșie Vrăjmașii tăi, ce-mi pasă mie ? Zîmbind, tu rănile-ți ascunde, Și-n stele sufletu-ți avîntă, Cui te lovește, nu-i răspunde... Tu ești poet, deci cîntă.  De-ți plîng ai tăi, în sărăcie, Și-i vezi murind, ce-mi pasă mie ? Tu du-mă-n alte lumi, senine, Căci singura-ți chemare sfîntă E să mă-nveselești pe mine ; Tu ești poet, deci cîntă.  Iar dac-un vînt de nebunie Peste viața ta pustie S-abate pentru totdeauna, În noaptea care te-nspăimîntă Privește stele și luna Surîzător, și cîntă. 19 februarie 1895

DAN, CAPITAN DE PLAI ( XV SECUL ) Frunză verde de mălai, Cine merge sus la rai ? Merge Dan, șoiman de plai, C-a ucis el mulți dușmani, Un vizir și patru bani. Frunză verde lemn de brad Cine merge gios în iad ? Merg tatarii lui Murad, C-au ucis în zi de mai Pe Dan, Capitan de plai ! ( Fragm, de cîntic poporal ) 1. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic În peșteră de stîncă, pe-un munte păduratic, Privind cu veselie cum soarele răsare, Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare, Privind cu jale lungă cum soarele apune... Așa și el apus-au din zile mari și bune ! Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară, Ca pe un gol de munte o stîncă solitară, Dincolo din morminte el trist acum privește O tainică fantasmă ce-n zare s-adîncește, Fantasma drăgălașă a verdei tinereți Ce fuge de răsuflul generoasei bătrîneți, Și zice : ,,Timpul rece apasă-umărul meu Și cît m-afund în zile, tot simt că e mai greu ! O ! lege-a nimicirei, o ! lege nemiloasă ! C...

SOARE DE IARNĂ O ! Soare, vecinic călător ! De mult n-ai fost în a mea țară Cu-al tău sărut fărmecător S-o faci a crede-n primavară, Tu știi cît țara te iubește Și cît în zodia lui mai L-a ta zîmbire ea-nflorește Și se preface-n dulce rai. Tu știi cu ce cîmpii mănoase, Cu ce cununi de mii de flori, Cu ce cîntări armonioase Ea-ți iese-n cale chiar din ziori. Și ca pe-un sol de fericire Trimis de Însuși Dumnezeu Te priimește,-o dulce mire, Cu dismierdări la sînul său. De ce tu-n alte lumi străine Mergi luni întregi, rătăcitor, Uitînd că țara făr' de tine Tînjește-amar în tristu-i dor ? Ah ! amîndoi cînd aveți parte De întîlniri așa de dulci, Cum de tu fugi în altă parte Cînd vine noaptea să te culci ? Cum de tu nu-i dai semn de viață Ș-o lași cu cerul ei pustiu, Ș-o lași cu inima de gheață Ca pe o moartă-ntr-un secriu ? Cînd ea-i atîta de frumoasă Și tu atîta de frumos, Cînd ea își este credincioasă, De ce să-i fii necre...

Poate-ai auzit de-o țară... De țara lui Pierde-vară. Și acel ce nu aude Are-n țara ceea rude. Ce-ai să-mi spui de Gură-cască ? Cine nu-i să nu-l cunoască ? Dacă te-aș fi întrebat Despre Papură-mpărat ? S-a dus veste,-aș fi răspuns, Ca de-un drac de popă tuns. Ia seama să nu te-nșeli, Că trecem la socoteli. Zece, șapte, nouă, una Deopotrivă-s todeauna. Ba pe cît mi se cam pare, Nula e ceva mai mare, Și un chil e cît un dram. Bine. Nici nu m-așteptam. Înmulțești ? Ca și cum scazi. Ce-a dat ieri ? Ce dă și azi. Cum e împărăția bună ? Cînd sporește și adună. Cum sînt puse oasele ? La om, pe de-a-ndoasele. Citești drept ? Dar scriu înors. Pui muștar și iese orz. Pui cartofi, ies toamna gîlci. Piatra ce-i ? Un fel de zgîrci. Despre măduvă și carne... Niște copite și coarne Și se vede pe copită Potcoava nejumulită. Ce-ți fac vacile-n pășune ? Ce să facă ? Rod cărbune. Ce e cercul ? Un pătrat. Cum e unghiul ? Crăcănat. Un cățel ? E un pu...

