OMUL MEU
Mi-ai dat un trup și mie, înnalt și zvelt, de floare,
Ca fragile de fraged, ușure și plăpînd,
Dar ridicat spre ceruri și-mpiedicat să zboare
Se leagănă-n căncîie, vorbind și încercînd.
Fusese parcă gîndul, desprins, ieșind din humă
Să-i faci un drum spre stele, în care-i oglindit,
Căci nu-nțeleg făptura, un joc a fi din glumă,
Cînd talpa de țărînă și lui i-ai dezlipit.
M-ai fi uitat mai bine legat de-o rădăcină,
Să mă prăvale timpul, trunchi putred, peste ea,
Și candela pribeagă-a scînteii de lumină
Să nu mi-o duc purtată de vînt din stea în stea.
Mă zgîrie și spinul și cremenea și fierul,
Și rabd în veac ispita vicleanului meu vis.
La ce mai folodește făpturii giuvaerul
Ce scapără-n cutia în care l-ai închis ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...