www.Zapaciti.ro

CÎNTECE Mamă, sînt silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratec ? Sar prin somn, mi-e somnul greu, Visul mi-e sălbatec. Ca să uit ce-am învățat, Tu mi-ai așternut în pat Troscot și sulfine - Dar în zori m-am deșteptat Tot cu focu-n mine. Mamă, de-n zădar aștept ! Azi așterne-mi pe sub piept Flori de mătrăgună ; Mamă vreau să mă deștept Mîne-n zori nebună.                                                                              Balade și idile, 1893

BALADĂ Sînt eu de vină, mamă, Sînt eu de vin-acum ? El m-a-ntîlnit odată În zori de zi pe drum ; Glumind m-a strîns de mînă, Și ce-i dacă m-a strîns ? Sînt eu copilă mică Să-mi fac din glumă plîns ? Era să-l las, măiculiță, Cu gluma și să tac, Era să țip obraznic, Ori ce era să fac ? Și tot pe mine, biata, Și vină și ponos ! Eram chemați la nuntă Și n-avem brîu frumos, Că n-ai voit să-mi cumperi, Dar el mi-a cumpărat. Și ce-i un brîu ? Și-n urmă Eu nici nu l-am rugat. Era să merg la nuntă Ca cei din neam sărac, Să fiu de rîs în lume, Ori ce era să fac ? De ce mi-arunci tu vina, Tot vină cu păcat ? El m-a oprit în cale Pe lunci și m-a-ntrebat Pe unde-i bietul tata ? Și-i vesel, sănătos ? Și m-a-ntrebat de tine, Așa de prietenos. De bine cînd mă-ntreabă, Eu cum era să tac ? Să-l las în drum cu vorba, Ori ce era să fac ? Și-acum întreagă vina Pe mine tu o pui ! El m-a-ntîlnit pe punte, Și știi tu felul lui : M-a strîns de peste brațe Să nu le pot mișca, Și nu-mi lăsa răsuflet, Așa mă săru...

SUBȚIRICA   DIN   VECINI Ea mergea căpșuni s-adune, Fragi s-adune - Eu ședeam pe prag la noi. Ea ca șarpele prin foi Vine-ncet, pe ochi îmi pune Mînile ei mici și moi, În ureche-o vorbă-mi spune, Rîde lung și fuge-apoi. Piepul plin cu mîna-l ține, Strîns îl ține, Că-i piept tînăr și mereu Ar sălta, și-n salt e greu. Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme : - ,,Te știu eu : Nu mai viu ! De viu la tine, Mă săruți și nu mai vreu!`` Eu o chem și-i spui de toate, Multe toate, Multe bune și-n zadar.  - ,,Nu-mi faci capul călindar ! Nu te cred și nu să poate !`` Eu mă-ntorc : - ,, Ei du-te dar !`` Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. Stînd așa, un braț ridică, Blînd ridică, Părul meu, pe frunte dat. Cînd mă-nalț rămîn mirat, - ,,Te-ai întors ?`` Și, supțirică, Ea pe piept mi s-a lăsat Și zîmbea c-un fel de frică - ,,Răule, te-ai supărat ?``          ...

DE PE DEAL E capul ei, și pieptul ei - O văd acum întreagă, O strig pe nume și-i vorbesc, Dar ea să mă-nțeleagă ? Cu pieptul plin și des bătînd, Cu fața-mbujorată, A răsărit dintr-un tufiș Și rîde-acum mirată. -,,Tu ești pe-aici ? Eu te-am crezut Cu oile prin vale ! De-aș fi știut că ești în deal, Mergem pe altă cale !'' Subțire-n trup și blîndă-n grai, Și-n port așa isteață, Pe urma ei în fapt de-amurg Dau zori de dimineață. De-aș fi știut că n-a venit Anume pentru mine, Eu n-aș mai fi vorbit cu ea! Dar știu și-acesta bine Că m-a căutat de mult prin văi Pierdută-așa cu gîndul; Și dacă nu m-ar fi găsit, Umblat-ar fi de-a rîndul Întreaga zi din deal în deal Ca cerbul după apă Cu greu te scapi de-unlucru drag, Și prost e cine-l scapă !                  ,,Povestea vorbe`` , București, I, nr. 3,                    24 octombrie 1896 ; vol. Balade și idile, 1897.

LA OGLINDA Azi am să-ncrestez în grindă - Jos din cui acum, oglindă ! Mama-i dus--n sat ! Cu dorul Azi e singur puișorul, Și-am închis ușa la tindă cu zăvorul. Iată-mă ! Tot eu cea veche ! Ochii ? hai, ce mai pereche ! Și ce cap frumos răsare ! Nu-i al meu ? Al meu e oare ? Dar al cui ! Și la ureche, Uite-o floare. Asta-s eu ! Și sînt voinică ! Cine-a zis că eu sînt mică ? Uite zău, acum iau seama, Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama ! Mă gîndeam eu că-s frumoasă ! Dar cum nu ! Și mama-mi coasă Șorț cu flori, minune mare - Nu-s eu fată ca oricare : Mama poate fi făloasă Că mă are Știi ce-a zis și ieri la vie ? A zis : - ,,Ce-mi tot spun ei mie ! Am și eu numai o fată, Și n-o dau să fie dată ; Cui o dau voiesc să-mi fie Om odată.'' Mai știu eu ! Și-așa se poate ! Las' să văd și cum se leagă Dragostea - dar știu eu bine ! Din frumos ce-l placi ea vine - Hai, mă prind feciorii dragă Și pe mine ! Că-s supțire ! Să mă frîngă Cine-i om, cu mîna stîngă ! Da...

CUM NEGUSTORII DIN CONSTANTINOPOL Cum negustorii din Constantinopol Întind în piață diferite mărfuri, Să ieie ochii la efenzi și popol, Astfel la clăi de vorbe eu fac vîrfuri De rime splendizi, să le dau de trampe, Sumut o lume ș-astfel ochii lor fur. Dactilu-i cit, trocheele sunt stambe, Și-i diamant poenul, îndrăznețul. Dar astăzi, cititori, eu vă vînd iabe, Și mare n-o să vi se pară prețul : Nu bani vă cer, ci vremea și auzul. Aprinde-ți pipa și așază-ți jețul La gura sobei, cum o cere uzul ; Citește cartea ce îți cade-n mînă Și vezi de nu-i mărgăritar hurmuzul Ce-n mănă-l ai de-acum o săptămînă.

