Poezia Povestea Magului Călător În Stele Patrea III de Mihai Eminescu

POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE

                           III

Magul rămas în munte, din el ieși afară,
Pe-o piatră detunată el șede peste văi,
Privește. - Codrii mîngîi cu vînt de primăvară
A lui frunte uscată, adîncii ochi ai săi.


Se suie-n vîrf de munte, o stea din cer coboară -
O stea, vultur de aur, cu-aripile de foc,
Pe ea șezînd călare, în infinit el zboară,
Stelele sclipeau sfinte și-n cale-i făceau loc.


Și răsfirați în spațiu îngeri duceau în poale
A lumilor adînce ți blînde rugăciuni
Și întinzînd în vînturi aripe regale
L-a lumii trepte-albastre le duc și le depun



Pe magul cel puternic ei îl salută-n cale,
El trece dus pe steaua ce coboară ca un gînd
Și cînd veni sînt, mare, pe-a caosului vale
Dă drum stelei, s-aruncă în hăul fără fund.



Deasupra vedea stele și dedesuptu-i stele,
El zboară fără preget ca tunetul rănit ;
În sus, în dreapta,-n stînga lanurile de stele
Dispar. - El cade, -un astru în caos azvîrlit.



Căci la un punct albastru privirea-i ațintită :
L-a caosului margini un astyru blînd ușor ;
Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită,
Zboară ca gîndul care l-aruncă-în viitor.



Din ce în ce s-apropie de lumea depărtată,
O zi mai are încă ș-ajunge-n luna lui.
Acolo el răsuflă de calea-i depărtată -
De pe-un munte a lunei aruncă ochii lui.



Cu ochii plini de lacrimi la aceea stea privește,
Ce lumină albastră mergîndu-și drumul său :
-Ce liniștită-i dînsa, în pace ea pășește,
O, cum iubesc eu steaua, unde m-am născut eu.



Mai e-n tot universul o stea plină de pace
Neturburată vecinic de ură, de război
În toate Creațiunea gura ei vecinic tace.
N-o bîntuie griji rele, n-o bîntuie nevoi.



E-un om, care pe dînsa nefericit se ține,
Dar nu-i nefericirea în stea, ci e în el,
Dar soartea lui schimba-voi, din rău oi face bine -
Cobor acum la astru-mi să-l mîngîi și pe el.



Din vîrf de munte-n lună în spațiu iar s-aruncă,
În clipă-ajunge-n norii ai astrului natal,
Cu-amor el îl privește, cu o privire lungă,
În funii lungi el rupe al nourilor voal.



L-întinde, l-împletește, din el își face scară,
O-aruncă-n zarea lungă de flutură în vînt,
Apoi pe ea cu-ncetul bătrînul se coboară
Pe mare, care-și mișcă mii valuri tremurînd.



Din norii cei mai deși el luase o bucată,
Își face din ea luntre ce lunecă pe val,
A mărei unde-albastre alunecă-nspumate
Și-l duc în leagăn dulce, prin cînturi de pe mal.



Din însule bogate cu mari grădini de laur,
Lebede argintoase aripile-ntinzînd
Veneau sfîșiind apa la luntrea lui de aur
Și se-nhămau la dînsa și o trăgeau cîntînd.



Bătrînu-n manta-i albă înfășurat visează
Iar lebede-argintoasă luntrea bogată trag,
Al valurilor cîntec pe el îl salutează -
Pe fruntea-i împletită e-o ramură de fag.



Plutind cu repejunesub palida lumină
A lunei, ți se pare al mării Dumnezeu,
Cîntat de înmiirea valurilor senină
Și îngînat de lebezi în dulce visul său.



Luntrea, un vis de aur, pînza albastră-a mării
O sfîșie - și-aproape ea vine-acum de mal,
Un mal de pietre suie, de stînci frînte rebele,
Ce stau lovind cu poala în înspumatul val.



Acolo printre stînce bătrîne și schelete,
Un templu în ruină, de apă înecat,
Pe jumătate murii și stîlpii și-i înclină
Și stă-n curînd să cadă de vreme sfărîmat.



În scorburi de părete trăiește-un biet călugăr
Tînăr, frumos - dar însă ca umbra el e slab.
Din stînce năruite, din pietre și din bulgări
Făcu cărări spre fundul al templului arab.