FETICA Ce duh ai și ce putere Să-mpletești ceară cu miere, De la floarea din grădină, Ostenită de albină ? Tu aduni de pe meleaguri, Pentru stupi și pentru faguri, Pulberi, rouă, stropi și leacuri, Poate că de mii de veacuri. Ca din lînă, ca din ace, Țeși rețeaua de ghioace, De celule-n care pui Mierea dulce și un pui. Scule, numere, cîntare Au pus la măsurătoare Că-ncăperea cea mai mare În găoacea cea mai mică E ghiocul tău, fetică. Ești, pe lumea de subt cer, Cel mai mare inginer. Pe-ntuneric, făr' să știi, Ai făcut bijuterii Și minuni în toată clipa Cu musteața și aripa. Și, cum știi, muncind, să taci, Nu te lauzi cu ce faci.

TÎLHARUL PEDEPSIT Într-o zi, prin asfințit, Șoaricele a-ndrăznit Să se creadă în putere A prăda stupul de miere. El intrase pe furiș, Strecurat pe urdiniș, Se gîndea că o albină-i Slabă, mică și puțină, Pe cînd el, hoț și borfaș, Lîngă ea-i un uriaș. Nu știuse că nerodul Va da ochii cu norodul Și-și pusese-n cap minciuna Că dă-n stup de cîte una. Roiul, cum de l-a zărit C-a intrat, l-a copleșit. Socoteală sș-i mai ceară ? Nu ! L-au îmbrăcat cu ceară, De la bot pînă la coadă, Tăbărîte mii, grămadă, Și l-au strîns cu meșteșug, Încuiat ca-ntr-un coșciug. Nu ajunge, vream să zic, Să fii mare cu cel mic, Că puterea se adună Din toți micii împreună.

S-a întors Cercetătoare Să le spui la susori Că-i deschisă toată floare Și cîmpia, de cu zori. Și-au plecat aproape toate La cules, cu mii și mii, Lăsînd vorbă la nepoate Să-ngrijească de copii. Căci muscoii și bondarii Și-alte neamuri de pădure, Pe șoptite, ca tîlharii, Umblau mierea să le-o fure. Însă paza-n stupi e bună, Că tîrziu, după apus, Colo jos, subt stupi, la lună, Ei zăceau cu burta-n sus.

ISCOADA Decum s-a ivit lumina, A ieșit din stup albina, Să mai vadă, izmă-creață A-nflorit de dimineață ? Se-ngrijește gospodina De-nflorește și sulfina, Căci plutise văl de ceață, Astă-noapte, pe verdeață. A găsit toată grădină Înflorită, și verbina, Și s-a-ntors, după povață, Cu o probă de dulceață.

PRISACA ( STUPUL LOR ) Stupul lor de pe vîlcea Stă păzit într-o broboadă De trei plopi înnalți, de nea, Pe o blană de zăpadă. Prisăcarul le-a uitat, Și-a căzut și peste ele Iarna, grea ca un plocat, Cu chenar de peruzele. Înlăuntru însă-n stup Lucrătoarele sînt treze Și făcînd un singur trup Nu-ncetează să lucreze. Că niciuna n-a muncit Pentru sine, ci-mpreună Pentru stupul împlinit Cu felii de miere bună.

PĂSĂRILE CERULUI Pasările negre taie, Înghețate și greoaie, Cu aripile deschise, Cerul ce le amorțise, Într-acolo-n asfințit, Prin văzduh înțepenit. Un'se duc cine mai știe, Fără cuib nici colivie-n ramurile, ca de fier, Îmbrăcate-n zmalț de ger ? Zborul lor cînd să se-nvețe Prin văzduh, fără să-nghețe, Șchiopătînd, Din cînd în cînd ? Că le degeară de-a dreptul Subsuorile și pieptul, Și le arde-n ochi și ghiare Vîntul, ca o apă-tare. Le-aș pofti să intre-ncai, Să le dau pezmeți și ceai, Să le dau, în așternut, Mei, alune și năut, Să le-adorm, măcar atît, Cu-oblojeli pînă la gît - Sau le vîr într-un suman. Dar mă cred rău și dușman. Findcă omul cu biciușcă-i Vînător cu glonț de pușcă. M-aș ruga, și nu știu cui, Să-mi dea scufii, să le pui, Și ciorapi de lînă groasă, Poate și tîrligi de casă ; Însă lungi și cu carîmbi, Fie otova sau strîmbi, Ori cu-ncrețituri și fald - Numai să le ție cald. Aș ruga-o pe bunică Să ia fus și fur...