PUSTNICUL Sala-mbrăcată cu-atlas alb ca neaua, Cusut cu foi și roze vișinii, Și ceruită strălucea podeaua Ca și-aurită sub lumine vii - Lumini de-o ceară ca zăharu - o steuă, Diamant topit pe-oricare din făclii, Argint e-n sală și de raze nins E aerul pătruns de mari oglinzi. Copile dulci ca îngerii - virgine - Prin sală trec purtînd cununi de flori ; Ah ! vorba înger scapă pe oricine De lungi descrieri, dulce cititori - Astfel acum ea mă scapă pe mine Să zugrăvesc terestrele comori, Acele dulci, frumoase, june-scule Cu minți deșerte și cu inimi nule. La ce-aș descrie gingașa cochetă, Ce-abia trecută de-optsprezece ani, Priviri trimite, timide, șirete, Cînd unui tont, ce o privea avan, Cînd unui ghiuj, cu mintea căpietă, Urît ș-avar, sinistru și pleșcan, Sau unui general cu talia naltă, Strigău și prost ca și un bou de baltă ? Să cînt cum samănă de rău, impulsul În corp de înger, sufletul diform ? Ironiei lui Byron să-i simt pulsul, Ori autorului ce-a scris Marion de Lorme ? Să descriu...

              EPIGRAME          LA UN NOU NĂSCUT                      (ARAB) Plîngînd tu ai venit pe-acest pămînt ; Amici, ce te-așteptau, te-au salutat zîmbind ; Dar să trăiești astfel, încît cînd te vei stinge Să părăsești zîmbind amicii, ce te-or plînge.                       IMITATORII                        (PFEFFEL) E. De ce așa de trist, obscur ? A. Ah!un nemernic mi-a furat      Poemul meu neimprimat : E. Sîrmanul fur !                      LEOAICA ...

        AH, MIEREA BUZEI TALE Ah, mierea buzei tale am gustat-o, A buzei tale coapte, amorul meu ; Zăpada sînului eu am furat-o, De ea mi-am răcorit suflarea eu ; Ah, unde ești, demonico, curato, Ah, unde ești să mor la sînul tău! Ce sunt eu azi ? - o frunză, o nimică. Și-mi pare că am fost un împărat ; Simțirea care sufletu-mi despică E ca și cînd o lume mi-a furat ; Ah, mierea buzei tale, păsărică, A m nebunit de cînd o am gustat ! Ah, cum nu ești, să-ți mistuiesc viața, Să-ți beau tot sufletul din gura ta, Să-ți sorb lumina pîn` ce-or fi de gheață Frumoșii-ți ochi - să-ți devastez așa Tot ce tu ai frumos... o, mă învață Să te ucid cu respirarea mea ! Să murim amîndoi... La ce trăiesc eu, La ce trăiești tu pe a lumii spume ? Sărmane inimi închegate-n vreme, Sărmane patimi aruncate-n lume ; Ah, să murim, nu plînge, nu te teme, Că undeva s-afla al nostru nume ! Încet, încet... să ne culcăm în raclă, Încet de pe pămînt ne-om furișa. O, stinge a privirei...

DACĂ TRECI RÎUL SELENEI Dacă treci rîul Selenei se face pare că sara Deși-ntr-a soarelui lume eternă noapte nu ține. E-o sară frumoasă - adormită deși este ziuă. Aerul e vioriu, miroasele florilor mîndre Adormitor se ridică din oștile florilor mîndre ; Într-un codru măreț, unde arbor legat e de arbor, De liane ce spînzură-n aer snopii de flori, Unde prin vechii copaci-și fac albinele stupii sălbateci, Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare, Cu de ghirlănzi uriașe copaci, din a lor rădăcine Pînă la vîrfii din nori cu liane încolăciți-s, Cari cu snopi de flori i-nconjoară, mărirea le-ngroapă. Dacă prin codri pătrunzi dai de-o vale frumoasă și verde Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. Mari cireși cu boabele negre, cu frunza lor verde, Crengile-ndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe, Meri, cu merele roșii ca fața cea dulce-a Aurorei, Mișcă în vînt frumoasele, mari, ordorantele roade ; Iară pe marginea mîndrei grădini înălțată-i în huciuri Vița de vie cu frunza înto...

CÎNTEC NESOCOTIT Ți-am meșterit bănuți de fier, să-mi vinzi un  ceas din sînii tăi zbucnind în vine zurgălăi. cînd flămînzeam de vis și cer... ...Dar scaldă caldă, nurii puri iubeau ciorchinul cel mănat Și inima ți-ai semănat în colbul plin de scremături. Ți-am bănuit arginți cu zimți, uitarea ta să-mi vinzi pe ei, cînd rodul florilor din tei îmi flămînzea o stea în dinți. ...Dar vrăjitoare de nefiri, descîntece turnași în prag Mi-ai dat fiertură de omag să te descînt din amintiri...                                                                                     ...

TIMPUL Timpul, boșorog milog ( coșcovit de-un veac să fie ) înșirînd printre gingie sfinții după catalog Ochii, doi, sub zbîrci năuci, curg sub chica trențuită Palma dreaptă, împungită o întinde prin uluci : - ,,Mor de foame... de nevoi... baremi pîine...  fleac să coste Bogdaproste... bogdaproste... Precista vă dea-nnapoi... ( Spre găini fug ochi sticliți ) Sînt bolnav... am opt copile... Pe-un calic mîncat de zile, bogdaproste, miluiți...'' ...I-am fost dat un sorcovăț, Tîrlai-tîrlai, hățai-hăț !                                                                                 Miercuri 19 Ianua...

 CARE-I AMORUL ÎN ASTĂ LUME Care-i amorul în astă lume : Este-al bravurei coiful de aramă, Sau al măriei aspru rece nume ? Sau este claustrul cernit, ce cheamă Cu-a lui icoane sînte-ngălbenite, Cu clopotu-i vestind a morții dramă ? Sau este chipul blînd unei iubite, Ce, dulce, pură, și frumoasă, Să-mi facă zile albe,-ore-aurite ? O văd adesa steauă radioasă `N-oglinda sufetului meu - o zeie - Ș-a ei privire- asupra mea se lasă : De înger suflet, chipul de femeie ; În visul vieții ei ea sfînt surîde Și mă-namor de-oricare-a ei idee, Cînd lumea-amar de visu-acesta rîde : Nu e femeia ce crezi tu, nebune, Și chipul care inima-ți l-închide Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune Unde e îngerul cu-aripi senine, A sufletului meu scumpă minune ? Ea n-a fost niciodată... doar în tine De-a fost vrodată ea, de mult e moartă, Astfel de chip o dată-n lume vine. Dar de nu e, mîngîie-ți a ta soartă - Crede : că ea deodată cu-a ta fire Trecut-a-n lume-a ceriurilor poartă, Dar înainte de-a-i-ntîlni ...

  CUM  OCEANU-NTĂRÎTAT... Cum oceanu-ntărîtat turbatu-i ! Răcnind înalță brațele-i spumate, De nori s-acață,-n bolta lumei bate, Pînă furtuna-l reîmpinge-n patu-i. Sălbaticul ! ` Van fulgeri fricoșate Apără cerul... El încredințatu-i Că bolta cea albastră e palatu-i ; Cu-aslt s-o ia el vrea - ca pe-o cetate. Rănit de fulgerte, el se înmoaie Și c-o poveste îl adoarme-o boare Și-n vis - un cer în fundu-i se îndoaie. Tot ce-a dorit în visul lui el are : Tărie, stele, luna cea bălaie... Dormind murmură - murmurînd tresare.