Acolo prigonit stă de visuri și de gînduri.
Ce vrea nici el nu știe, se chinuie-n zădar,
Doarme pe-un pat de trențe ce-i pus pe două scînduri,
Nu bea apă d-izvoare, ci valul mărei-amar.



Astfel el vrea viața s-o sfarme, s-o scurteze,
De ce? și pentru cine, el singur n-a știut.
Astfel se chinuiește în rugăciuni, asceze
În cîte-o biată arfă din arcul sfărîmat.



O arfă de aramă cu coarde ruginite,
El zbîrnaie pe dînsa un cîntec dezolat.
Strune-amorțite tremur de mîna lui trezite...
El cheamă cu cîntare-i o umbră ce-a visat.



Ș-acum el sta în lună pe-o piatră risipită
Și cîntecu-i în noapte zbura mult dureros,
Părea c-așteaptă-n aer pe umbra lui iubită
S-o vadă, astfel ochiu-i țintea întunecos.



Magul pe-o piatră seacă din luntre se coboară.
Pe-a valurilor fugă el drumu-apoi îi dă -
Pe-o stîncă-apoi se suie  -  pe-ascetul îl măsoară
Cu ochiul. Ca geniul văzduhului el stă.



Călugărul îl vede, arta scapă din mînă,
Pe buze-i trece-un zîmbet ascet, slăbit, amar.
El stînca lui o lasă, la mag încet el vine
Și mîna lui o prinde și-ntreabă cu glas rar :



-Ce-ai mai făcut, părinte... iar ai venit la mine,
Crezi tu c-o să mă mîngîi pe mine ? nu, în veci
Surd este al meu suflet l-a tale vorbe line
Cum stîncele la glasu-mi surde rămîn și reci.



O, vino colo-n scorburi ca să-ți arăt fereastra
Pe care umbra blîndă ieri noaptea  a venit
Prin stîlpii-n prăbușeală... prin arcuri sparte...Asta...
Pe-aici pe-o scară de-aur ea blîndă a intrat.



-De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,
Să trăiești în ascenze gîndind la Dumnezeu,
Bînd apa mării-amară în negrele spenlunce -
Ca să domini în tine ispita, geniul rău !...



Inspită neagră dînsa ? un geniu rău, o, nu e !
Răspunse trist și dulce fantasticul ascet.
De-ar veni ceriul însuși aceasta să mi-o spuie,
De-ar spune-o dînsa însă-și - eu totuși nu o cred.



Aș crede mult mai iute că vrea să mă înșele,
Că vrea să-mi cerce-amorul adînc însă fatal,
De-aș spune numai chipul cum privirilor mele
S-arată - n-ai mai crede că-i geniu infernal.



Cînd ca un vis argenteu plutește blonda lună
Prin marea-albastră-n ceruri, prin somnoroșii nori,
Cînd noaptea-i o regină lunatecă și brună,
Cînd valuri lovesc țărmii cu spumele răcori,



Eu de pe stîlpul negru iau de aramă,
Arfa a cărei sunet e turbur, tremurat,
Arfa care din pietre durerile le cheamă,
Din stîncile stîrpite, din valu-nfuriat...



Și cînt... Din valuri iese cîte o rază frîntă
Și pietrele din țărmuri îmi par a suspina.
Din nori străbate-o rază molatecă și blîndă,
O rază diamantă cu-albeața ei de nea.



Și raza mă iubește, mîngîie a mea frunte
Cu-a ei lumină blîndă - o muzică de vis
Din aer și din mare cîntului meu răspunde,
Cîntec născut din ceruri și-al mării crunt abis.



La mișlocul de aer, în sfera de lumină,
Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal,
Ea prinde chip și formă, o formă diafanină,
Înger cu aripi albe, ca marmura de pal.



Și se coboară palid pe drumul razei sale
Și se coboară-alene, cu cîntecu-mi l-invoc
Și haine argintie coprind membrele sale,
Prin păru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc.



Eu stau uimit și palid... mîna-mi involuntară
Se mișcă tremurînd pe coardele de fier,
Ce caută-al meu suflet în acea sfîntă oară
De la turburii creieri în van eu samă cer.