DARURILE Două scufii cu urechi Și tîrligi două părechi, Mînicere și pieptare. Mult de lucru nu mai are. Ghemul cînd i-l ia pisica, Iar se supără bunica. Tocmai pe subt un dulap Fuge cîte un ciorap. - ,,Vin' la mama să te pupe, Însă, vezi, nu mă-ntrerupe, Că-mi rămîn nepoții goi, - Roagă maica pe pisoi, - Că vouă ce vă mai pasă În flanela voastră groasă...”

GÎRI-GÎRI Între oi și-ntre măgari, Laolaltă ca catîrii, Calcă-n pas, cu pașii rari, Gîsca-n vîrstă, Gîri-Gîri. Cgiar berbecii o cinstesc Pentru tact și cumpătare, Și cu felu-i bătrînesc Îi dau rang de inspectoare. Are cinsprezece ani, Și în gloata curții deasă Trece mîndră prin gîscani Ca prin bîlci o preoteasă. O saluți, o chemi, și vine, Din ce-i spui și ce-i vorbiși. Ea se uită lung la tine Dintr-o parte și pieziș. N-a avut noroc să-nvețe Școala cel puțin primară, Că acum, la bătrînețe, Ajungea și profesoară.

MÎȚA Cînd se scoală iese-n tindă. De-abia-ncepe să se-ntindă, Și-obosită de căscat Se întoarce iar în pat. Ca să doarmă și mai bine, Laba căpătîi și-o ține, Și din vis, cum s-a adus, Că s-a pus cu burta-n sus. Dar scurteica-i, ca de vată, Cu opt nasturi e-ncheiată : Și dormind și dolofani Sug din ea cinci cotoșmani. Creștetul, bălțat piezis, Pare strîns ca-ntr-un bariș Înnodat cu două frunte : La urechile din frunte. Ea visează poate, parcă, O plimbare într-o barcă, Pe un luciu argintiu, Poate chiar în Cișmigiu. Că-i dă coada-n ritm tîrcoale, Ca-ntr-un lac de apă moale, Coada ei de păr de pislă, Bătînd perna ca o vîslă.

JOC DE CREION Brotăcelul, la fîntînă, L-ai avea la îndemînă, Ca să-l prinzi ( pe brotăcel ) Să te joci nițel cu el. Însă nici nu poți să-l vezi, Verde, dintre frunze verzi, Căci cu ele seamănă Ca o frunză geamănă. A ! că-i mic și e frumos Și n-ar prea umbla pe jos, Că-și mînjește - și nu vrea - Pielea lui de catifea. Stă în pom pitit, pe cînd Ție ți-a venit un gînd : Printre mugurii crescuți, Să-l mîngîi și să-l săruți. Dar ai vrea să știi, acum, Ce se fac, pe frig și-n drum, Cînd se scutură copacii, Brotăcelul și brotăcii. Căci, pe viscol, fără foc, Nici căciulă, nici cojoc, Pot să degere, săracii, Brotăcelul și brotacii. N-avea grijă, Nu le pasă. Și-au gătit la cald o casă, În pămînt, sub tulpini, În adînc și-n rădăcini. Și-acolo, pe vreme rea, Dorm întînși pe-o canapea.

GREIERELE A-nceput un greiere Casa s-o cutreiere. Șuieră Și fluieră Și să dormi nu te lasă ; Parc-ar fi la el acasă. Ducă-se în altă aia, Că mi-a luat-o el odaia Și mă bate la ureche Struna lui de sîrmă veche. De-o mai fi cum a-nceput, Îmi iau traista și mă mut. Ai văzut nerușinare ? Sîmbătă, amiaza mare, Fără nicio-nștiințare, A venit, s-a instalat Și s-a pus și pe cîntat. Eu, ca omul așezat, Nu pun mîna pe pian Decît, rar, din an în an, Pe oboi, sau clavecin : Să nu supăr pe vecin - Dar și-atuncea cu măsură Și cu degetul la gură, Cînt vreo polcă sau vreo horă, Pîn' la anumită oră. Nepoftitului din casă Prea puțin de noi îi pasă. Îl tot caut în zadar Și nu dau de lăutar. Dintr-un drîng cu limba frîntă, El s-a pus pe chef și cîntă, Undeva, printr-un ungher, La umbrelă, la cuier ; Îl aud de peste tot, Și din podini și din pod, Și nu mă pricep cum face Că-l aud și-atuncea cînd tace. De cinci ori am ațipit Și de cinci ori m-a trezit ...