GHAZEL Tu, cu cruzime m-ai respins, cînd am voit, copilă, Să devastez frumusețea ta cea dulce, făr' de milă - Și toti și corpul tău e plin de-o coaptă tinereță, Tu, al amorului duios demonică prăsilă ! Eu am plecat purtînd în piept durerea-mi toată scrisă, Precum al primăverei vînt duce-n văzduh o filă ; Dar noaptea cînd am adormit, atunci durerea-mi toată Se ghemuiește-n inima-mi, o arde ș-o împilă ; Părea din somn că m-am trezit și te-am văzut pe patu-mi, Boțind cearceful meu cel alb cu mîna ta gentilă ; Abia al hainei tale gaz de umăru-ți se ține Și sînii tăi s-au liberat de-a hainei crudă silă Și proaspeți, albi, rotunzi și tari ei se ridic, se lasă Și ochii tăi în lacrimi ard, în lacrimi dulci de milă. La răsuflarea cald-a ta se coace-uscată gura, Se văd frumoși mărgăritari ce-ntredeschiși defilă. Cu brațul meu eu șelele ți le-ncleștai sălbatec Și-am vrut să-ți mușc gurița ta de tremurai febrilă ; Și tu te aperi aperi surîzînd, c-o mîn-acoperi sînii, Pr...

     O ARFĂ PE-UN MORMÎNT Prin gîndurile-mi triste și negre treci frumoasă, Ca marmura de albă, în haine de argint, Cu ochii mari albaștri în bolți întunecoase Și desfăcut ți-e părul în valuri de-aur moale... Deasupra frunței tale e-un mîndru cerc de stele - Astfel treci tu, copilă, făptura minții mele, Minune-a Creațiunei, ș-o singură gîndire Te face ca să tremuri : o arfă pe-un mormînt. Da, da ! În viața-mi tristă tu treci cu-a tale stele Albastre și în zboru-ți tu murmuri surîzînd... E-amor ? copilărie ?... Sunt versurile mele Ce-ocupă a ta minte de murmurezi visînd ? Surîzi !... Nu plînge numai la finele poemei C-o arfă pe-un mormînt. Ah ! de-aș muri ... tu, înger, fără să știi vodată Că te-a iubit acela, ce zace în pămînt, C-un rai întreg de visuri, cerimea înstelată De cugetări înalte cu dînsu-i îngropată, Că acea lume-ntreagă ție-a fost închinată - Tu inocentă, albă, ai trece surîzînd... Doar luna-n cer atuncea s-ar îndoi în liră Ș-ar suspina în noapte :o arfă...

GÎND Sub cerul negru, cerul gurii, stă marea de scuipat a urii, ce n-are azi și n-are mîine... Sub cerul negru fără stele, mai joacă-arere Iele rele pe-o insulă... Crîmpei de pîine.

CERBUL CU STEA ÎN FRUNTE Nu-l mișcă știutele crînguri cu ciutele. Cărarea cu urmele, iezerul, umbrele, nu-l cheamă. Copitele sfarmă ispitelr. Prin ceață cînd lunecă zări el adulmecă, nu apropiatele, ci depărtatele. Ciulindu-și urechile prinde străvechile rotiri, sus, de tulbure foc și de murmure. Și-aude, subt-naltele, unele, altele : erele, sferele.

PE CAI; DECI Ohee ! Ohee ! E ceasul ! Ajungă-vă din urmă glasul... În cîmpurile seci e noapte-amănunțită. clipitele se cern prin sită. Chiar mierea se împute-n stupi, de urlă-n peșteri haitele de lupi troznește seva înghețată-n rădăcini Sînt hornuri fumurate, frate, în adîncimi de vreascuri. și teascuri storc mîndria fierului : în fiece tufiș se lenevește cîte-un șiș, cînd în buricul cerului el, timpul, stă-n genunchi înpriponit de-o stea .................................................................................. Pe cinstea mea,  ați dat destulă țîță la păduchi !                                                                      ...

ÎN CÎRCIUMA LUI MALASTROPU În cîeciuma lui Malastropu zac muște moarte pe tejghea Doar una-i vie, dar și ea își dă obștescul ort în stropu de vin scuipat pe dușumea din cîrciuma lui Malastropu E fără raze astăzi steaua și șchioapă de-un picior e masa, acoperită cu priviri pierdute E pretutindeni vino-du-te de jerpeliți, purtîndu-și casa în sticlele din buzunare. Un zid din crîșmă e stropit cu resturi de mîncare prinsă-n chit și, pistruiat de muște, are un altul pete de duhoare Aicea m-am tocmit hamal, în cîrciuma lui Malstropu stropită cu acorduri de țambal Dar am slăbit cumplit, precum o muche de cuțit că ideile, ale dracului, mi-au rămas largi de tot.                                                         ...

PRIVESC ORAȘUL - FURNICAR Privesc Orașul - furnicar - Cu oameni mulți și muri bizari, Pe strade largi cu multe bolți, Cu cîte-un chip l-a stradei colț. Și trec foind, rîzînd, vorbind, Mulțime de-oameni pași grăbind. Dar numai p-ici și colea Merge unul de-a-nletelea, Cu ochii-n cer, pe șuierate, Țiindu-și mîinile la spate. S-aude clopot răsunînd, Cu prapuri, cruci, icoani, viind, Preoții lin și în veșminte Cîntînd a cărților cuvinte. În urmă vin ca-ntr-un prohod Tineri, femei, copii, norod ; Dar nu-i prohod - sfințire de-apă, Pe uliți lumea să nu-ncapă ; Se scurg încet - tarra bumbum - Ostașii vin în marș acum, Naintea lor tambur-major, Voinic el calcă din picior Și tobe tare-n tact ei bat Și pașii sună apăsat ; Lucesc și armele în șir, Frumos stindarde se seșir ; Ei trec mereu - tarra bumbum - Și dup-un colț dispar acum... Ofată trece c-un profil Rotund și dulce de copil, Un cîne fuge spăriet, Șuier-un lotru de băiet, Într-o răspîntie uzată Și-ntinde-un orb mîna uscată, Hamalul trece î...

MURMURĂ GLASUL MĂRII Murmură glasul mării stins și molcom, Încunjurînd a Italiei insulă mîndră - O, luminați, a cerului stelele albe,                       Cîmpilor noștri. Vă vărsați icoanele voastre în Tibur, Nori, zugrăviți pe cîmpie umbre fuginde, Tu, măreție a nopții, a mări, a lumei,                         Împle Italia. Mare, poartă ăe undele tale corăbii, Unele grele ni-aducă aur din Ofir, Altele înfoiate de roze d-Egipet,                          Vinuri și smirnă. Ah, trimiteți popoare vulturii voștri Cei de lemn să zboare pe marea măreață, Căci a Romei eterne picioare marmorei            ...

