VĂZDUHUL SEMINȚE MIȘCĂ
În ceasul acela pe-a muntelui coamă -
unde-adăstrarăm sub brazi,
nimiciți de arzîndul albastru
din clara preziuă de toamnă -
tu adormiseși pătrunsă de soare
mie alături, în șuir de cetini.
În șuier venind din adîncuri
arar ca un val de răcoare.
În valea lăsată în urmă se stinse
de mult și ultimul zvon.
O frunză de fag ca o flacără-n păr ți s-oprise.
Rotind, în descindere, frunza visa
că-n an mai putea înc-odată
podoabă să fie de foc altui pom.
Pe munte, pe coamă, se stinse
de mult și ultimul zvon.
Diafane semințe întraripate
pe invizibile fire,
zburau peste noi - din veac în altul purtate.
Așa ne încearcă îndemn cîteodată
spre crudă, spre sacră uimire.
Mai are încă - mai are substanța natura
și-n astă nespusă risipă
a-nchipuirii, dintre o clipă și altă clipă,
totul nu poate să fie-amăgire.
Vîzduhul semințe mișca
spre ținte doar undeva-n mituri
întrezărite.
Și-n timp ce în somn surîdeai, ca-n rituri
ți-am pus un sărut în mijlocul palmei -
niciodată tu nu vei afla !
ți-am pus un sărut în calda paloare din palmă
pe linia vieții, ce s-alerga.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...