BĂNUȚUL Auzise și Dănuț Că un ou e cu ,,bănuț” Și credea că oul moale-i Pușculița cu parale. Avea ca vreo șase ani Și visa să strîngă bani, Socotind pe uși, cu cretă, Cît costa o bicicletă. Scormonind pe la găini, Pe subt cloști și prin vecini, A stricat pe neștiute, Ouă cam vreo două sute. Dar necaz și de durere, Ce-a pierdut și ce-a găsit. Că s-a mai și măzgălit Cu albuș, cu gălbenuș, De atunci și pîn-acuș N-a ajuns să se mai spele, Că intrase mîzga-n piele. A răcnit și-a mai țipat Că măcar nu le-a mîncat, Fierte, ochiuri sau răscoapte Șa cafelele cu lapte. El crezuse, băietanul, Că bănuțu-i gologanul Sau un leu frumos și nou Pus cumva în orice ou. Nu știa că-i stă pe fund, Oului, un gol rotund Pentru plod și pentru pui, Cînd ia trup făptura lui. Că subt coaja strînsă caier Stă păstrat un pic de aer, Ca, trezit din nesimțire, Puiul mamii să respire.

CINCI PISICI Am în grădină cinci pisici Din care două sînt pisoi, Ele - gingașe, moi și mici, Ei - dolofani și zdraveni amîndoi. Spinări, picioare,-ncheieturi ca fierul, Unghii de șoimi și colții lungi, de fiare, N-ar cuteza nici șarpele, nici jderul Să simtă-n ceafă crîncenele ghiare. Cînd calcă-n flori și dau să se oprească S-asculte parcă un murmur pierdut, Le cade ca pe-o scoarță oltenească Țesută umbra printre foi de dud. Sînt tigrii mei, de veche obîrșie, Și mă mîndresc cu neamul lor cel mare, Și bărbătesc și blînd la duioșie Și-ntr-adevăr țesuți ca pe covoare. Dar de ajuns să latre un cățel, Că fug în pomi și uită și de mine. Tigri de junglă neagră, stați nițel, Că mi-ați făcut mîndria de rușine.

HOȚU A orbit de boală grea Hoțu tatii, și-aș fi vrut Să-i găsesc un leac, ceva. Niciun vraci nu l-a avut. N-am aflat niciun spițer, Nici la tîrg, și nici în cer. De vreo șase ani sau șapte Ochii-i zac, peceți de noapte, Și-ngropat în gol cu totul Cată cu nasul și botul. Uite-l, dibuie și parcă A zări nițel încearcă. A trecut și s-a lovit, A lătrat. O fi simțit. A-nțeles că pe aici Umblă-n tufe un arici. Altădată, lîngă casă, A dat de broasca-țestoasă. Într-o zi, s-a pomenit Ciufulit, dar mulțumit, Că visase că bătea Cinci dulăi și o cățea. El se ceartă printre stele Și cu niște cucuvele. Hoțu e cățel detreabă. Puii cloștii îl întreabă Cum e noaptea-n noaptea lui Și-l mîngîie ca pe pui, Povestind mai lămurind Ce-au visat și-au mai gîndit. Îl iubesc și derbedeii Din văzduhuri, porumbeii. Prieten bun, un porumbiel Doarme în coteț cu el.