STAM ÎN FEREASTRA SUSĂ Stam în fereastra susa Și izvoreau în taină, Cu-a lor de aur haină, A nopții stele mari. Se îmflă dinainte-mi De vînt deschisa carte Și litere-i moarte În lună joacă clar. Un rîu vezi, mișcă unda-i Cea visător-bolnavă, Un cîntec în dumbravă, O floare văd pe lan, O stea în cer albastru, Ce-aruncă-a ei icoană Pe-oglinda albă, plană, A lacului Meran. Și sună-n noaptea tristă Un cîntec de copilă Și vîntu-ntoarce-o filă Din cartea ce-am deschis De ce mi-a-ntors el foaia Unde-nvățatul zice Că-n lume nu-i ferice, Că viața este vis ?

DUMNEZEU ȘI OM Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați, I-am deschis undele pagini, cu-a lor litere bătrîne, Strîmbe ca gîndirea oarbă unor secole străine, Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați. Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci, Te-am văzut născut în paie, fața mică și urîtă, Tu, Christoase,-o ieroglifă stai cu fruntea amarîtă, Tu, Mario,stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci ! Era vremi acelea, Doamne, cînd gravura grosolană Atuta numai al minții zbor de foc cutezător... Pe cînd mîna-ncă copilă pe-ochiul sînt și arzător Nu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană. Însă sufletul cel vergin te gîndea în nopți senine, Te vedea rîzînd prin lacrimi, cu zîmbirea ta de înger. Lîngă tine-ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire, Ridicînd frumoasă, sîntă, cătră cer a sale mîne. În pădurile antice ale Indiei cea mare, Printre care, ca oàze sunt imperii fără fine, Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine, Închinînd înțelepciunei viața lor cea trecătoare. Dar un m...

LA POARTĂ Vaselica din Socoli suferă de șapte boli ; una-n suflet, trei în ea ; și-alte trei la bidinea, c-a făcut amor pe bani cu lichele și gplani. Blestemat să-i fie patul, c-a îmbolnăvit tot satul. Mi-a zis Leana lu' Matei c-a văzut-o-n calea ei ieri, și că era bătută - ochii-n lapte de cucută, sînii revărsați pe pîntec și-i tărăgăna un cîntec de rușine, lung și trist - c-a avut-o însuși Crist,                                                                                  marți 4 ianuarie 1955

BOCET Nu mai dași pe la icoane, d-aia te-ai pierdut, Ioane... Singur ți-ai făcut dreptate cu cuțitul pe la spate, de-ai belit la drumul mare, cum trecea, pe fieșcare... Nu-ți șterseseși din făptură cașul încă de la gură Hămesit cum fiși de foame te-ai crezut haiduc, Ioane. Curvele de tot ce sînt te-au fost legănat în cînt : Tot te-au încălzit cu dor și dulceața vorbelor... Și te-ai potrivit la șoaptă, minte crudă și necoaptă, cale-n codru de-o luași plin de visuri și de cași Dară iarna n-o știui, nici ce-abate vîntul șui... ...Treișpe lupi te-au încolțit, foamea de și-au izbăvit și ți-au încălzitcu dinții carnea ta și ochii minții, de te duci cu pași desculți legănat în treișpe burți                                                    ...

NOTA INFORMATIVĂ În noaptea ceea prea albastă priveam hoțește pe fereastră și mi-a părut că văd prin geam cum preoteasa, în lighean, își spală-n ritmul unei arii ceva slinos, roșind și mare ca și ceaslovu-nsîngerat cu care pe vremuri Creangă omora bondarii... ...Plecai încet, să nu m-audă, cu subțioara pulpei udă De-atunci, în fiecare seară, doi ochi din frunte stau să sară De n-ar fi mîna să-i oprească, s-ar scoriji pe geamuri iască...                                                                                           luni 6 decembrie 1954

ANICA       Sughița : Cineva gîndea la ea. Cam peste-o lună-i dusă la vedere ...Odaia zace în tăcere, perdeaua are ciucuri, crețuri, pe masă - cinci dulcețuri Cînd se-ntoarce de la el, spîrc, pe ea, un porumbel Pețitoarele îi spun că-i semn bun.

BALADA MOTANULUI Motan m-aș fi dorit să fiu cu coade-n sus, cu blana-n dungi, cu ghearele și mustețe lungi, c-un ochi verzui și-un ochi căpriu La ora cînd tîrîș-grăpiș zăpada nopții se adună eu, cocoțat pe-acoperiș, să urlu a pustiu la lună Și-atuncea, șapte gospodine să dea cu bolovani în mine și să mă-njure surd, de Domnul, că le-am stricat, urlînd tot somnul De sus, din vîrful săptămînii, să le rînjesc urlat, scîrbos : iubesc doar locul                   nu stăpînii, precum fac cîinii pentr-un os Și iarăși șapte gospodine să dea cu bolovani în mine, iar eu să urlu, urlu-ntruna atît cît n-o apune luna Motan m-aș fi dorit să fiu cu coada-n sus, cu blana-n dungi, cu gheare și mustețe lungi c-un ochi verzui                         și-un ochi c...

CÎNTEC LA DRUMUL MARE Motan m-aș fi dorit să fiu cu gheare și mustețe lungi, cu coada-n sus, cu blana-n dungi, c-un ochi verzui și-un ochi căpriu La ceasul cînd tîrîș-grăpiș zăpada nopții se adună, eu, cocoțat pe-acoperiș, să urlu a pustiu la lună Și-atuncea șapte gospodine să dea cu bolovani în mine și să mă-njure surd de Domnul că le-am stricat, urlînd, tot somnul De sus, din vîrful săptămînii, să le răspund rînjind scîrbos : Iubesc doar locul, nu stăpînii, precum fac cîinii pentru-un os ! Și iarăși șapte gospodine să dea cu bolovani în mine, iar eu să urlu, urlu-ntruna, atît cît n-o apune luna ...Motan m-aș fi dorit să fiu cu coada-n sus, cu blana-n dungi, cu gheare și mustețe lungi, c-un ochi verzui și-un căpriu Cînd zorii ziua o deznoadă să mă tot, să mă tot duc, și tinicheaua prinsă-n coadă s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc Pisicile de prin vecini să le gonesc pe la pricini, să-mi fete fiecare-un fiu c-un ochi verzui și-un ochi căpriu... Iar cînd o fi uitat să mor, pe trei butoaie ...

ADÎNCĂ MARE... Adîncă mare sub a lunei față Înseninată de-a ei blondă rază, O lume-ntreagă-n fundul ei visează Și stele poartă pe oglinda-i creață. Dar mînă - ea falnică, cumplit turbează Și mișcă lumea ei negru-măreață, Pe-ale ei mii de nalte brațe Ducînd peire - țări țnmormîntează. Azi un diluviu, mîne-o murmuire, O armonie, care capăt n-are - Astfel e-a ei întunecată fire, Astfel e sufletu-n antica mare. Ce-i pasă - ce simțiri o să ni-nspire - Indiferentă, solitară -mare !

POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE                            III Magul rămas în munte, din el ieși afară, Pe-o piatră detunată el șede peste văi, Privește. - Codrii mîngîi cu vînt de primăvară A lui frunte uscată, adîncii ochi ai săi. Se suie-n vîrf de munte, o stea din cer coboară - O stea, vultur de aur, cu-aripile de foc, Pe ea șezînd călare, în infinit el zboară, Stelele sclipeau sfinte și-n cale-i făceau loc. Și răsfirați în spațiu îngeri duceau în poale A lumilor adînce ți blînde rugăciuni Și întinzînd în vînturi aripe regale L-a lumii trepte-albastre le duc și le depun Pe magul cel puternic ei îl salută-n cale, El trece dus pe steaua ce coboară ca un gînd Și cînd veni sînt, mare, pe-a caosului vale Dă drum stelei, s-aruncă în hăul fără fund. Deasupra vedea stele și dedesuptu-i stele, El zboară fără preget ca tunetul răn...

SPUNE-O-NCET, N-O SPUNE TARE Spune-o-ncet, n-o spune tare. Iată-aceștia suntem noi. Cînd e singur fiecare, sufletele nu-s în noi. Stăm alături, eu și tu ? Sufletele noastre sunt în noi, cînd suntem doi. Altfel nu.

PE LÎNGĂ BOI Pocnind din bici pe lîngă boi, În zori de zi el a trecut           Cu plugul pe la noi, Și de pe bici l-am cunoscut, Și cum țeseam, nici n-am știut Cum am sărit și m-am zbătut                  Să ies de la război Și-atîta tort mi-am încîlcit Și-n graba mare-am spart un geam ,                    Știu eu ce mi-a venit ! Am cap, dar parcă nu-l mai am ! Ce-aveam să-i spui ? Nimic n-aveam, Dar era-n zori, și eu voiam                   Să-ntreb cum a dormit. Și vezi așa-i el, nu știu cum ! M-a prins de braț și m-a cuprins                  Să mă sărute-n drum. Dar din brațe-i m-am desprins Și l-am certat și ...

STROFE DE-A LUNGUL ANILOR Cînd prin oraș calci lin pe străzi sămînța ulmilor, și-n mers în adevăruri limpezi crezi - mai e nevoie de vreun vers ? Cînd mușchiul de pădure mult ne-alină-n vară verde dor și glasul picurat ți-ascult - mai e nevoie de-un izvor ? Cînd în bătaia vîntului mlădie umbli pe colnic, pe-ntinderea pămîntului mai e nevoie de vreun spin ? Cînd între lipsă și prisos ne bucurăm de cîte sînt și cîntă pe subt glii un os - mai e nevoie de cuvînt ? Cînd îți ghicesc arzîndul lut cum altul de Tanagra nu-i, din miazănoapte pînă-n sud mai e nevoie de statui ? Cînd hoinărind, alăturea, noi mînă-n mînă ne găsim cu ochii aceeași stea - mai e nevoie de destin ? Cînd împlinirile ne cad subt galaxia ca de fum și prin miresmele de brad - mai e nevoie de vreun drum ? De-ar fi să dăinuiesc nespus în găndul tău, pămînt ce sînt, din răsărituri la apus mai e nevoie de-un mormînt ?

REA DE PLATĂ Ea vine de la moară ; Și jos în ulicioară Punînd-și sacul, iacă Nu-l poate ridica. -,,Ți-l duc eu !'' -,,Cum ?''                    - ,,Pe plată !'' Iar ea, cuminte fată, Se și-nvoiește-ndată. De ce-ar și zice ba ? Eu plec cu sacu-n spate. La calea jumătate Cer plata, trei săruturi. Dar uite, felul ei : Stă-n drum și să socoate, Și-mi spune cîte toate, Că-s scump, că ea nu poate, Că prea sînt multe trei ! Cu două să-nvoiește, Iar unul mi-l plătește, Cu altul să-mi rămîie Datoare pe-nserat. Dar n-am să-l văd cît veacul ! Și iată-mă, săracul, Să-i duc o poștie sacul P-un singur sărutat !

NU TE-AI PRICEPUT ! Nu te-ai priceput ! - Singur tu nu mi-ai plăcut, Că eu tot fugeam de tine ? O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine ! Ți-am fost dragă, știu eu bine, Dar, să-mi spui tu te-ai temut. Și eu toate le-am făcut, Ca să poți să-mi spui odată, Să mă-ntrebi : - ,,Mă vrei tu, fată ?'' Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. Nu te-ai priceput ! Zici că-s mîndră și n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale ? Dar de unde știi ? În cale Ți-am umblat și-n deal și-n vale, Și-orișiunde te-am știut. Zile lungi mi le-am pierdut, Să mă-mprietenesc cu tine : Tu-mi umblai sfiios, Sorine, Și plîngea durerea-n mine, Că tu nu te-ai priceput. Nu te-ai priceput ! Am fost rea și n-aș fi vrut Să mă las, ca altă fată, Să mă strîngi tu sărutată ? Dar m-ai întrebat vrodată ? Mă-nvingea ! să te sărut Eu pe tine ! Pe-ntrecut Chip cătam cu viclenie Să te fac să-ntrebi, și mie Mi-a fost luni întregi mînie Că tu nu te-ai priceput. Nu te-ai priceput !...

GAZEL Oamenii mă-nvinuiesc, Că sînt tînăr și iubesc ! Tu mi-ai zis să viu la moară Pe-nsărat, să te-ntîlnesc, Dar la moară dau de prieteni, Și de prieteni mă feresc. Te-am văzut și ieri pe-o cale, M-am temut să te-opresc, Că de mama mi-e rușine Și de tine mă sfiesc. Mi-e necaz pe toată lumea Și mi-e ciudă că trăiesc : Te-aș lăsa și mi-e cu jale, Te-aș iubi și nu-ndrăznesc !

MÂNIOASĂ Am să merg mai înspre seară Prin dumbrăvi, ca mai demult, În privighetori să-mi pară Glasul Linei că-l ascult. Mai știu eu, ce-aș vrea s-ascult ! Că-n zori Lina sta-n portiță, Sălta-n vînt a ei altiță, Vîntul îi sîlta-n cosiță, Și-i făcea floare-n obraz : Eu mergem la plug în laz Și, cînd trec, Lina s-ascunde, Parcă nici nu m-a văzut. Îi vorbesc, și nu-mi răspunde,        Nu-mi răspunde ! Și-o întreb, și nu-mi răspunde ! Și mî mir - ce i-am făcut ! Vreau de-aici să rump o floare ! Ochii unui înger scump Au albastru de cicoare, Și cicoare vreu să rump - Mai știu ce-aș vrea să rump ! Că-n amiazi venind pe vale, Întîlni pe Lina-n cale : Fragi i-am dat, ea mi-a zis :              - ,,N-ale ! Ți-am cerut eu ție fragi ?'' Ochii ei frumoși și dragi Priveau tot spre poala rochi, S-a pus Lina pe tăcut, Și vedeam că-i umblă ochii,            ...