Cine-ar fi oare umbra  aceea argintie
Ce vine la cîntarea-mi cînd eu o rugă-o-nvoc,
Cînd provocați de arfă-mi răspund valuri o mie,
În nopți cînd pricep scrisul al stelelor de foc ?



Cîntînd pe a mea arfă sălbatecă, vibrîndă,
Am pus în ea o parte a sufletului meu.
E partea cea mai bună, mai pură și mai sfîntă
Ce într-o noapte albă. pe-o rază tremurîndă
Părăsi lemnul putred, zburînd la Dumnezeu.



Cînd noaptea însă-i caldă, molatecă și brună,
Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună
Pe-acea parte iubită a sufletului meu,
Și ea venind prin noapte ca o rază de soare
Coboară pe-a mea frunte nebună, visătoare,
Pîn' se preface-n chipul ce l-am visat mereu.




Nu e vre o fastasmă nebună și deșartă,
E o făptură-aievea, cu gînd din gîndul meu,
Dintr-un noian de raze am întrupat-o eu
Și inima-mi o cheamă, gîndirea-mi o desmiardă
Și sufletul din mine e și sufletul său.



Tot ce-am gîndit mai tînăr, tot ce-am cîntat mai dulce,
Tot ce a fost în cîntu-mi mai pur și mai copil
S-a-mpreunat în marea aerului steril
Cu razele a lunei ce-n nori stă să se culce
Și a format un înger frumos și juvenil.



- Nubun ori ești lunatec - bătrînul murmurează...
E visul tinereții, e sete de amor.
Îngerul tău e-o rază și trupul ei un nor...
La cîntecul tău è-o rază și trupul ei un nor...
Și tu-mpopulezi marea cu suflete de raze
Și stele de cîntec le împli visător.
Și stelele de cîntec le împli visător.



Ia una cîte una icoanele pălite,
Ia una cîte una o und-, o stea de foc
Și toate sunt nimica... cînd toate la un loc
Pot în tine visarea și cîntul să-l escite,
Mintea să-ți strice poate al razelor blînd joc,
Ce se-mpreună-n aer, care se sparg în nori,
Care răsfrîng în valuri spumînzi și gemători.



-Și dac-ar fi, ce-mi pasă ? Chiar pala nebunie
Se poate că trezită a-nfipt ochii cumpliți
În fruntea-mi veștezită, în creieri rătăciți
Și-n jurul ochilor mei gravă ca la stafie
Afunde și teribili, lungi cearcăne de plumb -
Fie așa - eu nu zic... Și totuși, nebunia
Cum e, cu chipul dulce, cu care m-a coprins
Îmi place - cum îmi place visul de raze nins,
Îmi place cum îmi place o umbră argintie.
Tu cugeți. Cugetarea cu raze reci pătrunde,
Lovește chipul dulce creat de fantazie
Și acest chip devine palid ca o stafie
Și-ndată ce-l privești tu el stă să se confunde
Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde.



Dar eu... eu nu sînt astfel... Mie-mi place visarea.
Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos,
Înger c-ochi mari albaștri, cu chipul luminos...
Și iert că el se stinge, cum aprind lumînarea.
Căci n-o aprind... din contră... Ca cel ce-i place-un vis
Și chiar trezit de friguri el ține ochiul-nchis,
Ca mai departe visul frumos să îl viseze,
Asemenea uit lumea și eu... sunt bucuros
De pot prelungi încă visul meu radios.
De n-ar fugi-nfidelul... O, de ar sta mereu
Să oglindez într-un-însul adînc sufletul meu,
Cu cîntecu-mi ferice simțirea să-i desmird
Și-n ochii mari și bolnavi ființa să mi-o pierd...
De n-ar fugi !... dar fuge... Fuge cum luna plină
Încearcă după codri greu capul de-l înclină
Și fuge și se duce pe-o rază iar în sus,
Se pierde în ruina castelului zdrobit...
E sufletul meu palid, e sufletul meu dus
Ce părăsește lumea de cer ademenit.


....................................................................................................................

