Poezie O Arfă Pe-un Mormînt de Mihai Eminescu

     O ARFĂ PE-UN MORMÎNT


Prin gîndurile-mi triste și negre treci frumoasă,
Ca marmura de albă, în haine de argint,
Cu ochii mari albaștri în bolți întunecoase
Și desfăcut ți-e părul în valuri de-aur moale...
Deasupra frunței tale e-un mîndru cerc de stele -
Astfel treci tu, copilă, făptura minții mele,
Minune-a Creațiunei, ș-o singură gîndire
Te face ca să tremuri : o arfă pe-un mormînt.
Da, da ! În viața-mi tristă tu treci cu-a tale stele
Albastre și în zboru-ți tu murmuri surîzînd...
E-amor ? copilărie ?... Sunt versurile mele
Ce-ocupă a ta minte de murmurezi visînd ?
Surîzi !... Nu plînge numai la finele poemei
C-o arfă pe-un mormînt.


Ah ! de-aș muri ... tu, înger, fără să știi vodată
Că te-a iubit acela, ce zace în pămînt,
C-un rai întreg de visuri, cerimea înstelată
De cugetări înalte cu dînsu-i îngropată,
Că acea lume-ntreagă ție-a fost închinată -
Tu inocentă, albă, ai trece surîzînd...
Doar luna-n cer atuncea s-ar îndoi în liră
Ș-ar suspina în noapte :o arfă pe-un mormînt !