DESCÎNTEC Despre tine și otravă, despre slavă și albine, scriu în rune o poveste, căci ce este nu se spune. E mai vie născocirea cînd iubirea o îmbie. Scriu în rune ani de fiere și de miere. Zic din strune. Să-nflorească noimă, lege ! Să se-nchege, să pornească spre-mplinire peste fire vrajă pusă, vorbă spusă. Crească anul rod de bine, să ne-aline tot aleanul. Ne resfețe ale sorții și-ale filei două fețe. Ale sorții și-ale filei : focul zilei, roua nopții, În tipare de la mume, scriu în rune dulci - amare despre tine și otravă, despre slavă și albine.

ANDANTE Purtăm încă în noi, fără izbîndă, visuri, cu libertăți imaginare ne-ngînăm. Mai stau de pază ca în flăcari, stau ca săbii severe plopi pe lîngă drumul ce-l umblăm. Să evadăm din cuviință și din pravili - îndeamnă cîteodat' din inimă un glas, și din caverna sa, cu grai de-argint, un greer îndeamnă zi cu zi, și ceas cu ceas. Pe deal, într-o podgorie stropită vînăt, te-aș duce uneori, să ne lovim de soare. Să ne întîmpine o piersică pe creangă ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare. Se-ntîmplă pentru ochii tăi ( ochi de pădure ) să-nchipui uneori o vînătoare-vis. Într-un noian de frunze roșii, de odihnă, gîndesc să-ți pun sub cap un iepure ucis. Chemări de corn, și goane pe la vaduri, din ceas de zori și pînă-n ceasurile linii, ne ispitesc mereu, spre văi, spre culmi, pe unde asemenea să devenim sălbătăciunii. Dar totdeauna, iar și iar, ca săbii plopii se-mpotrivesc, Suntem învinșii fără lupte în dureroasa urbe, umbre printre umbre, - de vînători uităm, de soare și de fructe.

GLAS ÎN PARADIS Vino să ședem subt pom. Deasupra-i încă veac cerese. În vîntul adevărului, în marea umbră-a mărului, vreau părul să ți-l despletesc să fluture ca-n vis către hotarul pămîntesc. Ce grai în am închis ? Vino să ședem subt pom, unde ceasul fără vină cu șarpele se joacă-n doi. Tu ești om, eu sunt om. Ce grea e pentru noi osînda de a sta-n lumină !

ÎNTÎLNIRI Cum s-a făcut, nu-i bine să cunoaștem. Știm doar că-n spații și în vis noi ne-ntîlnim mereu aceași, mereu sub pomul interzis. Așa fu ieri și fi-va astăzi un ceas umbrelnic, prea amar. Pentru noi doi un loc se naște prin anotimpuri tot mai rar. De pretutindenea suflînd - un vînt ne întețește-o clipă nimbul, ce-l dobîndirăm cu întîrziere - ca să ni-l pierdem prea curînd.

IUBIRE Iubești - cînd ulciorul de-aramă se umple pe rînd, de la sine aproape, de flori și de toamnă, de foc, de-anotimpul din vine. Iubești - cînd suavă icoană, ce-ți faci, în durere prin veac o ții înrămată, ca-n rana străvechiului verde copac. Iubești - cînd sub timpuri prin sumbre vîltori, unde ajung sorii, te-avînți să culagi printre umbre bălaiul surîs al comorii. Iubești - cînd simțiri se deșteaptă că-n lume doar inima este, că-n drumuri la capăt te-așteaptă nu moartea, ci altă poveste. Iubești - cînd întreaga făptură cu schimbul, odihnă, furtună îți este-n aceeași măsură, și lavă pătrunsă de lună.

CÎNTECUL BRUMELOR, URMELOR Ca o pulbere de-argint înghețase roua. Brumelor s-au născocit - era ziua doua. În dumbrăvi încremeneau stinse-n scrum de vise ca-ntr-o lume de cristal sevele închise. Pe sub zarea unde rar ne era popasul, ne lăsăm pecețile - urmele, cu pasul. Cu al Ariadnei fir înseamnam întinsul - pentru cînd ne-om părăsi albul, paradisul. Brumele s-au nimicit - era ziua noua. Duhul lumilor prea cald dezghețase roua. Mulcom încă scumpul gînd către-un loc mă-ndrumă, unde soarele îți bea urmele din brumă.

EPITAF PENTRU EURIDIKE Cineva într-o zi te-a luat, Euridike, de mînă ducîndu-te foarte departe prin negura care desparte. În întunericul meu locuiești de-atunci ca o stea în fîntînă. Cînd nicăieri nu mai ești, ești în mine. Ești, iată, Aducere-aminte, singur triumf al vieții asupra morții și ceții.

ARHEOLOGIE Mai trecem cîteodat', purtați de-același gînd, prin curtea unde sarcofage de bazalt în șiruri stau, distanță nobilă păstrînd, subt nalbe, de la unul pîn' la celălant. Cînd nu e nimeni să ne vadă, ne oprim Adînc prin lespede ochim. S-a spart cîndva să-ngăduie un jaf, căci oseminte nu-s, nici aurii inele-n încăpere grea. Un ochi de ploaie, apă clară a rămas să strîngă cerul pe-un asemenea temei. Prin basoreliefuri, dibuind, ghicim un drum spre iad, melancolia unor zei. Crud fabulînd, închipuirea ți-o încerc : un sarcofac antic, vezi tu, e mult mai plin de tîlcuri, de istorie, cînd e deșert. În gol s-arată un adaos de destin. Au fost aduse sarcofagele aci dintr-un străvechi oraș, ce azi e subt pămînt. Cresc porumbiști acum, pe unde for a fost, și se topește cînepa în jgheabul strîmt. Făgașe ai găsi de roși, pe caldarîm, dacă tărîmul l-ai săpa și-ai scormoni. Opaițul de lut ars s-a spart, și pulberea a înroșit ogorul vechii-mpărații. Neroade au trecut, și glii s-au răstu...

BOCCA-DEL-RIO Să mă mai duc la Bocca-del-Rio, șovăi în drum,ori cît aș iubi-o, Port încă-n gînduri mierea, mirajul, dar fără tine rană-i peisajul. Țara-ntre dealuri, satul sub lună, Bocca-del-Rio nu mă adună. Îți amintaști tu timpul și locul prinse-ntre ziduri, zumzetul, socul ? Îți amintești tu verdele, stupii, pe coperișe-n gîngur hulubii ? Ce profeție-n zarea iubirei fost-a atuncia, azi amintire-i. Basme, orăvuri cald-pădurețe, roșii amurguri, patimi, frumusețe, din amintire beau cu nesățiu. Bocca-del-Rio, rană în spațiu.

TUSCULUM Ard lumini ca sorii tineri prin iernatic Tusculum. Amintirile de vineri mă-nsoțesc încă pe drum. Palma se făcuse cupă jar-viață cuprizînd. Mă trezesc acum și după arderea de-atunci spunînd : Albă tu, zăpadă pură, cine ți-a dat inima să-mi fii viscol de căldură, albă tu, fierbinte nea ? Și declinuri - triste vinuri - le dau albelor uitări. Amintirile de inuri cîntă-n mine și sub zări. Pier lumini și piere laur. cade frunte, cade drum. Amintirile de aur - numai ele ard sub scrum.