O, de-aș muri odată... Cu corpul meu de plumb
Să simt cum morții aspre molate eu sucumb,
Iar sufletul... o parte ce-n mine-a mai rămas
Să zboare-unde-l așteaptă amorul în esras,
Să zboare unde partea-i cea jună, dulce, pală
Plutește printre stele... iar stelele-i esală
Un corp de raze blonde... Căci am pluti-mpreună
Prin norii cei lunateci, prin stelele ce sună.
Și ne-am dori cum raza dorește-o altă razî,
Una în brațul alteia lumină fac frumoasă.
Dar nu se poate încă... căci corpul meu de lut
Un sclav greoi și rece - e sclav - dar e astut.



Mă ține-n pieptul bolnav... și-n brațul încă tare,
Cînd sufletul meu liber vrea să s-arunce-n mare
Să scape d-el odată...
În astfel de momente mă speriu eu de mine.
O, de ar fi o moarte, fără ca eu să mor,
Eu aș cuprinde-o-n brațe și aș strînge-o cu dor.



Magul adînc gîndește și-n minte-și desfășoară
Soarta omului care l-avea-naintea sa.
Sărac, uimit fusese în lume-odinioară,
Dar gîndul lui puternic viața-i apăsa.



Acest cap trist și palid coroana vrea să poarte
Și azi pe el se vede un negru comanac.
Acești umeri voit-au să duc-a lumei soarte
Și azi acopăr trențe și rasa de șiac
Și capu-acest ce-n perini de tron ar fi dictat moarte
Azi doarme-n pat de trențe, drept perină un sac,
Picioalelor rănite-n sandale li-era dor
De salele de marmuri, de-a tronului covor.
Desculț îmbla pe uliți, de visuri mintea plină
Și-n lungele-i mizerii, ca-n mare cufundat,
Visa că-ntreaga lume la dînsul o să vină,
Că el de lumea-ntreagă va fi încoronat.
Coroane el împarte la regi. - Și la regine,
Iubindu-le,-ngenunghe. Palate-a ridicat
Femeilor ce viața și-o-nchină la plăceri,
Ce trupul de zăpadă și-l scaldă-n negru păr.


Dar foaia se întoarse... Cu greață și scîrbire
Îi păru-atunci că lumea e toată joc de cărți.
Atunci el se retrase în muri de mănăstire
Și capul și-l cufundă-ntr-a lumei sfinte cărți.
Pe murii în risipă o candelă subțire
Chilia înnegrită lumină. Și prin părți
Necunoscute-a lumii gîndirea lui pribeagă
Străbate cu-aripi mîndre nemărginirea-ntreagă.



În van pune pe suflet greoile cătușe
De gînduri uriașe, de nalte rugăciuni.
În van în a lui urmă a-nchis a lumei ușă
La visele ai turburi, cu mari deșertăciuni ;
Pe focul cugetări a presurat cenușă,
Ci sub cenuș-ard încă consumatori cărbuni.
Atunci visul mărei s-a șterge-n a lui gînd
Cînd peste spuza sură se va turna pămînt.



Atunci claustrul îl fuge - și-n țărmuri sterpi de mare
Se trage să găsească liniștea-i ce s-a dus,
Dar vai ! ș-acolo-l urmă visările-i amare,
Căci lumea cu-a ei visuri gîndirea i-au supus,
Aici însă visarea-i e-adînc-omorîtoare,
Căci în chip de femeie s-arată-n aer sus.
Lumești gînduri într-alt chip împleau sufletul său.
El cugeta la toate, ci nu - la Dumnezeu.



Pe noaptea-i sufletească, tainică, rece, stinsă,
Căzu ploaie de raze ce cer senin și dalb
Și sufletu-i se împle iar cu icoane-aprinse,
O auroră-l împle cu aeru-i rozalb.
Din cer cade alene o dulce stea desprinsă
Și se preface-n înger, plîns de iubire, alb,
Și-n inimă-i aude un dulce glas de-argint
Ca sunetu-unui clopot prin noapte aiurind.



Magul își răzgîndește-a călugărului doarte !
,,E-aievea acea ființă, visele-ți nu te mint,
Dar nu-i aci în lume... E sufletu-unei moarte,
Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind.
Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte
Și idealu-eteric în lut eu pot să-l prind,
Dar nu aici - Aicea de viață n-are parte ;
Vom merge-n lumea unde trăiește mai departe.''