Poezia Miradoniz de Mihai Eminescu



MIRADONIZ

Miradoniz avea palat de stînci.
Drept streașină era un cadru vechi
Și colonadele erau de munți în șir,
Ce negri de bazalt se înșirau,
Pe cînd deasupra, streașina antică,
Codrul cel vechi fremea îmflat de vînt.
O vale-adîncă ce-ngropa în codri,
Vechi ca pămîntul, jumetà din munte
Mîncînd cu trunchii rupții scările negre
De stînci, care duceau sus în palat -
O vale-adîncă și întinsă, lungă,
Tăiată de un fluviu adînc, bătrîn,
Ce pe-a lui spate văluroase pare
A duce insulele ce le are-n el -
O vale cît o țară e grădina
Castelului Miradoniz.
Iar în castel de treci prin colonade
Dai de înalte hale cu plafondul
Lor negru strălucit și cu păduri
De flori. Păduri cărora florile
Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii,
Și crini, ca urnele antice de argint,
Se leagănă pe lugerii cei nalți,
Iar aerul văratec, dulce, moale,
Ca stelele sunt musculițele prin frunze
Și împlu aerul cel cald cu o lumină
Verzuie, clară, aromată. Fluturi -
Cu părul de-aur și cu aripioare
De curcubău - în haine de argint
Din floare-n floare fîlfîiesc și-și moaie
Gurițele-umede și roșii în potirul
Mirositor și plin de miere-al florilor.
Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase
Și verzi-ăntunecoase, presărate
Cu sori dulci, înfoiați, mirositori -
E-o florărie de giganți. Într-un loc
Crăpată-i bolta de granit, de cauți
Prin streșina de codru pînă sus,
Unde în ceruri lin plutește luna.
Ea-i o regină tînără și blondă
În mantia-i albastră constelată,
Cu mîinile unite pe-al ei piept
De neauă... Trece luminînd cu ochii
Albaștri, mari, prin straturi înflorite
De nori, ce înfoiate îi oferă
Roze de purpur, crinii de argint ;
Din cînd în cînd cu mîna-i argintoasă
Ea rupe cîte-o floare și-o aruncă
Jos pe pămînt ca pe-o gîndire de-aur ;
Colo un nor se nalță sfînt și sur,
Se-ncheagă, se formează - 'ncremenește,
Devine-un templu grec și plin de umbra
Columnelor ce-l încojor - și prin columne
Trece-argintoasă cîte-o rază-a lunei
Ea drumul ia spre-acel castel.Diàdema-i
De diamante-n stele contopite
Brilează-n noapte - tăriile negre
A domei se-nsenină - și ea intră
În el. - Columnele-ard sub clara ei lumină
Și aruncă umbra una-ntr-alta.
Ea intră-n domă... stelele-o urmează.
Și noaptea sîntă plină-i de-ntuneric
Pe rîul sînt ce curge-n valea mare
Care-i grădina cea din codri vechi
A lui Miradoniz. - Insule sfinte
Se nalță-n el ca scoburi de tămîie.
Copile sunt cu ochi rotunzi și negri,
Cu flori de aur, de smarald - cu stînce
De smirnă risipită și sfărmată
În bulgări mari. Pe mîndrele cărări,
Ce trec prin verzile și mîndre plaiuri,
E pulbere de-argint. Pe drumuri
Cireși în floare scutură zăpada
Trandafirie a-nfloririi lor,
Vîntul le mînă, văluros le nalță,
De flori troiene în loc de omăt
Și sălcii sfinte mișcă a lor frunză
De-argint deasupra apei și se oglindează
În fundul ei - astfel încît se pere
Că din aceeași rădăcină crește
O insulă în sus și una-n jos.
Și nu-i nimica în aceste ramuri :
Dintr-un copac într-altul numai țes
Painjini de smarald painjinișul
Cel rar de diamant - și greieri cîntă,
Ca orologii aruncate-n iarbă.
Și peste rîul mare, de pe-un vîrf
De arbore antic țesut-au ei
Un pod din pînza lor diamantoasă,
Legîndul-l dincolo de alți copaci.
Prin podul străveziu și clar străbate
A lunei rază și-nverzește rîul
Cu miile lui unde, ca-ntr-o mîndră
Nemaivăzută feerie. - Iară peste pod
Trece albă, dulce, mlădioasă, jună,
Albă, ca neaua noaptea, păru-i de aur
Lin împletind în crinii mînilor,
Ivind prin haina albă membri-angelici,
abia cîlcînd podul cel lung cu-a ei
Picioare de omăt, zîna Miradoniz.
Ea-ajunge în grădina ei de codri
Și rătăcește, - o umbră argintie
Și luminoasă-n umbra lor cea neagră ;
Ici se pleacă spre a culege o floare,
Spre-a arunca în fluviul bătrîn,
Colo aleargă dup-un flutur,
Îl prinde - îi sărută ochii și-i dă drumul ;
Apoi ea prinde-o pasăre măiastră
De aur, se așază-ntr-a ei aripi
Și  zboară-n noapte printre stele de-aur.

































Postare

  ANPC Termeni și Condiții