Poezia Nunta 1 de Tudor Arghezi

NUNTA



Cînd ne-am luat, copila mea
Era singură cu ea.
Dar aflasem prin vecine
Neamuri c-ar avea puține,
Și că toții ei puțini
Pribeageau printre streini.




Tatălui îi zice soare
Rătăcind peste hotare.
Luna, după cum o cheamă,
Îi era miresii mamă.
Meșter el și ea măiastră
Scoborau pe cale-albastră
Să o vadă pe fereastră,




Ziua-ntreagă, noaptea toată
Tot cu gîndul după,
S-o vadă măcar o dată.
Frații ei, cei doi luceferi
Ațintiți, vioi și teferi,
I se lasă-n fir cînd coase
La năframa de mătase.




Vărul ei, ivit în zare-i
Vizitiu la Carul Mare
Și-umblă-n cer după mărgele.
Sumedenii, mii de stele,
Cu a nopții paparudă
Trec prin lac și nu se udă.
Nașii nuferi fac minuni,
Rotogoale de păuni.




Străbunice despletite,
Niște sălcii și răchite.




O ceruse de soție,
De la trestii, o solie,
Ca de mare-mpărăție,
Feți înnalți, cu suliți lungi,
Cu săgeata să-i ajungi.




Zestrea-i fuse-o legătură
Cu merinde pentru gură
Și-alte lucruri de bazma,
Secera și o cazma,
O bondiță și-o năframă
Și un talger de aramă
Cu care-o-nzestrase luna,
Să o aibă-ntodeauna.
Și-i văd, parcă fu acuș,
Giuvaer, și-un cărăbuș,
Prins în păr,
Într-adevăr.





Însă-n sîn ținea închis
Un hrisov, scris și subscris
Pe o piele de vultur,
Cu peceți jurîmprejur.


De ce, fată, nu-mi spuseși,
Că ești spiță de răzeși ?