Poezia Aveam O Muză de Mihai Eminescu

AVEAM O MUZĂ



Aveam o muză, ea era frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viața ta
Poți ca să vezi icoana radioasă,
În strai de-argint a unui elf de nea !
Păr blond deschis, de aur și mătasă,
Grumazii albi și umeri coperea,
Un strai de-argint strîns de-un colan auros
Strîngea mijlocul ei cel mlădios !



Și talia-i ca-n marmură săpată
Strălucea albă-n transparentul strai,
Sîni dullci și albi ca neaua cea curată,
Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai ;
Abia se ține haina cea bogată
Prinsă ușor cu un colan de pai,
Astfel adesea mă găsea veghind -
Nori străbătea o umbră de argint.



Crinul luminei strălucea în mînă
Reflectînd dulce mîndrul ei obraz,
Razele dulci loveau fața-i senină,
Rotunzii umeri și-albul ei grumaz ;
Părul lucea ca auru-n lumină,
Straiul cădea de pe-umeri de atlaz,
Ochi mari albaștri-n gene lungi de aur
Și fruntea-i albă-ntunecată-n laur !




O dată-n viața-i muritorul vede
În visul său un chip așa de-ales !
Eu... fericit c-amantul blondei Lede,
Nebun de-amor, eu o vedeam ades.
Venea-n singuratatea mea pe îndelete,
Rătăceam mîna-n păru-i blond și des,
De pe-umeri haina-i luneca ușor -
Vedeai rotundul braț pîn' subsuori.



Părea c-așteaptă de a fi cuprinsă,
De-a-și simți inima bătînd cu dor,
Ca buza ei de-a mea să fie-atinsă,
Ca graiul ei să tremure ușor,
Să văd privirea veselă și plînsă,
Să aud glasu-ntunecat de-amor
Și la ureche dulce să-i repet
Cîntul, ce-n gîndul meu se mișcă-ncet.



O, îmi șoptește numa-n dulci cuvinte
Neînțelese, pline de-nțeles,
O, îmi surîzi cu gura ta fierbinte,
Tu, înger blond cu ochii plini d-eres,
Căci al tău zîmbet îmi aduce-aminte
C-un înger ești ce fu din cer trimes,
Ca să mîngîi junia mea bogată
Cu-a ta zîmbire dulce și curată.



S-apropia, în aer suspendată,
Și brațul ei grumazu-mi cuprindea,
Priveam în sus la fața-i luminată,
La gura-i mică care surîdea -
Din ochi albaștri raza-ntunecată,
Plină de-amor în ochiul meu cădea,
Talia ei subțire-n colan strînsă
Tremura scump de brațul meu cuprinsă.



Ea a murit. - Am îngropat-o-n zare.
Sufletul ei de lume este plîns. -
Am sfărîmat arfa - și a mea cîntare
S-a înăsprit, s-a adîncit - s-a stins.
Îmi place de dureri să fiu învins ;
O, de-aș orbi, de-aș amuți odată,
Că-n lume nu văd lumea căutată !



Eu nu văd munții înecați de nouri,
De care gîndu-mi vultur s-acăța ;
N-aud a mării înmiite-ecouri,
Ce-n glasul meu măreț s-amesteca ;
În codri-antici n-aud muget de bouri,
Trezind zilele vechi în mintea mea,
Codrul din munți, rîul din vale-mi tace -
De ce nu pot în praf a mă preface !