TRIȘCA Un biet plugar, odată, să-l sufli, să-l dai jos, Își înjghebase-o trișcă și fluiera frumos. Sta-ntr-un bordei, departe, la marginea de sat, Dar se-auzea cum cîntă din fluier, suspinat. Din cobză și din flaut, din frunză și din dring, Cîntau demult și alții cînd horele se strîng, Dar nu ieșea din scula niciunui nătărău - Atît alean de suflet și leac de ceasul rău. Treceau pe la bordeiul, ascuns acolo-n bozii, Și teferii și răii, firește, și nerozii, Și rămîneau s-asculte, tăcuți și duși cu gîndul, Cum își purta el ghiersul, din fluier desfăcîndu-l. Cînd graurul, cînd mierla, cînd cucul, cînd prigorul Și zvonul ciocîrliei își lua din fluier zborul, Și parcă o pădure întreagă, la răspînte, Din ulmi, din fagi și paltini se ridica să cînte. Veneau și lăutarii orașului, trimiși Să prindă tîlcuirea cîntării, pe furiș. Căci fluierul trecuse de sine și, amară, Avea în el și voce de om și de vioară, Și glas de vînt și vaiet de holde și de ape, Și geamătu...

PĂIANJENUL NEGRU Îl simți cum te pîndește din pînza lui de aur Păianjenul cel negru, cu genele de taur. Corect în redingotă, joben, mănuși, monoclu, Își face meșteșugul, discret, de mare cioclu. Pe un gherghef cît țara, ascuns într-un fotoliu, Nebănuit îi țese zăbranicul de doliu. El nu tocmește mortul, bucată cu bucată, Ca firmele din piață, ci țara dintrodată. Și fără suferințe și lacrimi, ci la rece, Tocmeala se urzește între mai-mari, vreo zece. Ca bănuiala dreaptă din zvon să nu se nască, El împlinește slujba stăpînilor, de mască Împarte miliardul cu ei în părți egale : Atît la sută mie, și restul dumitale. Contractele cu țara sînt sacre și legale. Și astfel veneticul, samsar și cot la cot Cu demnitarii zilei, mai e și patriot. El are fabrici multe, întinse-n sus și-n jos, Afacerea e bună, cîștigul e frumos, La una face gaze de oftică și tuse, De-nnec sau de orbire, precum i se ceruse ; La altele, obuze, cartușe, mitraliere. Slăbește talpa țării,...

GURA LUMII Măgarul, călărit de un unchiaș. Îl duce fiul de dîrlog, Și trei muieri, cam slobode, mă rog, Îi dau cu tifla : - ,,Cum ? Nu ți-e rușine Să-ți lași copilul desculțat pe jos Și să te care el pe tine ? Și mai și rîzi, bătrîne puturos ?” Bătrînul n-are ce să spuie Și, ocărît cum fuse în zadar, Oprește-n loc, descalecă și suie Numaidecît băiatul pe măgar, Și ia dîrlogul, ca să-l ție el. Gîndindu-se la cele întîmplate, Unchiașul, cam slăbuț și mititel, O ia scîlciu prin tîrg cu greutate. Dar doi moșnegi înjură pe băiat : - ,,Îți șade, nesimțitule, frumos Să stai acolo cocoțat Și lași pe taică-tu pe jos ?” Băiatul sare iute de pe șa. Și tatăl și copilul se-ntreabă : - ,,Ce facem de ne-o merge tot așa ? Cu o găină-n traistă, La tîrg nu-i mare treabă. Dacă știam, ai dracului să hie Și ochii să le iasă, Nu mai plecam cu noaptea-n cap, Ilie. Mai bine ne-am întoarce, băiatule, acasă”. Se chibzuiesc, mai stau, se mai frămîntă, Se uită înn...

BIBLIOTECA Un samsar, odinioară, De prin Țara Rămânească, Învățat voind să pară, Nu știa nici să citească. Dar era samsar avut Și da bani cu împrumut. Să se-apuce să învețe, Cum ar face orișicine, Chiar tîrziu la bătrînețe, Îi părea că-i de rușine. Faima trebuia păstrată, Și s-ar pierde dintrodată. Avuția-i duse vestea Peste țara și departe, Și prinsese și povestea Că era burduf de carte. Mai putea juca un rol Dacă s-ar fi dat de gol ? Ca țăranul din zicale, Luase și el ochelari, Socotind că pe parale Ies și proștii cărturari. Dar degeaba și i-a pus Cînd mai jos și cînd mai sus. El credea că banii lui Pot orice și dau și minte, Că și slavă orișicui Pune banul înnainte. Și se bucura, fudul, Că strînsese dindestul. Vorbă dulce, voce blîndă, Surîzînd cînd împrumută, El da banii cu dobîndă, Mulțumit cu suta-n sută. Nu pe an, că nu e bună, Suta lui era pe lună. Numai de iscălitură Se ferea ca de deochi, Răspunzînd la-ncurcă...