Fabula Volumul Și Crîmpeiul de Tudor Arghezi

VOLUMUL ȘI CRÎMPEIUL



O carte proastă, dar legată-n piele,
Cu aur pe cotoare și cu stele,
Luxoasă, lustruită și bogată,
Stă-n raft ca o cucoană bosumflată
La teatru - care se preface
Că piesa lăudată îi displace.
E singură-ntr-o lojă și-i e cald.
Poartă-n urechi cerceii de zmarald,
Brățări pe brațe și, la gît,
Mărgăritare - și i, s-a urît.
O plictisesc asamblul și detaliul
Și-și face vînt la piept cu evantaiul.
E decoltată pînă-n toate celea
Și, ca și cartea groasă, și-arată toată pielea.
Din raftul de alături, subțirea cărțulie,
Se-ntreabă cu sfiială, din palida-i hîrtie,
Dacă-nțelesul cărții și scrisul se măsoară
Cu luxul și grosimea-n cotor de dinafară.
Ea-i descusută, foile îi ies,
De-abia se descifrează de jerpelite ce-s.
Se vede cît de colo c-a fost și-i o ispită
Prin cîte mîini trecuse, citită răscitită,
Pe cînd vecinul mîndru, de drept aristrocat,
Stă-n raft, ca-ntr-o vitrină pantoful nencălțat.





Broșura se smerește și întreabă :
- ,,Cucoană, ești o carte a unui om detreabă,
Dar cum se face, voi
Să știu, de ce atîtea foi,
Atîtea pagini, pare că o mie ?
De ce cîtămai teancul de hîrtie ?
Mi-ar fi, mărturisesc, rușine
Să am atîta hoit pe mine.
Te-ai revărsat și curgi ca un potop,
Cerneala dumitale nu are fund și dop ?
Condeiul, cînd e ager și nu minte,
Un gînd îl spune-n cîteva cuvinte.
Ți-e mătură condeiul și mîna cît copita,
De te lățești atîta și cu nemiluita ?
Probabil autorul se bucură, nu glumă,
Că a frecat fărîmat să dea atîta spumă
Și că și-a scris-o, cartea, cu săpun.
Nu-i vorbă, pămătuful pare bun
Și pe bărbie-alunecă mai bine.
În scris nefericirea-i clăbucul că nu ține.”