ORAȘ ÎN NOAPTE Iată-ne-nsfîrșit la piatra de pe deal. Adînc în noapte ni se-ntinde-mpărăția. Ne-nțelegem doar prin șoapte. În timpul, ce-l adulmeci, e orașul - jos - de față, fără în beznă între aminte și speranță. Semne dă, dar numai jocuri de lumini, sclipiri și focuri : stele le-atingi cu geana. Ne încerc-aproape teama. Ce-a rămas din lucruri ? Numai întuneric și semnale. Turnuri nu-s, nici catedrale. Calea-Laptelui e-n vale. Calea-Laptelui e-n vale mai aproape decît ieri, cînd era deasupra noastră pretutindeni, nicăieri.

CÎNTECUL SPICELOR Spicele-n lanuri - de dor se-nfioară, de moarte, cînd secera lunii pe boltă apare. Ca fetele cată, cu părul de aur, la zeul din zare. O vorbă-și trec spicele - fete-n văpaie : secerea lunei e numai lumină - cum ar putea să ne taie pe la genuchi, să ne culce pe spate, în arderea vîntului ? Aceasta-i tristețea cea mare - a spicelor că nu sunt tăiate de lună, că numai de fierul pămîntului li s-a menit să apună.

CREATURI DE VARĂ Pe subt-brazi, pe subt bătrînii, licuricii-licurici. creaturi de vară, își aprind fosforescența străvezie, selenară. Printr-atîția martori mici se-nfiripă-vis de faun, sî mî facî de ocară. Pe subt brazi, pe subt bătrînii, nici o zînă nu-și aprinde măcar coapse, măcar sînii, cum fac verzii licurici ?

VARĂ DE NOIEMBRIE Iubito-mbogățește-ți cîntărețul, mută-mi cu mîna ta în suflet lacul, și ce mai vezi, văpaia și înghețul, dumbrava, cerbii, trestia și veacul. Cum stăm în fața toamnei, muți, sporește-mi inima c-o ardere, c-un gînd. Solar e tîlcul ce tu știi oricînd atîtor lucruri să-mprumuți. O, lumea, dacă nu-i o amăgire, ne este un senin veșmînt. Că ești cuvînt, că ești pămînt, nu te dezbraci de ea nicicînd. O, umea e albastră haină, în care ne cuprindem, strînși în taină, ca vara sîngelui să nu se piardă, ca vraja basmului mereu să ardă.

RĂSUNET IN NOAPTE Nemișcați deodată brazii ! Sevele s-așează-n noapte. Iese liniștea din munte unde locul i-a fost strîmt. Numai undeva-n prăpăstii un izvor mai are șoapte și o bufniță cuvînt. Strîns ținută sub surdină ca o pîlnie de lumină inima tresare. Și răspunde-n Ursa-Mare.

PRINTRE LACURI DE MUNTE Ne odihnim în iarbă, cu un rest de oboseală în noi, ca sufletul. Printre lacuri de munte stăm și privim. Soarele a asfințit în argintul de vest. Prin aerul de cleștar stîncile, brazii, munții, lucrulile toate, chiar cele mai depărtate, se conturează mai clar. Ce calm ! Ce puritate ! Dacă am vedea cu lacurile, stelele s-ar apropia, întîmpinîndu-ne la drumul - jumătate.

INIMA PĂDURII Mire-te, dezmire-te zilele pădurii, zile ale facerii, zilele răsurii. Mire-te, dezmire-te văile răsurii, cari vădesc miresmele, mîndrele și nurii. Mire-te, dezmire-te cîntecul făpturii, locul unde toate cresc, inima pădurii.

CU ÎNC-O BUCURIE... Octombrie cu înc-o bucurie prin neguri să mă-ntîmpine ar vrea, să mai aud odat' pe cale ghinda pocnind din cînd în cînd sub talpa ta. Vine Octombrie, peceți să punî pe miezul vieții, și pe fructe smalț. Și să reteze cu un sfert de zare meridianul zilei ce-l înalț.

ZI DE SEPTEMBRE Vino să vezi ! În tîrzia, bogată căldură închis între ziduri cine-ar mai sta ? Precum a mai fost, pînă-n cealaltă zare, încă odată tărîmul să crească ar vrea. Și-n unghi săgetat pămîntu-și trimite cocorii spre cercul cel mare. Lumina ce largă e ! Albastrul ce crud ! Unei noi creșteri, văratice-n toamnă, se pare c-am fi hărăziți și aleși. Și-o clipă ne e-ngăduit bănuitului Sud să-i trimitem un gînd fără greș. Între frunza ce cade și ramura goală moartea se circumscrie c-un gest extatică boală. Un joc îngînînd cu lemnoasele membre sună tîrziul, nebunul, caldul septembre.

FLOARE DE VIȚĂ Neglorioasă e această floare, făcută din stamine și pistile, fără de nici o urmă de petale. Dar ce suav miros - de șapte zile m-atrage printre frunzele de viță ! Este-n mireasmă ca o profeție a soarelui, adînc dormind pe vie și-a vinului ce-ncoronat de-arome pe-un drum de toamnă caldă va să vie.

DRUM DE TOAMNĂ Pe drumuri ce îngînă trăinicia amurg și ghindă, frunze roșii, cad. Ca un haiduc eu umblu prin legendă, prin ciclul vremii mulcom ăncheiat. Miroase-a foi strivite în copite. Prin crînguri trec cu calul pintenog. Aud muntarițe cîntînd din tulnic, tăiat, în vis, din corn de inorog.

VĂZDUHUL SEMINȚE MIȘCĂ În ceasul acela pe-a muntelui coamă - unde-adăstrarăm sub brazi, nimiciți de arzîndul albastru din clara preziuă de toamnă - tu adormiseși pătrunsă de soare mie alături, în șuir de cetini. În șuier venind din adîncuri arar ca un val de răcoare. În valea lăsată în urmă se stinse de mult și ultimul zvon. O frunză de fag ca o flacără-n păr ți s-oprise. Rotind, în descindere, frunza visa că-n an mai putea înc-odată podoabă să fie de foc altui pom. Pe munte, pe coamă, se stinse de mult și ultimul zvon.  Diafane semințe întraripate pe invizibile fire, zburau peste noi - din veac în altul purtate. Așa ne încearcă îndemn cîteodată spre crudă, spre sacră uimire. Mai are încă - mai are substanța natura și-n astă nespusă risipă a-nchipuirii, dintre o clipă și altă clipă, totul nu poate să fie-amăgire.  Vîzduhul semințe mișca spre ținte doar undeva-n mituri întrezărite. Și-n timp ce în somn surîdeai, ca-n rituri ți-am pus un sărut în mijlocul palmei - niciodată tu n...

