Poezia Păsările Cerului de Tudor Arghezi

PĂSĂRILE CERULUI



Pasările negre taie,
Înghețate și greoaie,
Cu aripile deschise,
Cerul ce le amorțise,
Într-acolo-n asfințit,
Prin văzduh înțepenit.




Un'se duc cine mai știe,
Fără cuib nici colivie-n
ramurile, ca de fier,
Îmbrăcate-n zmalț de ger ?
Zborul lor cînd să se-nvețe
Prin văzduh, fără să-nghețe,
Șchiopătînd,
Din cînd în cînd ?
Că le degeară de-a dreptul
Subsuorile și pieptul,
Și le arde-n ochi și ghiare
Vîntul, ca o apă-tare.




Le-aș pofti să intre-ncai,
Să le dau pezmeți și ceai,
Să le dau, în așternut,
Mei, alune și năut,
Să le-adorm, măcar atît,
Cu-oblojeli pînă la gît -
Sau le vîr într-un suman.




Dar mă cred rău și dușman.
Findcă omul cu biciușcă-i
Vînător cu glonț de pușcă.
M-aș ruga, și nu știu cui,
Să-mi dea scufii, să le pui,
Și ciorapi de lînă groasă,
Poate și tîrligi de casă ;
Însă lungi și cu carîmbi,
Fie otova sau strîmbi,
Ori cu-ncrețituri și fald -
Numai să le ție cald.
Aș ruga-o pe bunică
Să ia fus și furcă mică
Și să tragă din fuior
Fire moi, de dragul lor.
Și-o să o mai rog să facă,
Sîmbătă, și cîte-o clacă
De logodnici și feciori,
Pentru bufnițe și ciori,
Pentru berze și cocori
Să le-ncalțe, să le-mbrace
În ciobote și cojoace.




Drept răsplată, curmeziș.
Le-or clădi, pe-acoperiș,
Cuiburi mari
Cu pui hoinari,
Din ostrețe,
Crăci și bețe,
Și din paie de săcară,
Caselor, la primăvară...