MIRABELA SĂMÎNȚĂ Mă rogi c-un surîs și cu dulce cuvînt rost să fac de semințe, de rarele, pentru Eutopia, mîndra grădină, în preajma căreia fulgere rodnice joacă să-nalțe tăcute seve-n lumină. Neapărat, mai mult decît prin orașul rumorilor, c-o străduință mai mare decît subt arcade cu flori, voi umbla primăvara întreagă prin tîrguri căutînd vînzători de sămînță. Mi-ai tot ce devine în patrie, pentru tot ce sporește și crește-n izvoniță. Mi-ai ghicit încîntarea ce mă cuprinde în fața puterilor, în ipostază de boabe, în fața mîrunților zei, cari așteaptă să fie zvîrliți prin brazde tăiate în zile de martie. Am văzut nu odată sămînța mirabilă ce-nchide în sine supreme puteri. Neînsemnate la chip, deși după spiță alese, îmi par semințele ce mi le ceri. Culori luminate, doar ele destăinuie trepte și har. În rînduri de saci cu gura deschisă - boabele să ți le-nchini : gălbii, sau roșii, verzii, sinilii, aurii, cînd pure, cînd pètrițe. Asemenea proaspete, vii și păstoase și lucii culori se ma...

NOAPTEA DE MAI jos prin ierburi, printre lemne, uhuit s-aude, semne. Rar un foșnet, rar un murmur. Sus e zodie de gemeni. Toate îsi răspund prin liniști. Pitpalac își spune vrerea pitpalacului din iniști. Orice glas ascultă glas, numai greierul prin ceas Parcă n-are-n lume semeni, doar în iniști cele liniști.

CEAS DE VARĂ Dulcele, ce începu, cîntecul, l-auzi și tu ? Într-un lan pe un colnic cîntă singur un voinic. Pe sub zările fierbinți sună secerea din zimți. Huma s-a făcut în zi ca din arse ciocîrlii, ce s-au mistuit, cîntînd, înălțimile-ngînînd. Vezi al ceasului străfund Aer curge. Suntem prund. Într-un lan pe un colnic cîntă singur un voinic : ,,Stă mîndra la sărutat ca spicul la secerat'' . Cîntă singur un voinic într-un lan pe un colnic, și nu știe cît de-adînc taie-n inimă pe cîmp un cuvînt de unul spus - altora pe vînt adus.

IARBĂ Iunie este Verde poveste. Iureș sporește. Iarba mai crește. Ziua a șasea, Sîmbăta ierbii. Crește mătasea, N-o calcă cerbii. Cresc ale ierbii Fire albastre Pîn' la-nălșarea Inimii noastre. Asta-i măsura. Pune natura Luncilor margini, Lege-n paragini. Vin curcubeie Rouă să beie, Seva vieții Și-a dimineții. Praful din spice, Traiului strajă. Stă ca o vrajă Moarte să strice. Vremea priește Inimii, ierbii. Ragă și cerbii ! Stai și privește !  Cîte anume Fețe în lume Are și-arată Iarba cu artă : Dulci și frumoase Linii de coapse, Linii de fete, Mintea să-mbete. Fete ce lesne - Trupuri și glezne - Ierbii le-asameni. Nu mai sunt oameni.

CĂRĂBUȘUL DE ARAMĂ Din belșugul de verdeață cărăbușul de aramă vine din turnătoria verii, să-l luăm în seamă. Zgomotos ca o reptilă printre vreascuri se avîntă, să arate că-i din lumea celor ce nu prea cuvîntă. Prinse veste de viață ce se-ncinge, rug, în umbra, unde ne-am întins, tu basmul, eu ardorile și țundra. Cărăbuș te ia cu iureș. Te încearcă pe la glezne. Il alungi, el vine iarăși. Pe-altă parte e mai lesne. Ca suveica rîndunica țese pînzele de vară. Ah ce cald e ! Va să plouă ecvatorial pe seară. Susur mare de lăcuste și de gîze fără număr. Cărăbușul de aramă s-a oprit pe caldu-ți umăr. Mișcă ? Stă să-nchege gînduri ? Se destinde ? Se descalță ? Parcă-ar ști de pe umăr numai zborul mai înalță. Și o ia către stăpînul Iulie, cuptorul - astru, să ne ducă fericirea spre uitare în albastru.

CEASUL CARE NU APUNE În holda de grîu ce se coace în vară, subt basmul arborescent, e cu neputință a spune pe ce cale viitorul s-apropie. Dar vine-apăsat, ca bătăile inimii. Pîn-adineauri a fost incoruptibil  distant. S-apropie-acum, e aci, e prezent. Alchimie e încă totul în lume. După pravila ei, pe-o neștiută dimensiune a locului, tu te ascunzi În dosul pleoapelor mele, devenind sufletul meu. Și ceasul e-aci, înflorește și nu mai apune.

FOCURI DE PRIMĂVARĂ Îngînănd prin văi tăria sună ramul, sună glia. Focuri ard, albastre ruguri. Pomii simt dureri de muguri. Prinși de duhul înverzii - prin grădini ne-nsuflețim. Pe măsură-naltă-a firii gîndul ni-l desmărginim. Ce-am uitat, aprindem iară. Sub veșminte ne ghicim. Căutăm în primăvară un tărîm ce-l bănuim. Căutăm pămîntul, unde mitic să ne-alcătuim, ochi ca oameni să deschidem, dar ca pomii să-nflorim.

Prier Amurg fecund, din altă vîrstă, amurg fecund de Prier e, precum a fost și altă dată, cînd Leda albă se-nvoise să-ndure-n albul de narcise povara unei lebede. Pe-o nicovală pitpalacul își bate cîntecul fierbinte. Sub straiuri moi, subt verde linte zămislește viață lacul. Coboară-n fericiri de stuh puteri de àripi, din văzduh. Și vegetația de apă dă învoaltă în smaragde. Sămînța lebedei divine în seară cîntă pretutindeni, cîntă-n trupuri de Undine, în Marii, în Flore, Magde.

ECO Cu-ncetu-nserează și stelele izvoresc Pe-a cerului arcuri mărețe. În umede lanuri de-albastru ceresc, Merg norii cu hainele crețe Și stîncile rar Ca stîlpii răsar, Negriți și-ndoiți de furtună În lună. Diamant e în aer, în codri - miros Și umbră adînc viorie ; Și atele păzesc în tărie Și văile sunt În aburi de-argint Pierdute-ntr-al doinelor șuier Din fluier. Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc, Din ceața pustie și rece, Un tînăr, pe vînturi, cu capul în joc, Cu clipa gîndirea se-ntrece Și calu-i turbat Zbura necurmat, Mînat ca de-a spaimelor zînă Bătrînă. Pe umeri de munte, din stînci de bazalt Castelul se nalță, se-ncruntă, Și-a murilor muche și creștetu-i nalt De nouri și ani se-ncăruntă, Dar astăzi e viu Și-n glas auriu Răsună din umbra cea mare Cîntare. În mii de lumine ferestrele-i ard, Prin cari se văd trecătoare, Prin tactul cîntării pierdute de bard, Ivindu-se umbre oșoare ; Trec albe ca-n vînt Dulci neguri de-argint, Palatul plutea în magie Aurie. Ca cerbul uimit ce p...